Aș dori să vă vorbesc acum
despre, probabil, cel mai abuzat

și greșit înțeles cuvânt 
din limba engleză: „libertate”.

Libertatea are două părți: libertate
față de - libertate față de oprimare,

față de percheziție și sechestrare; 
și libertate să - libertatea să alegi.

Dar libertatea de a alege are câteva
limitări, câteva precondiții.

Cea pe care o analizăm
se numește „responsabilitate personală”,

și aceasta este o ideologie.

Și există câteva principii de bază

atribuite responsabilității personale,

și anume, trebuie să cunoaștem.

Copilul de 5 ani care accidental
își împușcă fratele nu este vinovat,

pentru că nu avea cunoștințe.

Acces.

Avem 57.000 de oameni eliminați 
de pe listele de vot chiar acum în America

din cauza redistribuirii;
ei nu au acces.

Ei nu pot avea responsabilitatea
personală de a vota.

Și în sfârșit, accesibilitate.

Trebuie să ai posibilitatea 
să-ți permiți alegerea,

și societatea trebuie să fie pregătită
să-și permită alegerea ta.

Un exemplu: în California tocmai au fost
eliberați 100.000 de deținuți

care sunt dependenți de droguri.

Am spus: „Dependenții de droguri
trebuie închiși.”

Știți ceva?

Nu ne putem permite.

Așadar, toate acestea sunt limitări
pentru responsabilitatea personală.

Iar ultima, cu adevărat importantă,

este că acțiunile tale 
nu pot răni pe oricine altcineva,

pentru că dacă o fac,
asta înseamnă încălcarea legii.

Bun, cert e faptul că avem o criză 
a sistemului de îngrijiri medicale

și e una mare.

De fapt, Medicare va falimenta
până în anul 2026.

Nu avem banii necesari să continuăm
să facem ce am făcut până acum.

Și aceasta criză a sistemului de sănătate
nu e din cauza rambursării către doctori,

nu e din cauza costurilor din spitale,

nu e din cauza infrastructurii
sau administrației.

Aceasta criză a sănătății e datorată
bolilor metabolice cronice.

Acolo merg banii.

245 miliarde de dolari anul trecut 
în America pentru diabet.

200 miliarde pentru demență,
o altă boală cronică.

Și Obamacare ne promite
că vom fi în stare

să punem 32 de milioane
de oameni bolnavi pe liste,

și că vom reuși să o facem 
furnizând servicii de prevenție.

Ei bine, ghici ce?

Nu există servicii de prevenție 
pentru aceste boli metabolice cronice.

Nu există.

Singurul lucru care funcționează e
prevenția, și noi nu avem o prevenție.

Deci, ce înseamnă asta?

Asta înseamnă că suntem terminați.

(Râsete)

Adevărul este 
că nu ne putem permite asta.

De unde vine asta?

Vine din treaba asta numită
epidemie de obezitate, corect?

Toți spun: „Măcar dacă oamenii ăștia 
ar mânca mai puțin și ar exersa mai mult,

am rezolva problema; e vina lor.”

De aici se trage.

Vedeți, avem aceste lucruri 
numite cele șapte păcate de moarte.

Le-am absolvit pe cinci dintre ele.

Am absolvit gelozia,
lăcomia, mânia, mândria și desfrânarea.

De fapt, avem emisiuni TV
care ne îndeamnă la ele.

Singurele două de care 
nu am fost în stare să scăpăm,

singurele care încă rezistă
sunt nesațul și lenea.

Este vina voastră.

Ei bine, știi ce?

Eu sunt un medic pediatru,
și am grijă de copii.

Am probleme în a pune obezitatea 
pe seama responsabilității personale.

De fapt, avem o epidemie
de nou-născuți obezi.

Nou-născuți obezi.

Acum, vreți să le atribuiți lor
responsabilitate personală?

Am grijă de copii cu tumori pe creier.

Puteți vedea săgeata aceasta 
indicând o neregularitate

chiar în mijlocul traseului
echilibrului metabolic al acestui pacient.

O tumoare care cauzează
obezitate masivă.

Să vă povestesc despre
doi dintre acești pacienți.

Avem aici o pacientă de care am avut grijă
acum mulți ani în urmă.

Avea o tumoare pe creier,
și s-a îngrășat 68 de kilograme.

O puteți vedea aici
chiar acum la 100 de kilograme.

Și am pus-o pe un medicament experimental
pentru a-i reduce nivelul de insulină.

Rețineți, insulina e hormonul diabetic,
și de asemenea al depozitării de energie.

E hormonul care le spune celulelor
grase să acumuleze energie.

Nu există creștere
în greutate fără insulină.

Știam că acești pacienți au
niveluri foarte ridicate de insulină.

Așa că i-am administrat un medicament
experimental pentru reducerea insulinei.

O săptămână mai târziu, mama m-a sunat,
copilul nu pierduse greutate încă,

și spune: „Dr Lustig, se întâmplă ceva.”

Întreb: „Ce vreți să spuneți?”

„Când mergeam la Taco Bell

ea mânca cinci taco și un Enchirito,

și tot i-ar mai fi fost foame.

Tocmai am fost la Taco Bell

și a mâncat doar doi tacos și era plină.

Și tocmai a dat cu aspiratorul prin casă!”

(Râsete)

Eu spun: „Serios? Ce interesant?”

De fapt, am făcut asta de mai multe ori,
și am avut exact același rezultat.

Și uite-o aici, un an mai târziu
cu 22 de kilograme mai puțin,

mult mai încrezătoare în ea,
după cum vă puteți imagina.

Următorul pacient
nici măcar nu e pacientul meu.

Aceasta e o frumoasă fată de 13 ani
care trăiește în Hawaii.

Vedeți floarea din părul ei.

La o lună după ce a fost făcută
această poză a avut un accident de mașină,

în care i-a fost afectat hipotalamusul,

acea zonă a creierului unde era
tumoarea la cealaltă pacientă.

Și aceasta e ea, un an mai târziu.

Vrea cineva să-mi spună
că asta e responsabilitate personală?

Că asta era vina tinerei fete?

Ei bine, făceam vizite
la Kaiser, Honolulu,

și au spus poate ar fi bine să încercăm
același medicament și cu aceasta fată.

Și iată-mă cu ea.

Mama ei a spus: „Da, încercați.”

Și iat-o un an și jumătate mai târziu
la absolvirea liceului.

Chiar vrea cineva să susțină

că asta este vina acestui copil?

Mie mi-e greu să o fac.

De fapt, ce am învățat
din aceste experimente

e că comportamentul e secundar biochimiei.

Când repari biochimia,
comportamentul se îmbunătățește,

și am văzut asta și la adulți.

Așa că, toată lumea pune problema
în seama comportamentului.

Nu, nu este.

Biochimia e problema de bază.

Bine, și acum voi spuneți:

„Cum rămâne cu restul?

Noi nu avem tumori pe creier.”

Ei bine, de fapt,
e exact aceeași problemă.

Nimic nu e diferit.

Fiecare dintre noi avem acum niveluri de
insulină de 3 ori mai mari decât în trecut

și întrebarea, desigur,
e de unde vine asta?

Cine din public are diabet?

Cineva?

Trebuie să fie câțiva, deoarece
diabetul e o problema destul de mare aici.

Uite care-i problema:
șapte optimi dintre voi,

șapte oameni din opt au diabet

și nici măcar nu știu că-l au.

Nu vedeți diabetul,
până când nu deveniți orbi de la diabet.

Deci nici măcar nu știi că ai o problemă.

Uite un fel de a privi problema.

Aici e populația americană;
30% obezi, 70% greutate normală.

Mantra standard e:

„E vina persoanelor obeze deoarece 80%
dintre acești oameni obezi sunt bolnavi.

Ei au diabet de tip 2;
ei au hiperlipidemie;

ei au boli cardiovasculare;
ei au hipertensiune;

ei au cancer; ei au demență;

și ei falimentează banca.

Acești 80%,
acești 57 de milioane de oameni,

dacă am putea doar să-i punem
la regim și exercițiu,

am putea rezolva problema.”

Asta e mantra standard;

este greșit.

Pentru că 20% din acei oameni obezi
sunt de fapt metabolic sănătoși.

Ei vor trăi o viață complet normală,
vor muri la o vârstă complet normală

nu vor costa plătitorul de taxe
niciun cent.

Sunt doar grași.

În schimb, până la 40%
din populația cu greutate normală

au exact aceleași boli.

Ei fac diabet de tip 2, hipertensiune,
dislipidemie, boli cardiovasculare.

Și știți ce?

Nici măcar nu știu că au o problemă.

Dacă îi aduni pe toți, e mai 
mult de jumătate din populația SUA

În alte cuvinte,
asta e o criză de sănătate publică.

Uite un exemplu despre asta.

Aici sunt doi oameni cu greutate egală;
unul e sănătos altul bolnav.

Vreți să ghiciți care e cel bolnav?

Puteți spune?

Eu pot să zic.

Cel de jos e bolnav; de ce?

Cel de sus are doar
mânerele dragostei mari.

Cel de jos are grăsime
peste tot în jurul organelor,

și asta e ceea ce-l face bolnav.

Asta se numește SAGI.

Slab pe dinafară, gras pe dinăuntru.

Mă aventurez să cred că avem
chiar acum câțiva SAGI în sală,

voi credeți că sunteți bine,
și nu sunteți.

Hai să discutăm despre ultima criză
de sănătate publică avut-o.

HIV; vă amintiți de HIV?

1979; Pacientul Zero.

1981; a fost inventat termenul „SIDA”.

1986, Everett Koop a spus:
„Știți, avem o problemă.”

Când a devenit HIV 
o criză de sănătate publică?

1991.

De ce?

Pentru că Magic Johnson a luat HIV.

Și toată lumea a zis: „Doamne,
asta mi se poate întâmpla și mie.”

Asta reprezintă într-adevăr
un risc pentru oricine.

Pentru că nu e un comportament,
e o expunere.

Deci întrebarea e: cum rezolvăm asta?

Uite care e problema:
e chiar pe acest slide.

Aceasta e campania Coca Cola pentru 
„înfrângerea obezității”, Coming Together.

„Înfrângerea obezității va necesita
participarea tuturor

bazat pe un simplu fapt de bun simț:

Toate caloriile contează, 
indiferent de unde vin ele,

inclusiv Coca-Cola,
și orice altceva cu calorii.”

O calorie e o calorie,
și ea poate fi din morcovi,

sau poate fi din prăjitura cu brânză,

sau din Coca Cola,

sau orice altceva cu un „C”, de fapt.

Nu contează de unde vin caloriile,

căci „o calorie e o calorie”,
asta spun ei.

Știți ceva?

Eu nu cred în bunul simț.

Eu cred în date.

Și datele spun cu totul altceva.

Datele spun că unele calorii
cauzează boli mai mult decât altele,

deoarece diferitele calorii
sunt metabolizate diferit,

pentru că o calorie nu e o calorie.

Și când crezi că o calorie nu e o calorie,
se deschide o întreagă lume,

și devine foarte clar
cum se poate rezolva problema

Asta e din cauza 
noului nostru regim alimentar.

Acum are 40 de ani.
Se numește „dieta occidentală”,

se numește „dieta industrială globală”,

și este în esență
dieta mâncării procesate.

Și oricare dintre voi
o mănâncă tot timpul,

indiferent că vă place sau nu.

Avem opt lucruri greșite,

nu unul, ci opt lucruri greșite
cu mâncarea procesată, să le vedem.

Trei lucruri prea puțin,
cinci lucruri prea mult.

Fibre insuficiente, 
acizi grași omega-3 insuficienți,

pe care-i găsești în pește sălbatic
nu de crescătorie,

micro-nutrienți insuficienți,
adică vitamine și minerale.

În plus, prea multe grăsimi trans,
dar știm că ele sunt în scădere,

aminoacizi derivați;

sunt aminoacizi găsiți în carnea
de vită hrănită cu porumb, pui și pește,

acizi grași omega-6 în uleiuri de semințe,
alcool, și în sfârșit, marele vrăjitor,

cel care le spulberă pe toate celelalte
șapte, zahărul.

Zahărul, în regulă?

Vom vorbi despre el
în restul timpului ce-l mai avem.

Cauzează zahărul diabet?

Toată lumea spune:
„Da, dar e din cauza caloriilor.”

„Zaharurile sunt calorii goale”,
asta e mantra.

Nu e; nu e deloc adevărat.

Zaharurile sunt „calorii toxice”.

De fapt, studii din Europa arată că,
dacă consumi un suc pe zi,

riscul de diabet crește cu 29%,
indiferent de calorii,

indiferent de greutatea ta,
indiferent de orice altceva mănânci.

Am arătat că pentru fiecare
150 de calorii consumate în lume,

prevalența diabetului crește
cu 0,1%, ce puțin.

Dar dacă acele 150 de calorii
sunt din suc, diabetul crește de 11 ori.

1,1%, și noi nu consumăm un suc,

noi consumăm două și jumătate.

Deci 29% din tot diabetul din lume

e cauzat numai și numai de zahăr.

Acest studiu de fapt satisface
ambele criterii: științific și legal

pentru cauza probabilă.

Trebuie să ai posibilitatea să arăți
că ceva cauzează altceva

înainte să faci ceva în privința lui.

Bine, noi am dovedit-o; am demonstrat-o.

Se vede și aici de altfel; același lucru.

Acum, întrebarea e: 
de ce se întâmplă asta?

Numărul unu: zahărul cauzează 
acumularea grăsimii în ficat.

Toată acea grăsime din jurul
organelor ce v-am arătat-o?

Cu siguranță, asta o cauzează.

Și asta nu e grăsimea de pe șolduri,
asta e înăuntrul tău.

Numărul doi: zahărul dă dependență.

Slabă, dar e peste tot, e ca alcoolul.

Și cam 20% din oameni
sunt dependenți de alcool,

probabil cam la fel și pentru zahăr.

Deci nu te poți opri.

Acest slide ne arată prevalența diabetului

la nivel mondial chiar în timp ce vorbim.

Cine stă cel mai rău?

Arabia Saudită, Kuweit,
UAE, Qatar și Malaezia.

Cel mai rău.

De ce ei?

Nu au alcool.

Dar au sucuri în compensație,
ca să nu rămână în urmă.

Pentru că e cald și rezervele de apă
sunt cu semnul întrebării,

și nu au alcool.

(Râsete)

Asta e recompensa lor.

Dar știți ce, aș prefera alcoolul.

Pentru că nu poți bea până ajungi
sub masă decât o dată pe zi.

(Râsete)

Dar sucurile: toată ziua, toată noaptea.

Zahăr dimineața, zahăr seara,
zahăr la prânz.

Asta e ceea ce vedem.

Așadar, suntem în supradoză.

Asociația Americană pentru Inimă spune

că ar trebui să consumăm
între 6 și 9 lingurițe de zahăr pe zi;

noi ajungem până la 22.

Și 80% din mâncărurile disponibile
în magazinele alimentare americane astăzi

sunt umflate cu zahăr.

Și asta e în interesul industriei
alimentare, nu al vostru.

Deci, fără acces.

Nu ai acces pentru că nu există.

Mâncarea adevărată e greu de găsit.

Numărul doi.

Ce ziceți că sunt 56
de nume pentru zahăr,

așa că nici măcar nu știi ce consumi.

Și iată-le aici.

Fără cunoștințe.

Și ce ziceți de asta?

Toți știu ce e eticheta
cu informații nutriționale.

E un număr acolo cu mov.

Se numește „Valoarea zilnică”.

Observați ca lipsește pentru zahăr,
și asta e înadins

pentru că ei nu vor ca tu să știi
cât de mult e prea mult.

Deci, fără cunoștințe.

Ce ziceți de programul școlar național
pentru masa de prânz?

Șase cenți în plus.

Șase cenți, Michelle Obama
a ieșit din congres.

Asta n-ajunge nici pentru
două boabe de struguri.

Și, dacă mănânci micul dejun la școală,

primești cereale îndulcite
și un pahar de suc de portocale

Asta înseamnă 11 lingurițe de zahăr;
deja ești peste limită.

Vrei să știi de ce avem o problemă?

De asta avem o problemă.

Deci toată lumea spune: „Educație!”

„Educă publicul, educă mulțimea,
spune-le ce se întâmplă!”

Cu o excepție: educația n-a funcționat
pentru nicio altă substanță de abuz.

A funcționat campania lui Nancy Reagan
„Just Say No”?

(Râsete)

Pe bune?

(Râsete)

Și știți ce?

Pot dovedi că nu funcționează
pentru că uite prețurile acțiunilor

în raportul S&P 500 pentru
McDonald's, Coca Cola și Pepsi,

și priviți ce s-a întâmplat
în timpul crizei economice din 2008.

Le-a mers foarte bine, mulțumesc.

De fapt, dacă vrei să faci bani,
investește într-o companie alimentară.

Deci, unde ne duce asta?

Ne lasă cu întrebarea asta despre
libertate și responsabilitate personală.

Ce înseamnă de fapt
responsabilitatea personală?

Ei bine, dacă informația e ținută
secretă și tu nu ai cunoștință de ea,

dacă accesul tău este limitat
pentru că nici măcar nu-l poți găsi,

și dacă societatea nu-și poate permite

și nici măcar nu le putem oferi copiilor
noștri ceva sănătos de mâncare,

e asta cu adevărat
responsabilitate personală?

Și, în ultimă instanță,
dacă decizia ta să bei un suc

te face să ajungi în sala de urgențe,
și mă costă pe mine dolari,

și dacă decizia ta să fii gras și bolnav

îl costă pe angajatorul tău 2.750 $

per angajat, indiferent dacă
ești obez sau nu, știi ce e asta?

Asta nu se cheamă libertate,
asta se numește anarhie.

Asta avem.

Așa că libertarienii spun: „Stai puțin;
nu-mi spune mie ce să mănânc!”

Ei bine, știi ce?
Deja ți s-a spus ce să mănânci.

Unde ai fost în ultimii 40 de ani

în timp ce mâncarea ta era
modificată chiar sub nasul tău?

Protestai atunci?

Libertarienii spun:
„Scoate guvernul afară din bucătăria mea!”

Știi ceva, nici eu nu vreau
guvernul în bucătăria mea,

în afară de cazul când deja
e cineva mai periculos acolo.

Așadar, adevărata întrebare e:
pe cine naiba vrei în bucătăria ta?

Guvernul, care îți va lua
libertatea și portofelul?

Sau industria alimentară,

care ți-a luat deja libertatea,
portofelul și sănătatea?

Asta e unica voastră alegere.

Acum, toate acestea fiind spuse,

industria alimentară
e compusă dintr-o grămadă de oameni,

și știți ceva?

Ei chiar vor să facă
lucruri bune, chiar vor.

Individual, ei chiar ar vrea
să facă lucrurile bune.

M-am întâlnit cu oamenii aceștia,
și sunt chiar oameni foarte drăguți,

dar ei lucrează pentru o
companie din industria alimentară,

și contrar spuselor Curții Supreme,

corporațiile nu sunt oameni.

Căci corporațiile au responsabilitate
fiduciară pentru acționari,

iar oamenii nu au.

Corporațiile au profit trimestrial
și rapoarte Wall Street ale veniturilor.

Și ele trebuie să întocmească
acele rapoarte.

M-am întâlnit cu industria alimentară,
și am să vă spun o întâmplare,

care va rămâne anonimă.

Mi-au spus foarte direct, zece oameni
de știință, zece directori executivi,

au spus: „Știi, noi ne putem schimba.

Ne-am mai schimbat înainte.

A trebuit s-o facem în anii '80
când am redus grăsimile,

cu două condiții:

nu putem să o facem singuri,
și nu putem pierde bani.”

Astea sunt două lucruri
care-i opresc astăzi.

Deci ce înseamnă asta?

Asta înseamnă că trebuie
să le fie spus ce să facă,

și trebuie să o facă toți în același timp

astfel încât să nu fie
dezavantaje competitive.

Ce înseamnă asta?

Asta înseamnă guvern.

Dar guvernele sunt complicitare
și satisfăcute.

Ele sunt răsplătite.

Peste jumătate din Congres ia bani
din industria alimentară.

Și 6% din exporturile noastre
sunt mâncare.

Ce credeți că s-ar întâmpla
dacă dintr-o dată am spune lumii:

„Știți, rahatul ăla
ce-l punem în mâncare?

Nu prea este bun pentru voi.”

Ce s-a întâmplat când vaca aia muribundă
a ajuns din Canada până în Washington?

Asta era la sfârșitul a doi ani de vânzări
către Anglia și Coreea de Sud.

Deci, ei sunt de cealaltă parte.

Dar avem o criză, pentru că noi
nu vom mai avea îngrijire medicală.

Avem aici un raport abia ieșit
de la o bancă de investiții,

o bancă internațională de investiții,
Credit Suisse,

numit „Consumul de zahăr la răscruce
de drumuri”, iată un citat de acolo:

„Credem că taxele mai mari la mâncăruri
și băuturi dulci sunt cea mai bună opțiune

de a reduce consumul
și a achita îngrijirea medicală

asociată cu diabetul și obezitatea.”

O bancă de investiții cere noi taxe.

Atât de mare și rea
a ajuns această problemă.

Cred că mâncarea ar trebui
să ofere sănătate, nu boală,

și așa era în trecut.

Dar știți ce?

Aceasta e o criză de sănătate publică,

și nu poți rezolva o criză
de sănătate publică om cu om.

Iată o listă de boli care erau probleme
de responsabilitate personală,

exceptând gravitatea fiecăreia dintre ele,

ce au devenit crize de sănătate publică.

De ce nu adăugăm și zahărul în listă?

Responsabilitatea personală
nu e o ideologie.

E elefantul din bucătărie,
și nu ne-o permitem.

Avem nevoie de politici
bazate pe biologie.

Și are un nume.

Se numește mâncare adevărată.

Și singura cale
prin care putem rezolva asta

e să dăm afară acel
elefant din bucătărie.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)