În 1992,

un cargobot ce transporta jucării de baie
a fost prins într-o furtună.

Containerele de pe vas
au căzut peste bord,

iar valurile au vărsat 28.000 de rățuște
de cauciuc și alte jucării în Pacific.

Dar ele nu au rămas împreună.

Chiar pe dos,

rățuștele au ajuns
de atunci peste tot pe glob,

iar cercetătorii au folosit traseul lor

pentru a înțelege mai bine
curenții oceanici.

Curenții oceanici sunt determinați
de mai multe lucruri:

de vânt, de maree,
de schimbările în densitatea apei

și de rotația Pământului.

Topografia fundului oceanic
și a țărmului modifică aceste mișcări,

cauzând accelerarea curenților,

încetinirea sau schimbarea direcției lor.

Curenții oceanici pot fi de două tipuri:

curenți de suprafață
și curenți de adâncime.

Curenții de suprafață controlează

mișcarea primelor 10 procente
ale apei oceanice,

în timp ce curenții de adâncime
mobilizează celelalte 90 de procente.

Deși au cauze diferite,

curenții de suprafață și de adâncime
se influențează reciproc

într-un dans complicat
ce menține întregul ocean în mișcare.

Aproape de țărm,

curenții de suprafață sunt determinați
de vânt și de maree,

care aduc apa iar și iar la țărm
odată ce nivelul de apă crește și scade.

Între timp, în ocean, vântul e principala
cauză a curenților de suprafață.

În timp ce vântul suflă
deasupra oceanului,

trage cu el straturile de apă
de la suprafață.

Această mișcare a apei
trage și straturile de dedesubt,

iar acestea le trag pe cele de dedesubt.

De fapt, apa până la o adâncime
de 400 de metri

e afectată de vântul
de la suprafața oceanului.

Dacă analizăm tiparul curenților
de pe tot globul,

veți observa că formează
bucle gigantice denumite gire,

ce au un sens orar în emisfera nordică

și sens antiorar în emisfera sudică.

Asta din cauza modului
în care rotația Pământului

afectează vântul
ce dă naștere acestor curenți.

Dacă Pământul nu s-ar fi rotit,

aerul și apa s-ar fi deplasat
înainte și înapoi

între presiunea scăzută de la ecuator

și presiunea crescută de la poli.

Dar deoarece Pământul se învârte,

aerul ce se mișcă de la ecuator
la Polul Nord e curbat spre est,

iar aerul ce se mișcă invers
e curbat spre vest.

În emisfera sudică se întâmplă
același lucru, dar în oglindă.

astfel încât marii curenți de vânt

formează modele ca niște bucle
în bazinele oceanice.

Asta poartă numele de efectul Coriolis.

Vântul împinge oceanul de dedesubt
în aceleași giruri rotative.

Și deoarece apa reține căldura
mult mai eficient decât aerul,

acești curenți ajută
la redistribuirea căldurii pe glob.

Spre deosebire de curenții de suprafață,

curenții de adâncime sunt determinați
în principal de variația densității apei.

Pe măsură ce apa
se deplasează spre Polul Nord,

se răcește.

Are și o concentrație mai mare de sare,

deoarece cristalele de apă ce se formează
blochează apa, lăsând sarea în urmă.

Această apă sărată și rece
e mult mai densă,

așa că se scufundă,

iar apa de suprafață
mai caldă îi ia locul,

dând naștere unui curent vertical
denumit circulație termohalină.

Circulația termohalină a apei de adâncime
și curenții de suprafață cauzați de vânt

se combină pentru a forma o buclă
denumită Centura Globală Transportatoare.

Odată ce apa vine
la suprafață din adâncuri,

cară nutrienți ce hrănesc microorganismele

ce formează baza
multor lanțuri trofice oceanice.

Centura globală transportatoare
e cel mai lung curent din lume,

ajungând peste tot în lume.

Dar se mișcă
doar câțiva centimetri pe secundă.

O picătură de apă are nevoie de mii de ani
pentru a o parcurge în întregime.

Însă, creșterea temperaturilor
oceanelor cauzează încetinirea

centurii transportatoare.

Modelele arată că acest lucru cauzează
un dezastru pentru vremea

de pe ambele părți ale Atlanticului,

și nimeni nu știe ce se va întâmpla
dacă va continua să încetinească

sau dacă se va opri complet.

Singurul mod de a anticipa corect
și de a ne pregăti în consecință

e să continuăm să studiem curenții
și puternicele forțe ce îi formează.