Pământul are 4,6 miliarde de ani, iar o viață de om adesea are mai puțin de 100 de ani. Așadar, de ce ne-ar păsa de istoria acestei planete, când trecutul ei îndepărtat pare atât de neimportant pentru realitatea de acum? Vedeți, după știința noastră, Pământul este singura planetă din sistemul nostru solar pe care a apărut viața, și este singurul sistem capabil să întrețină viața ființelor umane. De ce tocmai Pământul? Știm că Pământul este unic pentru mișcarea plăcilor sale tectonice, apa în stare lichidă la suprafață, și o atmosferă bogată în oxigen. Dar lucrurile nu au stat așa dintotdeauna, și știm asta deoarece rocile străvechi au imprimate în ele momentele cruciale în evoluția planetei noastre. Unul dintre cele mai bune locuri de studiere a acestor roci este regiunea Pilbara din vestul Australiei. Rocile de aici au 3,5 miliarde de ani vechime, și conțin unele dintre cele mai vechi dovezi ale vieții pe Pământ. De obicei, când vine vorba de începuturile vieții, ne gândim la stegozauri, sau poate la un pește care s-a târât pe pământ. Dar începuturile vieții la care mă refer eu sunt formele de viață microscopice, cum ar fi bacteriile. Fosilele acestora s-au conservat în formațiuni geologice stratificate, denumite stromatoliți. Aceste forme de viață primare sunt singurele dovezi pe care le avem pentru primele trei miliare de ani de la apariția vieții pe Pământ. Dovezile paleontologice despre existența speciei noastre au o vechime de numai câteva sute de mii de ani. Din studiul fosilelor știm că bacteriile erau deja larg răspândite acum aproximativ 3,5-4 miliarde de ani. Rocile mai vechi de atât fie au fost distruse, fie au fost profund deformate de mișcările plăcilor tectonice. Rămâne deci această piesă lipsă în puzzle, respectiv când și cum, mai precis, a apărut viața pe Pământ. Iată din nou acest peisaj vulcanic străvechi din Pilbara. Nici nu-mi imaginam că cercetările noastre de aici ne vor furniza un nou indiciu cu privire la originea vieții. Era prima mea deplasare în teren, la finalul unui lung și obositor proiect de cartografiere, când am descoperit ceva neobișnuit. Ceea ce pare o grămadă de roci străvechi, pline de striații, sunt de fapt stromatoliți. Iar în centrul acestei movile era o rocă mică, ciudată, cam cât mâna unui copilaș. A durat șase luni până să reușim să inspectăm roca la microscop. Unul dintre mentorii mei de la acea vreme, Malcolm Walter, a sugerat că roca seamănă cu un gheizerit. Gheizeritul e un tip de rocă ce se formează doar înăuntrul și pe marginea izvoarelor termale. Ca să înțelegeți importanța gheizeritului, o să mă întorc cu vreo două sute de ani în urmă. În 1871, într-o scrisoare către prietenul său, Joseph Hooker, Charles Darwin sugera: „Și dacă viața a început undeva într-o apă călduță, în care se găseau tot felul de elemente chimice gata să treacă prin transformări mai complexe?” Acum știm că există „ape călduțe”. Le numim izvoare termale. Într-un astfel de mediu, apa fierbinte dizolvă mineralele din rocile peste care trece. Soluția rezultată se amestecă cu compuși organici și devine o mini-fabrică chimică ce s-a demonstrat că e capabilă să creeze structuri celulare primare, care reprezintă primii pași în apariția vieții. La o sută de ani după scrisoarea lui Darwin, au fost descoperite guri hidrotermale pe fundul oceanelor. Și ele pot funcționa ca niște mini-fabrici chimice. Aceasta se află pe lângă lanțul vulcanic Tonga, la 1.100 de metri adâncime, în Oceanul Pacific. Fumul negru pe care-l vedeți ieșind din aceste conuri e și el un fluid plin de minerale, și e întreținut de bacterii. De la descoperirea acestor guri hidrotermale originea vieții în mediul marin a devenit teoria preferată. Și pe bună dreptate: gurile hidrotermale au o origine străveche, și se presupune că Pământul preistoric avea un ocean primordial, și prea puțină suprafață terestră. Deci probabilitatea ca Pământul preistoric să fi avut numeroase guri hidrotermale încurajează ideea apariției vieții în ocean. Și totuși, cercetările noastre în Pilbara oferă și sprijină o teorie alternativă. În sfârșit, după trei ani, am putut confirma că mica noastră rocă era gheizerit. Această descoperire confirma nu doar existența izvoarelor termale în vulcanul nostru vechi de 3,5 miliarde de ani din Pilbara, ci și faptul că a existat viață pe uscat, în aceste izvoare termale, în istoria geologică a Pământului de trei miliarde de ani. Astfel, dintr-o perspectivă geologică, apa călduță al lui Darwin poate fi o explicație verosimilă a originii vieții pe Pământ. Firește, felul cum a apărut efectiv viața pe Pământ e încă subiect de discuție, și probabil așa va fi mereu. Rămâne indiscutabil, însă, faptul că ea a înflorit, s-a diversificat, a devenit foarte complexă. Într-un final, s-a ajuns la specia umană, o specie ce a început să-și pună întrebări cu privire la propria existență, dar și la existența vieții în alte părți: există oare o comunitate cosmică ce așteaptă să intre în legătură cu noi, sau suntem singuri în Univers? Un posibil indiciu îl găsim tot în rocile străvechi. Acum aproximativ 2,5 miliarde de ani, avem dovezi că bacteriile au început să producă oxigen, cam așa cum fac plantele astăzi. Geologii au denumit perioada imediat următoare „Marea Oxigenare”, și e dovedită de prezența unor formațiuni numite hematit roșu stratificat. Multe din ele, sub forma unor blocuri de stâncă de sute de metri, ce pot fi văzute în defileele din Parcul Național Karijini din vestul Australiei. Apariția oxigenului a declanșat două schimbări majore pe planetă. În primul rând, a facilitat dezvoltarea formelor de viață complexe. Ca să se extindă și să se dezvolte, viața are nevoie de oxigen. Apoi a produs stratul de ozon, care ne protejează de efectele nocive ale razelor UV. Deci, ironia sorții, viața microbiană a făcut loc formelor de viață complexe și practic a cedat dominația ei de trei miliarde de ani asupra acestei planete. Astăzi, oamenii forează după forme de viață complexe fosilizate și le folosesc drept combustibil. Acest fapt duce la emisia unei cantități imense de dioxid de carbon în atmosferă, și, exact ca strămoșii noștri, bacteriile, am început să aducem modificări majore planetei. Efectele acestor modificări se reunesc sub fenomenul de încălzire globală. Din nefericire, această ironie a sorții ar putea însemna dispariția omului. Și poate că de aceea nu putem crea legături cu forme de viață extraterestre, forme de viață inteligente. Pentru că astfel de forme de viață, odată ce au evoluat, se autodistrug rapid. Dacă rocile ar putea vorbi, cred că ar spune așa: viața pe Pământ e prețioasă. E rezultatul a patru miliarde de ani de co-evoluție complexă, dar fragilă, între formele de viață și Pământ, și în care specia umană reprezintă doar ultima verigă. Puteți folosi această informație ca pe un ghid, sau ca pe o predicție, sau ca explicație pentru de ce ne simțim așa de singuri în galaxia noastră. Dar folosiți-o și ca să fiți mai conștienți de moștenirea pe care vreți s-o lăsați pe această planetă pe care o considerați casa voastră. Vă mulțumesc! (Aplauze)