Acum un an, am închiriat o mașină în Ierusalim ca să caut un om pe care nu îl întâlnisem niciodată, dar care mi-a schimbat viața. Nu aveam un număr de telefon la care să anunț că vin. Nu aveam o adresă exactă, dar îi știam numele, Abed, știam că trăia într-un oraș de 15.000 de locuitori, Kfar Kara, și mai știam că în urmă cu 21 de ani, chiar la marginea acestui oraș sfânt, mi-a rupt gâtul. Astfel, într-o dimineață noroasă de ianuarie, am pornit-o spre nord într-un Chevy argintiu, ca să găsesc un bărbat, ca să-mi găsesc liniștea. Șoseaua a luat-o la vale și am ieșit din Ierusalim. Apoi am luat chiar curba în care, cu camioneta lui albastră, încărcată cu patru tone de gresie, a intrat cu mare viteză în colțul din stânga-spate al microbuzului în care mă aflam. Aveam 19 ani. Crescusem 13 cm şi făcusem 20.000 de flotări în doar opt luni, iar în noaptea dinaintea accidentului, încântat de noul meu corp, jucasem baschet cu prietenii până în zorii acelei dimineți de mai. Cuprindeam mingea în mâna mea mare dreaptă, și când atingeam coșul cu mâna, mă simțeam invincibil. Mergeam cu autobuzul să iau pizza pe care o câștigasem pe teren. Nu l-am văzut pe Abed venind. De la locul meu, priveam în sus spre un oraș din piatră de pe un deal, ce strălucea în soarele de amiază, când din spate s-a auzit o bușitură puternică, asurzitoare și violentă ca o bombă. Capul mi s-a smucit pe spate peste scaunul roșu. Timpanul mi-a explodat. Pantofii mi-au zburat din picioare. Am zburat și eu, cu capul atârnând de oasele rupte, şi când am aterizat eram deja un cvadriplegic. În lunile care au urmat am învăţat să respir singur, apoi să mă așez și să mă ridic, apoi să merg, dar acum corpul meu era divizat vertical. Eram hemiplegic și ajuns acasă la New York, am folosit un scaun cu rotile patru ani, pe tot parcursul facultății. Am absolvit facultatea şi m-am întors în Ierusalim pentru un an. Acolo m-am ridicat din scaun pentru totdeauna, m-am sprijinit în baston și am investigat trecutul, găsind totul, de la pasagerii din microbuz, la fotografii de la accident. Când am privit această fotografie, nu am văzut un corp inert și plin de sânge. Am văzut robusteţea deltoidului stâng şi i-am deplâns pierderea, am deplâns tot ce nu făcusem până atunci și nu mai puteam face acum. Apoi am citit declarația lui Abed din dimineaţa de după accident, când a condus pe banda din dreapta a autostrăzii către Ierusalim. Cuvintele lui m-au umplut de furie. A fost prima dată când am simțit furie față de acest om, o furie izvorâtă din puterea imaginației. Pe această bucată de hârtie xeroxată, accidentul nu se întâmplase încă. Abed încă putea să vireze stânga, astfel încât să îl văd pe fereastră, trecând, și eu să rămân întreg. „Fii atent, Abed, ai grijă. Încetinește.” Dar Abed nu a încetinit și pe acea bucată de hârtie xeroxată, gâtul meu s-a frânt din nou, și din nou furia a dispărut. Am decis să îl găsesc pe Abed şi când în cele din urmă am reușit, el a răspuns la salutul meu ebraic cu atâta nonșalanță, încât părea că așteptase să îl sun. Și poate chiar așa a și fost. Nu am menționat lui Abed antecedentele lui ca șofer - 27 de abateri până la vârsta de 25 ani, ultima fiind cea de a nu trece într-o viteză inferioară în acea zi de mai — și nu am menționat trecutul meu: cvadriplegia și cateterele, nesiguranța și pierderea — iar când Abed a povestit cât de tare s-a rănit în accident, nu i-am spus că știam din raportul poliției că nu a avut răni grave. I-am spus că vreau să ne întâlnim. Abed a spus să-l sun peste câteva săptămâni. Când am făcut-o și am auzit înregistrarea anunțând că numărul a fost deconectat, am încetat să mă mai gândesc la Abed și la accident. Au trecut mulți ani. Am mers cu bastonul, proteza de la gleznă și un rucsac în călătorii pe șase continente. Am făcut aruncări într-un joc de softball săptămânal, joc pe care îl începusem în Central Park, și acasă în New York am devenit jurnalist și autor, tastând sute de mii de cuvinte cu un singur deget. Un prieten mi-a spus că marile mele teme o oglindeau pe a mea, fiecare centrându-se pe o viață care s-a schimbat într-o clipită, chiar dacă nu printr-un accident rutier, atunci printr-o moștenire, o lovitură de bâtă, o apăsare de buton, o arestare. Fiecare aveam o viață înainte și alta după. Lucram asupra sorții mele, de fapt. Totuși, nu mă gândeam deloc la Abed când, anul trecut m-am întors în Israel ca să scriu despre accident. Cartea pe care am scris-o, „Jumătate de viață”, era aproape finalizată când am acceptat că totuși vroiam să îl cunosc pe Abed și, în sfârșit, am înțeles de ce: pentru a-l auzi pe acest bărbat zicând trei cuvinte: „Îmi pare rău.” Oamenii își cer scuze și pentru mai puțin. Așa că am rugat un polițist să îmi confirme că Abed încă trăia undeva în același oraș. Acum mergeam la el cu un ghiveci de trandafirii galbeni pe bancheta din spate, când brusc florile mi s-au părut un dar ridicol. Dar ce să îi duci omului care ți-a rupt gâtul?! (Râsete) Am oprit în oraşul Abu Ghosh, și am cumpărat o cutie de rahat turcesc: fistic cu dulceață de trandafir. Mai bine. Întors pe Autostrada 1, îmi imaginam cum o să fie. Abed mă va îmbrățișa. Abed mă va scuipa. Abed îmi va spune: „Îmi pare rău.” Apoi am început să mă întreb, așa cum am făcut-o de atâtea ori și până acum cât de diferită mi-ar fi fost viața dacă acest om nu mă accidenta, dacă mi s-ar fi întipărit în gene o experiență diferită. Cine eram? Cel ce am fost înainte de accident, înainte ca acest drum să îmi frângă viața ca pe cotorul unei cărți deschise? Sunt ceea ce mi se făcuse de fapt? Suntem rezultate ale lucrurilor ce ni le fac alții? Ale infidelității unui părinte sau partener, a unei moșteniri? Sau suntem corpul nostru, cu înzestrările și slăbiciunile înnăscute? Se pare că putem fi doar gene și experiență, dar cum să separăm una de alta? Cum spune Yeats, aceeași întrebare universală: „Oh trup unduitor, oh scânteie strălucitoare, cum putem distinge dansul de dansatoare?” Conduceam de o oră când am privit în oglinda retrovizoare și mi-am văzut propria scânteie strălucitoare. Lumina din ochii mei albaștri. Predispozițiile și impulsurile care m-au impulsionat copil fiind să încerc să împing o barcă pe un lac din Chicago, care m-au impulsionat în vremea adolescenței să sar în agitatul Cape Cod Bay după un uragan. Dar de asemenea am văzut în reflecția mea că dacă Abed nu m-ar fi rănit, aș fi fost acum, foarte probabil, un doctor, soț și un tată. Aș fi fost mai puțin conștient de timp și de moarte și, oh, nu aș fi fost infirm, nu aș fi îndurat miile de săgeți aruncate de soartă. Încleștarea frecventă a degetelor, fisurile din dinți vin de la apucatul cu dinții a tuturor lucrurilor pe care nu le pot deschide cu o singură mână. Dansul și dansatoarea se întrepătrundeau fără speranță de separare. Era aproape 11:00 când am luat-o spre dreapta, spre Afula, am trecut pe lângă o carieră mare și am ajuns în Kfar Kara. M-a trecut un fior. La radio se auzea Chopin, șapte mazurci frumoase, așa că am oprit la o benzinărie pentru a asculta și a mă calma. Mi s-a spus că într-un oraș arab trebuie doar să spui numele unui localnic și acesta va fi recunoscut. Le spuneam numele meu și al lui Abed, menționând că am venit cu gânduri pașnice, prezentându-mă oamenilor din acest oraș când l-am întâlnit pe Mohamed în fața unui oficiu poștal, la prânz. M-a ascultat. Știți, de cele mai multe ori când vorbeam cu oamenii, mă întrebam unde se sfârșește persoana și unde începe dizabilitatea, căci mulți îmi spuneau lucruri pe care un le spuneau altcuiva. Mulți plângeau. Şi într-o zi, după ce o femeie de pe stradă a făcut la fel și mai târziu am întrebat-o de ce, mi-a spus că cea mai bună explicație ar fi că lacrimile sunt pentru că mă vede fericit și puternic, dar și vulnerabil. I-am ascultat vorbele. Cred că erau sincere. Eram eu, dar eram acum eu însumi în ciuda șchiopătatului și asta, presupun, era ceea ce mă definea acum. În fine, Mohamed mi-a spus ceea ce, probabil, nu ar fi spus altui străin. M-a condus la o casă cu tencuială crem, apoi a plecat. Cum stăteam și mă gândeam ce voi spune, s-a apropiat o femeie îmbrăcată în negru. Am ieșit din mașină și am spus „Shalom”, m-am prezentat și mi-a spus că soțul ei, Abed, vine de la muncă peste patru ore. Ebraica ei nu era prea bună și mai târziu a mărturisit că a crezut că am venit să instalez internetul. (Râsete) Am plecat și am revenit la 4:30, mulțumind minaretului din apropiere care m-a ajutat să găsesc drumul înapoi. Cum mă apropiam de intrare, Abed m-a văzut, blugii, flanela și bastonul, iar eu l-am văzut pe Abed, un om obișnuit de înălțime medie. Purta negru și alb: papuci peste șosete, pantaloni de trening, un pulover pestriț, cu o cagulă de ski decupată pe cap. Mă aștepta. Mohamed îl sunase. Și deodată, ne-am strâns mâinile, ne-am zâmbit, i-am înmânat darul și el mi-a spus că sunt oaspete în casa lui, și ne-am așezat împreună pe o canapea de pânză. Atunci Abed reluă brusc povestea de jale pe care o începuse la telefon în urmă cu 16 ani. Tocmai avusese o operație la ochi, mi-a spus. Și avea probleme și cu spatele și picioarele și, oh, și-a pierdut și dinții în accident. Vroiam să văd cum îi scoate? Abed se ridică apoi și porni televizorul ca să nu rămân singur când iese din cameră, și se întoarse cu pozele de la accident și permisul lui de conducere cel vechi. „Eram chipeș”, zise. Ne-am uitat la fața lui laminată. Abed nu era chiar atât de chipeș, cu părul negru, gros, fața rotundă și gâtul lat. Era tânărul care pe 16 mai 1990 a rupt două gâturi, inclusiv pe al meu, a lezat un creier și a luat o viață. Acum, cu 21 de ani mai târziu, era mai slab decât soția sa, pielea de pe față îi era moale și văzându-l pe Abed cum își privea varianta tânără, mi-am amintit cum mă uitam și eu la poza cu mine tânăr, chiar după accident și i-am recunoscut dorul. „Accidentul ne-a schimbat viața amândurora”, am spus. Abed mi-a arătat apoi o poză cu camionul lui strivit și a spus că accidentul a fost din vina șoferului de autobuz de pe banda stângă, care nu l-a lăsat să treacă. Nu am vrut să recapitulez accidentul cu Abed. Sperasem la ceva mai simplu: să dau o delicatesă turcească pe 3 cuvinte și să plec imediat. Așa că nici nu am remarcat că în declarația din dimineața aceea, după accident, Abed nici nu a menționat șoferul de autobuz. Nu, am tăcut. Am tăcut căci nu venisem pentru adevăr. Am venit pentru remușcări. Așa că în căutarea remușcărilor, am aruncat adevărul sub autobuz. „Înțeleg”, am spus, „că accidentul nu a fost din vina ta, dar te-a întristat că alții au avut de suferit?” Abed a spus repede trei cuvinte: „Da, am suferit.” Mi-a spus apoi de ce suferise. A dus o viață lipsită de sfințenie înainte de accident, așa că Dumnezeu a dictat accidentul, dar acum era religios și Dumnezeu era mulțumit. Atunci a intervenit Dumnezeu: știri la TV despre un accident rutier în care, în urmă cu câteva ore, muriseră 3 oameni mai la nord. Priveam ce a rămas după accident. „Ciudat”, am spus eu. „Ciudat”, încuviință și el. M-am gândit că acolo, pe Drumul 804, erau făptuitori și victime, diade legate de un accident. Unii, ca Abed, vor uita data acestuia. Alții, ca mine, și-o vor aminti. Știrea s-a terminat și Abed a spus: „Păcat”, a spus el, „că poliția în țara asta nu e suficient de dură cu șoferii proști.” Eram total derutat. Abed spusese ceva remarcabil. Demonstra asta cât de nevinovat se credea pentru accident? Sau era dovadă de vină, o aserțiune prin care spunea că ar fi trebuit să fie închis mai mult? Stătuse 6 luni în închisoare, i se suspendase permisul pentru camioane pe zece ani. Nu am mai fost discret. „Um, Abed,”, am spus, „credeam că ai avut ceva probleme cu șofatul și înainte de accident.” „Păi”, a spus el, „o dată am mers cu 60 într-o zonă de 40.” Astfel, cele 27 de antecedente: trecutul pe roșu, viteza excesivă, condusul pe partea greșită a unei bariere și, în cele din urmă, nefolosirea frânelor pe acel deal – au fost reduse la unul singur. Atunci am înțeles că indiferent de cât de clară și dureroasă era realitatea, ființa umană e capabilă să o povestească astfel încât să fie acceptabilă. Țapul ispășitor devine erou. Făptuitorul devine victimă. Atunci am înțeles că Abed nu își va cere niciodată scuze. Am stat și am băut cafea cu Abed. Am petrecut 90 de minute împreună și acum îmi era cunoscut. Nu era în mod deosebit rău și nici bun. Era doar o persoană limitată care a găsit în el dorința de a fi bun cu mine. Conform unui obicei evreiesc, mi-a spus că ar trebui să trăiesc până la 120 de ani. Dar mi-a fost greu să mă leg de cel care, cu atâta ușurință s-a absolvit de orice vină după o asemenea faptă, de cel a cărui viață era atât de incompletă încât mi-a spus că a crezut că au murit doi oameni în accident. Aș fi vrut să-i spun multe lui Abed. Aș fi vrut să îi spun că dacă și-ar fi însușit vina pentru handicapul meu ar fi fost bine, pentru că oamenii greșesc atunci când se minunează de cei ca mine, care zâmbesc în timp ce șchiopătează. Oamenii nu știu că poate fi și mai greu, că problemele cardiace lovesc cu o forță mai mare decât a unui camion în viteză, că problemele psihice sunt și mai grave, aducând mai multe prejudicii decât o sută de gâturi rupte. Aș fi vrut să îi spun că ceea ce ne definește pe cei mai mulți dintre noi, mai presus de toate nu e nici mintea, nici trupul și nici ceea ce ni se întâmplă, ci felul în care răspundem la ceea ce ni se întâmplă. „Acest lucru”, a scris psihiatrul Viktor Frankl, „e ultima dintre libertățile umane: să ne alegem atitudinea indiferent de circumstanțe.” Aș fi vrut să-i spun că nu numai cei paralizați și cei care paralizează pe alții trebuie să evolueze, să se împace cu realitatea, ci toată lumea – cei care îmbătrânesc, anxioșii, cei care divorțează și cei care chelesc, cei falimentați și toată lumea. Aș fi vrut să îi spun că nu trebuie să se spună că un lucru rău este bun, că un accident e dat de Dumnezeu, deci e ceva bun, un gât rupt e ceva bun. Se poate spune că un lucru rău e de rahat, dar că această lume fizică are încă multe lucruri minunate. Aș fi vrut să-i spun că, în cele din urmă, mandatul nostru este clar: Trebuie să ne ridicăm deasupra sorții rele. Trebuie să fim buni și să ne bucurăm de bine, să învățăm, să muncim, să trăim aventuri și prietenii – oh, prietenia – și să ne bucurăm de comunitate și dragoste. Dar mai presus de toate, doream să-i spun ceea ce a scris Herman Melville: „Ca să te bucuri cu adevărat de căldura corpului tău, o mică parte din tine trebuie să fie rece, căci nu există nicio calitate în această lume care să nu fie ceea ce este doar prin contrast.” Da, contrastul. Dacă ești conştient de ceea ce nu ai, ai putea fi conștient cu adevărat de ceea ce ai, și dacă zeii sunt buni, ai putea chiar să te bucuri de ceea ce ai. Acesta e singurul cadou pe care îl poți primi dacă suferi în orice mod existențial. Cunoști moartea, și așa te poți trezi în fiecare dimineață pulsând de dorință de viață. O parte din tine este rece, astfel, o altă parte se poate bucura cu adevarat de cum e să fie caldă, sau chiar rece. Când într-o dimineață, la câțiva ani după accident, am călcat pe o piatră și partea interioară a piciorului stâng a simțit fiorul rece, nervii s-au trezit în sfârșit, a fost extraordinar, ca un viscol. Dar nu i-am spus aceste lucruri lui Abed. I-am spus doar că a ucis un singur om, nu doi. I-am spus numele acelui om. Apoi i-am spus: „La revedere.” Vă mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc mult. (Aplauze)