Ați auzit de IQ, coeficientul de inteligență generală, dar ce înseamnă Psy-Q? Cât știți despre ce vă face să funcționați și cât de bine puteți prezice comportamentul altora sau chiar pe al vostru? Cât din ceea ce credeți că știți despre psihologie e greșit? Hai să aruncăm o privire la top 10 mituri ale psihologiei. Ați auzit poate că, psihologic vorbind, bărbații par să fie de pe Marte, iar femeile de pe Venus. Dar cât de diferiți sunt bărbații și femeile de fapt? Să începem prin a analiza o diferență reală între bărbați și femei și să punem unele diferențe psihologice pe aceeași scară. Bărbații și femeile diferă mult în cât de departe aruncă o minge. Datele pentru bărbați arată o așa-numită „distribuție normală”. Câțiva pot arunca mingea foarte departe, alții deloc departe, dar majoritatea sunt la mijloc. Femeile au aceeași distribuție, dar diferența e considerabilă. Un bărbat mediu poate arunca mingea mai departe decât vreo 98% din femei. Acum să privim diferențele psihologice dintre genuri pe același grafic. Psihologii vă spun că bărbații sunt mai buni la orientarea în spațiu, de exemplu la citirea hărților. Și e adevărat, dar hai să vedem cât e diferența. E minusculă; liniile sunt așa apropiate încât aproape se suprapun. O femeie medie e mai bună decât 33% din bărbați, dacă procentul era 50, genurile ar fi exact egale. Țineți minte că această diferență și cea care urmează sunt cele mai mari diferențe psihologice între genuri descoperite vreodată. Următoarea: psihologii vă spun că femeile sunt mai bune la gramatică. Iată rezultatele unui test standard de gramatică: femeile și apoi bărbații. Din nou, femeile sunt mai bune în medie, dar liniile sunt așa apropiate încât 33% din bărbați sunt mai buni decât o femeie medie. Dacă erau 50% egalitatea între genuri ar fi fost exactă. Așadar nu e o problemă de Marte și Venus, ci în cel mai rău caz de Mars și Snickers. În esență sunt la fel, poate unul are mai multe alune ca celălalt. Nu voi spune care. Acum că ne-am încălzit, hai să vă analizăm prin testul Rorschach cu pete de cerneală. Vedeți aici doi urși sau poate doi oameni sau altceva. Dar oare ce fac? Ridicați mâna dacă credeți că se salută. Nu mulți. Bine. Ridicați mână dacă credeți că bat palma. Bine. Și dacă credeți că se luptă. Doar câțiva. Deci dacă credeți că se salută sau bat palma sunteți o persoană prietenoasă. Dacă credeți că se bat, sunteți mai agresiv, mai neastâmpărat. Sunteți tandru sau violent, în esență. Dar aici? Nu ridicați mâna, ci spuneți-mi ce vedeți. Unu, doi, trei. (Răspunsuri din public) Am auzit hamster! Cine a spus hamster? E foarte îngrijorător. Cineva acolo a spus hamster. Ei bine, ar trebui să vedeți un animal cu două picioare aici și imaginea în oglindă aici. Dacă nu l-ați văzut înseamnă că aveți dificultăți în a înțelege situațiile complexe. Doar că de fapt nu înseamnă deloc asta. Testele cu cerneală Rorschach sunt invalide pentru analiza personalității și nu mai sunt folosite în prezent de psihologi. Un studiu recent a descoperit că atunci când încerci să analizezi personalitatea oamenilor folosind testele Rorschach schizofrenia a fost diagnosticată în unul din șase participanți perfect sănătoși. Dacă nu v-ați descurcat bine poate nu sunteți o persoană foarte „vizuală”. Să facem alt test să descoperim. Când faceți o prăjitură – ridicați mâna din nou – preferați să folosiți o carte de bucate cu imagini? Da, câțiva oameni. Preferați să vă îndrume un prieten? Sau să experimentați pe parcurs? Destui. Bine, dacă ați spus A sunteți o persoană vizuală și învățați cel mai bine când informația e prezentată în formă vizuală. Dacă ați spus B, învățați ascultând și rețineți cel mai bine informația prezentată în format audio. Dacă ați spus C, învățați chinestezic, învățați cel mai bine când faceți lucrurile cu propriile mâini. Doar că, așa cum ați intuit deja, acesta e în totalitate un mit. Stilurile de învățat sunt născocite și nu sunt dovedite științific. Știm asta pentru că în studii strict controlate, când oamenii primesc materiale să învețe, fie în stilul lor preferat sau în oricare altul, nu există nicio diferență în cantitatea de informație pe care o rețin. Dacă vă gândiți puțin la asta, devine evident că e adevărat. E evident că cel mai bun format de prezentare nu depinde de tine, ci de ceea ce vrei să înveți. Ai putea să înveți să conduci o mașină, de exemplu, doar ascultând pe cineva, fără experiență chinestezică? Ai putea rezolva sisteme de ecuații în minte, fără să le scrii pe hârtie? Te-ai putea pregăti pentru examenul de arhitectură dansând, fiindcă ești chinestezic? Nu. Trebuie potrivești materialul pe care îl ai de învățat la formatul de prezentare și nu pe tine. Mulți aici ați luat bacalaureatul și ați primit recent notele. Dacă nu ați obținut cât ați fi sperat, nu puteți da vina pe stilul de învățat. Dar ați putea da vina pe genele voastre. Un studiu recent realizat de University College London a arătat că 58% din variația notelor la bacalaureat ține de factori genetici. E o cifră foarte exactă, oare cum s-a ajuns la ea? Când vrem să analizăm contribuțiile relative ale genelor și ale mediului putem face un studiu cu gemeni. Gemeni identici au în comun 100% din mediu și 100% din gene, iar gemenii neidentici au în comun 100% din mediu, dar, ca orice frate și soră, doar 50% din gene. Comparând cât de similare au fost rezultatele gemenilor identici cu cele ale gemenilor neidentici și făcând niște calcule, putem înțelege cum variază rezultatele în funcție de mediu și de gene. Și iese că în jur de 58% depinde de gene. Nu că vreau să depreciez munca voastră și a profesorilor, dar dacă n-ați obținut rezultatele dorite puteți încerca oricând să vă învinovățiți părinții, sau măcar genele lor. Nu trebuie să dați vina însă pe faptul că folosiți mai mult o emisferă decât alta, fiindcă și ăsta e tot un mit. Mitul e că emisfera stângă e logică, e bună la ecuații ca aceasta, iar cea dreaptă e mai creativă, deci mai bună la muzică. Dar și acesta e un mit, pentru că în cam tot ce facem aproape toate zonele creierului comunică între ele, chiar și cele mai banale lucruri, precum a purta o conversație. Totuși, un motiv pentru care acest mit a supraviețuit e că ascunde o fărâmă de adevăr. O altă versiune a mitului spune că stângacii sunt mai creativi ca dreptacii și are logică pentru că emisferele controlează mâinile opuse. Cei care folosesc mână stângă au emisfera dreaptă mai activă și emisfera dreaptă e cea mai creativă. Nu e un adevăr absolut că stângacii sunt mai creativi decât dreptacii. Dar e adevărat că ambidextrii, cei care își folosesc ambele mâini, gândesc mai creativ decât cei ce folosesc doar o mână, pentru că a fi ambidextru înseamnă cooperarea intensă dintre emisfere, ceea ce e necesar și în gândirea creativă și flexibilă. Mitul despre stângacii creativi provine de la faptul că a fi ambidextru e mai obișnuit la stângaci decât la dreptaci, așa că este puțin adevăr în acest mit, dar nu prea mult. Un mit similar de care poate ați auzit e că ne folosim doar 10% din creier. Iarăși, e un mit curat. Aproape tot ce facem, cele mai banale lucruri, folosesc aproape tot creierul. Asta fiind spus, normal că majoritatea nu ne folosim potențialul creierului cât de mult am putea. Cum ne putem crește puterea creierului? Poate să ascultăm niște Mozart. Ați auzit de efectul Mozart? Se spune că dacă asculți Mozart devii mai deștept și îți ridici rezultatele la testele IQ. Interesant aici este că, deși e în sine un mit, are puțin adevăr în spate. Studiul inițial a descoperit că participanții care au ascultat Mozart pentru câteva minute s-au descurcat mai bine la testul IQ decât cei care au stat în liniște. Dar un studiu ulterior a recrutat oameni cărora le plăcea Mozart și un alt grup de persoane, fani ai poveștilor horror de Stephen King. Și le-au dat să asculte muzica sau poveștile. Amatorii de Mozart au fost mai stimulați de muzică decât de povești. dar amatorii de povești au fost mai stimulați de ele decât de muzică. Adevărul e că dacă asculți ceva care îți place te înviorezi și-ți crește IQ-ul pe termen scurt la o gama redusă de cerințe. Asta nu înseamnă că dacă asculți Mozart sau povești de Stephen King vei deveni mai deștept pe termen lung. Altă versiune a mitului Mozart e că dacă asculți Mozart, devii nu doar mai deștept, ci și mai sănătos. Din păcate, se pare că asta nu se aplică nici celor care ascultă Mozart zilnic. Mozart însuși a suferit de gonoree, variolă, artrită și de ceea ce probabil l-a ucis, sifilis. Asta sugerează că Mozart trebuia poate să fie mai atent când își alegea partenerii sexuali. Dar cum ne alegem un partener? Un mit, răspândit și de unii sociologi, e că preferințele noastre în partenerii romantici sunt un produs al culturii. Dar datele nu susțin această idee. Un studiu faimos a întrebat oameni din 37 de culturi diferite de pe glob, de la americani la zuluși, ce anume caută la un partener. Și în toate culturile, bărbații pun mai mult accentul pe atracția fizică, iar femeile dau mai multă importanță ambiției și potențialului financiar. În toate culturile, bărbații preferă femei mai tinere decât ei, în medie cu 2,66 ani, cred, iar femeile preferă bărbați mai în vârstă decât ele, în medie cu 3,42 ani. Deci de aici vine „Toți ne dorim un tătic dulce.” Să trecem de la cum câștigi un partener romantic la cum câștigi la baschet sau fotbal sau la alte sporturi. Mitul e că sportivii trec prin „febra mâinilor”, cum spun americanii sau „faze violet”, cum spunem în Anglia, când nu pot rata, ca tipul ăsta. Dar dacă analizăm punctele și ratările statistic, vedem că sunt aproape mereu aleatorii. Creierul nostru creează reguli din ceva întâmplător. Dacă dai cu banul, până la urmă va ieși o serie de capete sau de pajuri. Dar cum creierul vede reguli și unde nu există, ne uităm la aceste serii și le atribuim înțeles. Spunem: „Da, chiar e în formă azi!” Dar de fapt rezultatul ar fi același cu punctări și ratări aleatorii. O excepție, în schimb, sunt penaltiurile. Un studiu recent care analizează penaltiurile din fotbal a arătat că jucătorii din țări cu o reputație proastă la penaltiuri, spre exemplu, Anglia, șutează mai grăbit decât cei din țările cu o reputație mai bună și probabil, ca rezultat, sunt mai predispuși să rateze. Ceea ce ridică întrebarea: e vreun mod de a îmbunătăți performanța oamenilor? Un lucru la care v-ați putea gândi ar fi să-i pedepsiți pentru ratări și să vedeți dacă asta îi ajută. Ideea că pedepsele pot mări performanța e ceea ce credeau participanții că testează în experimentul Milgram despre învățare și pedepse, despre care probabil știți dacă studiați psihologie. Se spune că participanții au fost pregătiți să dea ceea ce ei credeau că sunt șocuri electrice letale altor participanți atunci când răspundeau greșit, doar pentru că așa le-a spus cineva în halat alb. Povestea e un mit din trei motive. În primul rând, și esențial, halatul nu era alb, era de fapt gri. În al doilea rând, participanților li s-a spus înainte de studiu și oricând au mai întrebat, că șocurile erau dureroase, dar nu letale și nu aveau efecte permanente. În al treilea rând, participanții n-au aplicat șocuri doar pentru că așa le-a spus cineva în halat. Când au fost întrebați după studiu, toți participanții erau convinși că studiul a servit unui scop științific important, care să aducă beneficii științei pe termen lung, în schimbul disconfortului trecător și nepericulos cauzat participanților. Bine, am vorbit cam 12 minute deja și probabil mi-ați analizat felul de a vorbi și limbajul corpului, încercând să vă prindeți dacă spun adevărul sau mint. Dacă da, probabil ați eșuat lamentabil. Deși credem că putem depista un mincinos după gesturi și exprimare, sute de teste psihologice au arătat că noi, inclusiv polițiștii și detectivii, nimerim doar la voia întâmplării minciunile din gesturi și exprimare. Interesant însă, există o excepție: anunțurile la TV despre rude dispărute. E ușor să îți dai seama când rudele au dispărut sau când au fost ucise de cei care fac anunțul. Escrocii tind să-și miște capul, să se uite în altă parte și să vorbească greșit, pe când cei sinceri tind să-și exprime speranța că persoana se va întoarce cu bine și să evite limbajul violent. Spre exemplu, ar spune „luat de lângă noi” și nu „ucis”. E timpul să „ucid” și eu prezentarea. Dar mai întâi vă spun în 30 de secunde mitul general despre psihologie. Mitul este că psihologia e doar o colecție de teorii interesante și că toate spun ceva folositor și toate au ceva de oferit. Sper că v-am arătat aceste minute e că nu-i adevărat. Ceea ce trebuie să facem e să evaluăm teoriile verificându-le consecințele, fie că dacă asculți Mozart devii mai deștept, că înveți mai bine când informația e dată în stilul tău preferat sau orice altceva, toate sunt predicții care pot fi testate empiric și singurul mod de a progresa e să confruntăm predicțiile cu datele în studii experimentale atent controlate. Doar făcând asta putem spera să descoperim care dintre aceste teorii se confirmă și care – ca acestea despre care am vorbit azi – sunt simple mituri. Mulțumesc! (Aplauze)