În cazul meu aceste crize ale carierei se întâmplă de obicei duminica seara chiar când soarele se pregăteşte să apună şi diferenţa dintre speranţele mele pentru mine şi realitatea vieţii mele începe să devină dureros de evidentă astfel că, în mod normal, sfârşesc prin a suspina într-o pernă. Vă spun toate acestea, pentru că cred că nu e vorba doar de o problemă personală. S-ar putea să credeţi că greşesc. Dar cred că trăim într-o epocă în care vieţile noastre sunt în mod regulat marcate de crize ale carierei, de momente în care ceea ce credeam că ştim despre viață și carieră, vine în contact cu un soi de realitate ameninţătoare. E probabil mai uşor acum, ca oricând altcândva, să avem un trai bun. E probabil mai greu ca oricând să rămânem calmi, eliberaţi de neliniştile privind cariera. Vreau să mă opresc acum, dacă îmi permiteţi, asupra unora dintre motivele pentru care consider că suntem neliniştiţi în ceea ce priveşte cariera. De ce am putea fi victime ale acestor crize de carieră, suspinând uşor în pernă. Unul dintre motivele pentru care am putea suferi e acela că suntem înconjuraţi de snobi. Într-un fel, am veşti proaste mai ales pentru cei sosiţi la Oxford din străinătate. Snobismul e o problemă reală. Uneori oamenii din afara Marii Britanii îşi închipuie că snobismul e o problemă specifică acestei ţări întâlnită în legătură cu casele de ţară şi titlurile. Vestea proastă e că nu e adevărat. Snobismul e un fenomen global. Suntem o organizaţie globală, e un fenomen global. Există. Ce este un snob? Un snob e orice persoană care ia o parte mică din tine şi o foloseşte pentru a avea o viziune completă a ceea ce eşti. Acesta e snobismul. Şi tipul dominant de snobism e snobismul în ceea ce priveşte locul de muncă. Te întâlneşti cu el din primele minute ale unei petreceri când ţi se adresează faimoasa întrebare clasică a începutului de secol 21: „Cu ce te ocupi?” Şi în funcţie de cum răspunzi la această întrebare, oamenii sunt fie incredibil de bucuroşi să te vadă sau se uită la ceas şi inventează scuze. (Râsete) La polul opus unui snob se afla mama. (Râsete) Nu neapărat mama ta, sau chiar a mea. Dar, să zicem, mama ideală. Cineva căruia nu îi pasă de realizările tale. Dar, din păcate, majoritatea oamenilor nu sunt mamele noastre. Cei mai mulţi fac o corelaţie strictă între cât timp şi, dacă vreţi, dragoste, nu dragoste romantică, asta ar fi ceva, ci dragoste în general, respect, sunt dispuşi să ne acorde, strict definit de poziţia noastră în ierarhia socială. Şi acesta e motivul pentru care ne pasă atât de mult de carierele noastre. Şi de ce au început să ne intereseze atât de mult bunurile materiale. Ni se spune adesea că trăim vremuri foarte materialiste, că suntem cu toţii nişte oameni foarte lacomi. Nu cred că suntem în mod deosebit materialişti. Cred că trăim într-o societate care a fixat, pur şi simplu, anumite recompense emoţionale de achiziţionarea unor bunuri materiale. Nu ne dorim bunurile materiale. Ne dorim recompensele. Şi asta e o modalitate nouă de privi bunurile de lux. Data viitoare când vedeţi pe cineva conducând un Ferrari nu gândiți: „Iată un lacom”. Gândiţi-vă: „Iată o persoană extrem de vulnerabilă şi în căutare de dragoste." (Râsete) Simţiţi simpatie, mai degrabă decât dispreţ. Mai sunt alte motive -- (Râsete) Mai sunt alte motive pentru care probabil acum e mai greu ca niciodată să ne simţim calmi. Şi unul dintre acestea, paradoxal, pentru că e legat de ceva oarecum plăcut, e speranţa pe care o avem privind cariera. Niciodată nu au fost aşteptările atât de ridicate despre ce pot împlini fiinţele umane pe parcursul vieţii lor. Ni se spune, din mai multe părţi, că oricine poate obţine orice. Am terminat cu sistemul de castă. Trăim într-un sistem în care oricine se poate ridica la orice nivel doreşte. Şi e o idee minunată. Şi odată cu aceasta vine un spirit de egalitate. Toţi suntem egali. Nu există ierarhii strict definite. Şi avem o mare problemă cu această situaţie. Şi această problemă e invidia. E un adevărat tabu să menţionezi invidia, dar dacă există un sentiment dominant în societatea modernă, acesta e invidia. Şi acest sentiment e legat de spiritul egalităţii. Permiteţi-mi să explic. Consider foarte neobişnuit ca cineva de aici, sau cineva care priveşte să o invidieze pe Regina Angliei. Chiar dacă e mult mai bogată decât oricare dintre voi. Şi are o casă foarte mare. Motivul pentru care nu o invidiem e că ea e prea ciudată. (Râsete) E pur şi simplu prea ciudată. Nu ne putem raporta la ea. Vorbeşte într-un mod ciudat. Vine dintr-un loc ciudat. Deci nu ne putem raporta la ea. Şi când nu ne putem raporta la cineva, nu îl invidiem. Cu cât sunt mai apropiaţi doi oameni în ceea ce priveşte vârsta, experienţa, în procesul de identificare, cu atât este mai mare riscul invidiei. Motivul pentru care nu ar trebui să mergeți la o reuniune. Pentru că nu există punct de referinţă mai puternic decât cei cu care am fost la şcoală. Dar problema societăţii moderne e că transformă întreaga lume într-o școală. Toată lumea poartă blugi, toţi suntem la fel. Şi cu toate astea nu suntem. E un spirit de egalitate, combinat cu inegalităţi profunde, care conduce la o situaţie foarte stresantă. E la fel de neobişnuit ca şi cum aţi deveni la fel de bogaţi şi faimoşi ca Bill Gates, la fel cum era neobişnuit în secolul al XVII-lea să intraţi în aristocraţia franceză. Dar ideea e că lucrurile nu apar aşa. Revistele şi alte mijloace media transmit faptul că dacă ai energie, câteva idei bune despre tehnologie şi un garaj, poţi începe ceva măreţ. (Râsete) Şi consecinţele acestei situaţii se fac simţite în librării. Când intri într-o librărie mare mergi la secţiunea de dezvoltare personală aşa cum fac eu uneori, dacă analizaţi cărţile de dezvoltare personală, veţi vedea că există două tipuri. Unele îţi spun: „Poţi reuşi! Vei reuşi! Orice este posibil!” Celelalte te învaţă cum să faci faţă cu ceea ce numesc politicos „respect de sine scăzut” sau mai puţin politicos „auto-compătimire”. Există o reală corelaţie între o societate care spune oamenilor că pot face orice şi existenţa respectului de sine scăzut. Iată altă modalitate în care ceva pozitiv poate avea consecinţe mai puţin plăcute. Mai există un alt motiv pentru care ne putem simţi îngrijoraţi privind cariera, poziţia în societate, mai mult decât înainte. Şi, din nou, are legătură cu ceva plăcut. Şi acel ceva plăcut se numeşte meritocraţie. Toată lumea, politicieni de stânga sau de dreapta, e de acord că meritocraţia e un lucru bun şi că trebuie să ne străduim ca societatea să devină profund meritocratică. În alte cuvinte, ce e o societate meritocratică? O societate meritocratică e una în care dacă ai talent, energie şi pricepere poţi ajunge în vârf. Nimic nu te poate reţine. E o idee minunată. Problema e că dacă crezi cu adevărat într-o societate în care cei care merită să ajungă în vârf, ajung în vârf, crezi, implicit, şi într-un mod mult mai neplăcut, într-o societate în care cei care merită să ajungă jos vor ajunge jos şi vor rămâne acolo. Cu alte cuvinte, poziţia în viaţă nu e accidentală ci meritată şi binemeritată. Şi asta face ca eşecul să pară cu atât mai devastator. În Evul Mediu, în Anglia, când întâlneai o persoană foarte săracă o descriai spunând că e ghinionistă. În traducere: cineva care nu a avut norocul de a fi bogat, un ghinionist. În prezent, mai ales în Statele Unite, dacă întâlneşti pe cineva din partea de jos a societăţii, acesta poate fi descris, cu răutate, drept ratat. Există o diferenţă între un ghinionist şi un ratat. O diferenţă care indică o evoluţie de 400 de ani a societăţii şi a modului în care privim puterea care ne guvernează vieţile. Nu mai sunt zeii, suntem noi. Noi suntem pe scaunul şoferului. E extraordinar dacă te descurci bine, devastator dacă nu. Conduce, în cele mai rele dintre cazuri, conform analizei unui sociolog, cum ar fi Emil Durkheim, conduce la rată crescută a sinuciderilor. Există mai multe cazuri de sinucidere în ţările dezvoltate, individualiste, decât în orice altă parte a lumii. Şi acest lucru are loc pentru că oamenii consideră tot ce li se întâmplă ca fiind foarte personal. Sunt proprietarii succesului, dar şi al eşecului. Există vreo modalitate de a ne elibera de aceste presiuni despre care am vorbit? Cred că da. Şi mă voi opri numai la câteva dintre exemple. De exemplu, meritocraţia. Ideea că fiecare merită să ajungă unde a ajuns. Cred ca e o idee nebunească, complet nebunească. Voi susţine orice politician de dreapta sau de stânga cu o concepţie decentă privind meritocraţia. Sunt un meritocrat şi asta e. Dar e o nebunie să credem că vom construi vreodată o societate cu adevărat meritocratică. E un vis imposibil. Ideea de a construi o societate în care toată lumea primeşte un calificativ cei buni la vârf, cei răi jos şi că procesul e exact cum ar trebui, e imposibilă. Există prea multe variabile aleatoare. Accidente, accidente la naştere, accidente cu lucruri care cad în capetele oamenilor, boli etc. Nu le putem califica. Nu putem califica oamenii aşa cum trebuie. Îmi place un citat de Sf. Augustin din „Cetatea lui Dumnezeu” în care spune „E păcat să judeci orice om după stâlpul casei sale”. În limbaj comun, asta ar însemna că e păcat să decizi cu cine stai de vorbă în funcţie de cartea lor de vizită. Nu e stâlpul casei cel care ar trebui să conteze. Şi, aşa cum spune Sf. Augustin, numai D-zeu ne poate aşeza pe fiecare la locul lui. Şi va face asta în Ziua Judecăţii cu îngeri şi trompete şi cerurile se vor deschide. O idee nebunească, dacă eşti un om laic, aşa ca mine. Dar chiar şi aşa, e ceva valoros în această idee. Cu alte cuvinte, nu vă grăbiţi să judecaţi oamenii. Nu aveţi de unde să cunoaşteţi adevărata valoare a cuiva. O parte a lor este necunoscută. Şi nu ne putem comporta ca şi cum nu ar fi aşa. Mai există o sursă de alinare şi consolare pentru toate acestea. Când ne gândim că putem eşua în viaţă, când ne gândim la eşec, unul dintre motivele pentru care ne temem de eşec nu e doar pierderea venitului, statutului. Ne temem de judecata celorlalţi, de faptul că ne vor ridiculiza. Şi frica există. Instrumentul numărul unu de ridiculizare în prezent sunt ziarele. Şi dacă deschideţi ziarele în orice zi a săptămânii sunt pline de oameni care şi-au ratat vieţile. S-au culcat cu cine nu trebuia. Au luat substanţe nepotrivite. Au adoptat legile nepotrivite, orice ar fi. Şi astfel devin potriviţi pentru a fi ridiculizaţi. Cu alte cuvinte, au eşuat și pot fi descrişi ca rataţi. Există o alternativă pentru aşa ceva? Tradiţia occidentală ne arată o alternativă glorioasă. Şi aceea e tragedia. Arta tragică, aşa cum s-a născut în teatrele Greciei antice în secolul al cincilea î.Hr. a fost o formă de artă dedicată modului în care oamenii eşuează. Şi, de asemenea, simpatiei pe care le-o acordăm, pe care în condiţii obişnuite nu o primesc neapărat. În urmă cu câţiva ani mă gândeam la asta. Şi apoi am fost la „The Sunday Sport”. un tabloid pe care nu vi-l recomand să îl citiţi dacă nu îl cunoaşteţi deja. (Râsete) Şi am fost să vorbesc cu ei despre unele dintre marile tragedii ale artei occidentale. Şi am vrut să văd cum ar captura esenţa anumitor poveşti dacă acestea ar apărea ca ştiri la un birou de ştiri, într-o duminică după-amiază. Aşa că le-am spus despre Othello. Nu ştiau povestea, dar au fost fascinați. (Râsete) I-am rugat să scrie titlul pentru povestea lui Othello. A ieșit: „Imigrant înnebunit de dragoste o omoară pe fiica senatorului” Le-am povestit intriga din Madame Bovary. Din nou, o carte pe care s-au bucurat să o descopere. Şi au scris: „Soţie adulteră obsedată de cumpărături înghite arsenic după fraudă cu card de credit”. (Râsete) Şi acum preferata mea. Chiar au un geniu numai al lor aceşti oameni. Povestea mea preferată e „Oedip rege”: „Sexul cu mama a condus la orbire”. (Râsete) (Aplauze) Dacă doriţi, într-un fel, la un capăt al spectrului simpatiei, avem ziarul de tip tabloid. La celălalt capăt avem tragedia şi arta tragică. Şi ceea ce încerc să explic e că trebuie să învăţăm puțin din ce se întâmplă în arta tragică. Ar fi nebunesc să îl numim pe Hamlet ratat. Nu e un ratat, deşi a eşuat. Şi cred că acesta e mesajul tragediei pentru noi, şi de ce cred că e extrem de important. Un alt lucru din societatea modernă care cauzează această anxietate e că nu avem niciun element central care să fie non-uman. Suntem prima societate care trăieşte venerând nimic altceva decât pe noi înşine. Avem o părere foarte bună despre noi și aşa şi trebuie. Am trimis oameni pe lună, am făcut multe lucruri extraordinare, așa că avem tendinţa de a ne venera. Eroii noştri sunt eroi umani. E o situaţie foarte nouă. Majoritatea celorlalte societăţi au avut în centru venerarea a ceva transcendental: un zeu, un spirit, o forţă naturală, universul. Indiferent ce, altceva a fost venerat. Am pierdut oarecum obiceiul de a face asta. Motiv pentru care, cred, suntem atraşi în mod special de natură. Nu pentru sănătatea noastră, deşi adeseori se prezintă aşa. Ci pentru că reprezintă evadarea din muşuroiul uman. E evadare din propria noastră competiţie şi din propriile noastre drame. Şi de asta ne face plăcere să privim la gheţari şi oceane şi să contemplăm pământul din natură. Ne place să fim în contact cu ceva ce e non-uman. Şi acest lucru e extrem de important pentru noi. Am vorbit de fapt despre succes şi eşec. Şi un aspect interesant al succesului e că avem impresia că ştim ce înseamnă. Dacă v-aş spune că în spatele ecranului este cineva care are foarte mult succes, anumite idei vă vor veni imediat în minte. V-aţi gândi că persoana aceea a făcut mulţi bani, are renume într-un anumit domeniu. Propria mea teorie privind succesul, fiind cineva foarte interesat de succes. Vreau să am succes. Mă gândesc mereu "Cum pot avea mai mult succes?" Dar pe măsură ce îmbătrânesc, sensurile cuvântului "succes" se nuanţează. Iată ce am aflat despre succes. Nu poţi avea succes în orice. Auzim multe discuţii despre echilibru muncă-viaţă personală. O prostie. Nu îl poţi avea. Nu poţi. Orice viziune a succesului trebuie să recunoască ceea ce pierde, unde este pierderea. Şi cred că orice viaţă înţeleaptă va accepta aşa cum am spus, că nu va avea succes într-un anumit aspect. Şi treaba cu viaţa de succes este că, de cele mai multe ori, ideile noastre privind ce înseamnă să ai succes nu sunt ale noastre. Sunt absorbite de la alţi oameni. Îndeosebi, dacă eşti bărbat, de la tata. Dacă eşti femeie, de la mama. Psihanaliza a transmis acest mesaj timp de 80 de ani. Nimeni nu ascultă suficient de bine. Dar cred că este adevărat. Şi nu ne pricepem prea bine nici cu mesajele de peste tot din televiziune, publicitate, marketing etc. Acestea sunt forţe foarte puternice. Care definesc ce vrem şi cum ne vedem pe noi înşine. Când ni se spune că a fi bancher este o profesie foarte respectabilă mulţi dintre noi vor această meserie. Când nu mai este respectabilă, ne pierdem interesul pentru profesia de bancher. Suntem foarte deschişi către sugestii. Şi ceea ce vreau să spun nu este că trebuie să renunţăm la ideile noastre despre succes. Dar trebuie să ne asigurăm că sunt ale noastre. Trebuie să ne concentrăm pe ideile noastre. Şi să ne asigurăm că le deţinem, că suntem cu adevărat autorii ambiţiilor noastre. Pentru că este suficient de rău să nu obţinem ceea ce ne dorim. Dar este şi mai rău să avem o idee despre ce ne dorim şi să aflăm la sfârşitul drumului că nu este, de fapt, ceea ce ne doream. Aşa că voi încheia aici. Dar ceea ce vreau să accentuez este da, succes, cu siguranţă. Dar haideţi să recunoaştem că unele dintre ideile noastre sunt stranii. Haideţi să demonstrăm noţiunile noastre privind succesul. Haideţi să ne asigurăm că ideile noastre privind succesul sunt ale noastre. Mulţumesc. (Aplauze) Chris Anderson: A fost fascinant. Cum reconciliezi ideea ca cineva să fie ... este urât să considerăm pe cineva ca fiind ratat cu ideea că mulţi oameni doresc să preia controlul vieţilor lor. Şi că o societate care incurajează această situaţie probabil are învingători şi învinşi. Alain de Botton: Da. Cred că am vrut să evidenţiez caracterul accidental al faptului de a câştiga şi a pierde. Pentru că în prezent se pune accent atât de mult pe justeţea tuturor lucrurilor. Şi politicienii vorbesc întotdeauna despre justiţie. Cred cu tărie în justiţie. Cred însă că este imposibilă. Deci trebuie să facem tot ce putem, trebuie să facem tot ce putem pentru a o obţine. Dar la sfârşit de zi trebuie să ne amintim întotdeauna că indiferent cu cine suntem puşi faţă în faţă, indiferent ce s-a întâmplat în vieţile lor există un puternic element de hazard. Şi pentru această idee încerc să las loc. Pentru că altfel poate deveni oarecum claustrofobic. Chris Anderson: Crezi că se poate combina filozofia ta mai blândă a muncii cu o economie de succes? Sau nu se poate? Dar nu contează prea mult că accentuăm prea mult aceste aspecte? Alain de Botton: Gândirea de coşmar este că să sperii oamenii este cea mai simplă modalitate de a-i face să muncească. Şi, cumva, cu cât mediul este mai dur cu atât vor fi mai mulţi oameni care vor accepta provocarea. Te poţi gândi, cine este modelul ideal de tată pentru tine? Tatăl ideal este cineva dur, dar blând. O combinaţie greu de obţinut. Avem nevoie de taţi, figurile exemplare de tată în societate, care să evite ambele extreme. Pe de-o parte este vorba de o figură autoritară, disciplinară. Şi pe de altă parte este varianta relaxată, fără reguli. Chris Anderson: Alain de Botton. Alain de Botton: Mulţumesc foarte mult. (Aplauze)