„Îmi cer scuze, mi s-a închis telefonul" „Nu-i nimic. Sunt bine." „Aceste afirmaţii sunt complet nefondate." „Compania nu era la curent cu nicio fărădelege." „Te iubesc." Auzim între 10 şi 200 de minciuni în fiecare zi, şi ne-am petrecut mare parte din istorie căutând noi moduri de a le detecta: de la dispozitive medievale de tortură la poligrafe, monitoare de ritm cardiac şi respiraţie, aparate pentru analiza stresului vocal, sisteme de urmărirea ochilor, scanere cu infraroșii pentru creier şi chiar electroencefalograful de 180 de kg. Deşi astfel de instrumente au funcţionat în anumite circumstanţe, multe pot fi înşelate cu o pregatire suficientă, şi niciunul nu este considerat de încredere ca să fie admis la tribunal. Dar, dacă problema nu este legată de metodologie, ci de presupunerea implicită că minciuna stimulează modificări fiziologice? Ce-ar fi dacă am lua o abordare mai directă, folosind şiinţa comunicării ca să analizăm chiar minciunile? La un nivel psihologic, minţim parţial ca să ne creem o imagine mai bună, conectându-ne fanteziile mai degrabă la persoana care ne-am dori să fim decât la persoana care suntem. Dar în timp ce creierul nostru visează, lasă să scape multe semnale. Mintea noastră conştientă controlează în jur de 5% din funcţiile cognitive, incluzând comunicarea, în timp ce restul de 95% au loc dincolo de conştiinţa noastră, şi conform literaturii despre monitorizarea realităţii, poveştile bazate pe experienţe imaginare sunt diferite calitativ faţă de cele bazate pe experienţe reale. Acest lucru sugerează că realizarea unei poveşti false necesită muncă şi rezultă intr-un tipar diferit de utilizare a limbajului. O tehnologie cunoscută ca analiza lingvistică a textului a contribuit la identificarea a patru astfel de tipare în limbajul subconştient al minciunii. Mincinoşii fac mai puţin referire la ei când fac afirmaţii mincinoase. Ei scriu sau vorbesc mai mult despre alţii, folosind adesea persoana a 3-a ca să se distanţeze şi să se separe pe ei de minciună. Care sună mai fals? „Nu a avut loc absolut nicio petrecere în acestă casă", sau „Nu am găzduit nicio petrecere aici." Apoi, mincinoşii au tendinţa de a fi mai negativi, deoarece la un nivel subconştient, se simt vinovaţi din cauza minciunii. De exemplu, un mincinos ar putea să spună ceva de genul, „Îmi cer scuze, mi s-a descărcat nenorocita de baterie a telefonului. O urăsc." Mincinoşii explică de obicei evenimentele în termeni simpli din moment ce creierul nostru se chinuie să construiască o minciună complexă. Judecata şi evaluarea sunt lucruri greu de calculat de către creier. După cum a insistat odată un faimos preşedinte al Statelor Unite: „Nu am întreţinut relaţii sexuale cu acea femeie." Şi în cele din urmă, chiar dacă mincinoşii menţin descrierile simple, au tendinţa de a folosi structuri de fraze mai lungi şi mai complicate, folosind cuvinte care nu sunt necesare şi detalii irelevante dar care sună factual pentru a învălui minciuna. Alt preşedinte confruntat cu un scandal a afirmat: „Pot spune, categoric, că această investigaţie indică faptul că niciunul dintre angajaţii Casei Albe, nimeni angajat în prezent în această administraţie nu a fost implicat în acest incident ciudat." Să aplicăm analiza lingvistică pe câteva exemple renumite. Să-l luam pe Lance Armstrong, de 7 ori câştigătorul Turului Franţei. Când comparăm un interviu din anul 2005, în care a negat că luase droguri pentru îmbunătăţirea performanţei cu un interviu din 2013, în care a recunoscut, folosirea pronumelor personale a crescut cu aproape 75%. Fiţi atenţi la contrastul dintre următoarele două citate: Primul: „Bine, ştii, un tip dintr-un laborator francez, parizian, îţi deschide mostra, ştii, Jean-Francis nu ştiu cum, şi o testează. Şi apoi primeşti un telefon de la un ziar şi auzi: „Ai fost găsit pozitiv de şase ori pentru EPO." Al doilea: „M-am pierdut în toate alea. Sunt convins că există alţi oameni care ar putea să le facă faţă, dar eu cu siguranţă nu am putut să le fac faţă, şi eram obişnuit să controlez totul în viaţa mea. Am controlat fiecare rezultat din viaţa mea." În negarea sa, Armstrong descrie o situaţie ipotetică concentrată pe altcineva, eliminându-se pe el complet din situaţie. În interviul în care a recunoscut, îşi însuşeşte afirmaţiile, examinându-și emoţiile şi motivaţiile. Dar folosirea pronumelor personale este doar un indicator al înşelăciunii. Să privim un alt exemplu al fostului senator şi candidat la prezidenţiale din Statele Unite, John Edwards: „Tot ce ştiu este că presupusul tată a declarat public că el este tatăl copilului. Deasemenea, eu nu am fost implicat în nicio activitate de nicio formă care să necesite sau să finanţeze vreo plată de vreun fel către femeie sau către presupusul tată al copilului." Nu numai că este un mod interminabil de a spune: „Copilul nu este al meu", dar Edwards nu numeşte niciodată celelalte persoane, ci spune „acel copil", „acea femeie" şi „presupusul tată al copilului." Acum să vedem ce a avut de zis mai târziu când a recunoscut paternitatea: „Sunt tatăl lui Quinn. Voi face tot ce-mi stă în putere ca să-i ofer dragostea şi sprijinul de care are nevoie." Afirmaţia este scurtă și directă, spunându-i copilului pe nume şi afirmându-şi rolul în viaţa lui. Deci cum poţi aplica aceste tehnici de identificare a minciunilor în viaţa ta? Mai întâi, ţine minte că multe dintre minciunile de care dăm în fiecare zi sunt mai puţin serioase decât aceste exemple şi ar putea chiar fi inofensive. Dar tot merită să cunoaştem aceste indicii grăitoare, precum minime referiri la sine, limbaj negativ explicaţii simple şi fraze întortocheate. Poate te-ar putea ajuta să eviţi o acţiune supraevaluată, un produs ineficient sau chiar o relaţie groaznică.