Citim ficţiune din mai multe motive. Să ne amuzăm, să aflăm cine e făptașul, să călătorim spre planete noi, ciudate, să ne lăsam speriaţi, să râdem, să plângem, să gândim, să simţim, să fim atât de absorbiţi încât pentru un timp să uităm unde suntem. Deci, cum rămâne cu scrierea ficţiunii? Cum reușești să-ți transpui cititorii în poveştile tale? Cu un subiect interesant? Poate. Personaje fascinante? Probabil. Limbaj frumos? Se poate. „Picioarele lui Billie sunt tăiţei. Vârfurile părului ei sunt ace otrăvite. Limba ei e un burete zbârlit, iar ochii ei sunt pungi de înălbitor." Te-a făcut acea descrierea să te simţi aproape la fel de slăbită ca Billie? Ne dăm seama că picioarele lui Billie nu sunt de fapt tăiţei. Billie le simte la fel de moi ca niște tăiţei fierți. E o comparaţie implicită, o metaforă. Deci, de ce nu am scrie chiar aşa: „Billie avea stări de greață și se simţea slăbită." ? Şansele sunt ca a doua descriere să nu fie la fel de vie ca prima. Scopul ficţiunii este să te prindă-n vrajă, să-ți dea iluzia de moment că trăieşti în lumea poveştii. Ficţiunea ne implică simţurile, ne ajută să creăm simulacre mentale vii pe baza experienţelor pe care le trăiesc personajele. Scena şi ecranul ne angrenează câteva din simţurile noastre direct. Vedem şi auzim interacţiunile personajelor şi decorul. Dar la ficţiunea în proză, tot ce ai sunt caracterele statice pe un fundal contrastant. Dacă descrii povestea într-un limbaj banal care nu face apel la simțuri, vraja riscă să fie una slabă. Cititoarea ta s-ar putea să nu descifreze mai mult decât niște cuvinte scrijelite. Ea va înţelege cum se simte Billie, dar nu va simți ceea ce Billie simte. Va citi, însă nu cufundată în lumea poveştii, fără a descoperi universul lui Billie, fără a o însoți pas cu pas. Ficţiunea se joacă cu simţurile noastre: gustul, mirosul, atingerea, auzul, văzul şi simţul mişcării. Se joacă şi cu capacitatea noastră de abstractizare și de a face asocieri complexe. Să luam următorul exemplu: „Lumea era fantomatic de tăcută, cu excepţia unui scârţâit al velelor şi bolboroseala apei împotriva cocii." Cuvintele „tăcută", „scârţâit" şi „bolboroseală" ne implică simţul auzului. Observați cum Buckell nu foloseşte cuvântul generic al sunetului. Fiecare cuvânt ales evocă o anume calitate a sunetului. Apoi, ca un artist ce stăruie asupra culorilor spălăcite pentru a da un sens de textură picturii, adaugă un alt strat, mişcarea, „scârţâitul velelor," şi atingerea, „bolboroseala apei împotriva cocii." În final, ne oferă o conotație abstractă, legând cuvântul „tăcută" de cuvântul „fantomatic". Nu „tăcută ca o fantomă," ce ar pune un zid care să distanțeze cititorul de experienţa narată. În schimb, Buckell creează metafora „fantomatic de tăcută" pentru o comparaţie implicită şi nu deschisă. Scriitorilor li se spune mereu să evite clişeele pentru că o imagine suprafolosită atrage puţină implicare din partea cititorului, cum ar fi "roşu ca trandafirul." Scrie, în schimb: "Iubirea... înfiripată pe o plajă, în ziua în care Jacob o zări pe Anette în rochia de culoarea cireşei înăbuşite," şi creierele lor se vor implica în sarcina captivantă de a-şi imagina cum arată o rochie de culoarea cireşei înăbuşite. Deodată, cititorii se vor regăsi pe o plajă pe punctul de a se îndrăgosti. Trăiesc povestea atât la nivel visceral, cât şi conceptual, întâlnind scriitorul la jumătatea drumului în jocul imaginativ de a crea o lume vibrantă prin stimularea simţurilor. Deci când scrii, foloseşte cuvinte alese cu grijă pentru a implica sunet, văz, gust, atingere, miros şi mişcare. Apoi creează conotaţii neaşteptate printre elementele poveştii tale şi aprinde imaginaţia cititorilor tăi.