E cel mai important dat economic al vremurilor noastre.

Trăim într-o epocă de creștere a inegalității veniturilor,

mai ales între cei de la vârful piramidei

și toți ceilalți.

Această tendință e cea mai șocantă în SUA și UK,

dar e un fenomen global.

Se întâmplă în China comunistă,

în ex-comunista Rusie,

în India și în țara mea natală, Canada.

Se observă chiar și în democrațiile sociale agreate

ca Suedia, Finlanda sau Germania.

Să vă dau câteva date de context.

În anii '70, acel 1% de top

deținea cam 10% din venitul național

în Statele Unite.

Acum partea lor e mai mult decât dublă,

peste 20%.

Dar și mai frapant

e ce se întâmplă mai spre vârful

piramidei de distribuție a veniturilor.

În SUA de azi, primii 0,1%

dețin peste 8%

din venitul național.

Egal cu cât dețineau cei din primul 1% acum 30 de ani.

Să vă dau o altă cifră pentru a vă pune în temă,

calculată în 2005

de Robert Reich,

Ministrul Muncii în administrația Clinton.

Reich a comparat averea 
a doi oameni cunoscuți foarte bogați,

Bill Gates și Warren Buffett,

și a reieșit că suma era echivalentă

cu cea a 40% din populația SUA de la baza piramidei,

120 de milioane de persoane.

Așa cum se întâmplă de obicei,

Warren Buffett nu-i doar un plutocrat în sine,

e și unul dintre cei mai tenace 
observatori ai fenomenului

și are și el o cifră favorită.

Lui Buffett îi place să sublinieze

că bogăția cumulată

a primilor 400 de pe lista Forbes,

lista celor mai bogați 400 de americani,

era 300 de miliarde de dolari.

Gândiți-vă!

Nici măcar nu trebuia să fii miliardar

ca să ajungi pe listă în 1992.

Azi, această cifră e de aproape 5 ori mai mare,

ajungând la 1,7 mii de miliarde,

și probabil că nu trebuie să vă spun

că așa ceva nu s-a întâmplat

cu clasa de mijloc

a cărei bogăție a stagnat, dacă nu s-a diminuat chiar.

Trăim, deci, în era plutocrației globale,

dar greu ne-am dat seama de asta.

Unul din motive, cred,

e un fel de fenomen al broaștei 
din apa pusă la fiert.

Schimbările lente, treptate

sunt greu de sesizat,

chiar dacă în cele din urmă au un impact dramatic.

Gândiți-vă ce s-a întâmplat cu sărmana broască.

Dar eu cred că altceva se întâmplă.

Chiar dacă nu ești pe lista Forbes 400,

îți vine greu să vorbești

despre inegalitatea veniturilor.

Avem un sentiment mai puțin optimist

când vorbim despre cum să împărțim plăcinta,

decât atunci când ne gândim 
cum să o facem mai mare.

Iar dacă se întâmplă să fii pe lista Forbes 400,

să vorbești despre distribuția veniturilor

și, inevitabil, verișoara, redistribuirea veniturilor,

poate fie extrem de amenințător.

Deci trăim o epocă a exploxiei inegalității veniturilor,

mai ales în zona de vârf.

Ce alimentează asta și ce putem face?

Un set de cauze e de ordin politic:

scăderea impozitelor, deregularizarea,
mai ales a serviciilor bancare,

privatizarea, protecția legislativă mai slabă a sindicatelor,

toate astea au contribuit

la acumularea tot mai mare spre vârf.

Mulți dintre factorii politici pot fi puși

în categoria „capitalism de favoritism politic”,

schimbările politice sunt aduse în beneficiul unui grup

bine conectat din interior,

dar nu ne favorizează pe noi ceilalți.

În practică, e incredibil de dificil

să scăpăm de acest capitalism favoritist.

Gândiți-vă că ani la rând,
reformatori de diverse coloraturi

au încercat să scape de corupție în Rusia, de pildă,

sau cât de greu e să re-reglementezi băncile

chiar și după cea mai profundă criză

de la Marea Depresie,

sau chiar și la cât de dificil e să faci 
ca și companiile multinaționale,

inclusiv cele ce ar putea avea ca motto
„să nu faci rău”,

să plătească taxe într-un procent 
care măcar să se apropie

de cele plătite de clasa de mijloc.

Dar în timp ce în practică e foarte greu

să scăpăm de capitalismul favoritist,

cel puțin în teorie, e ușor de făcut.

De fapt nimeni nu e pentru capitalismul favoritist.

Da, e unul dintre rarele puncte de consens

între dreapta și stânga.

Critica acestui capitalism favoritist e piesa centrală

atât pentru cei de la Tea Party,
cât și pentru cei de la Occupy Wall Street.

Dar dacă favoritismul, cel puțin la nivel teoretic,

e partea ușoară a problemei,

lucrurile devin mai complicate 
dacă privim factorii economici

ce duc la creșterea inegalității veniturilor.

Aceștia nu sunt foarte misterioși.

Globalizarea și revoluția tehnologică,

cele două fenomene gemene

ce ne schimbă viața

și transformă economia mondială,

duc și la ascensiunea super-bogațior.

Gândiți-vă.

Pentru prima dată în istorie,

dacă ești un anteprenor din sectorul energetic

și ai o idee nouă strălucită

sau un produs nou fantastic,

ai, aproape instantaneu și fără prea multă bătaie de cap,

acces la o piața mondială de peste un miliard de oameni.

Ca urmare, dacă ești super-deștept

și super-norocos,

poți deveni foarte bogat

extrem de rapid.

Ultimul cap de afiș al acestui fenomen

e David Karp.

Fondatorul Tumblr de 26 de ani

și-a vândut recent compania la Yahoo

pentru 1,1 miliarde de dolari.

Gândiți-vă:

1,1 miliarde de dolari, la 26 de ani.

Acest efect de superstar creat 
de revoluţia tehnologică şi globalizare

e cel mai uşor de observat

în domeniile foarte vizibile

ca sportul şi divertismentul.

Vedem cu toţii 
că un sportiv sau interpret fantastic

poate profita de aptitudinile sale

la nivelul unei economii mondiale, ca niciodată.

Dar acest efect de superstar

se întâlneşte azi în toate domeniile.

Avem tehnologi-superstar.

Avem bancheri-superstar.

Avem avocaţi-superstar şi arhitecţi-superstar.

Există bucătari-superstar

şi fermieri-superstar.

Există, şi e exemplul meu favorit,

chiar şi dentişti-superstar.

cel mai uimitor exemplar fiind

Bernard Touati, francezul care se îngrijeşte

de zâmbetele superstarurilor colegi

ca oligarhul rus Roman Abramovich

sau creatoarea de modă, 
americanca născută în Europa,

Diane von Furstenberg.

Deși e ușor de observat

că globalizarea și revoluția tehnologică

alimentează plutocrația globală,

e mult mai greu de emis o părere despre asta.

Și asta pentru că,

în contrast cu capitalismul favoritist,

multe dintre consecințele globalizării 
și revoluției tehnologice

sunt extrem de pozitive.

Să începem cu tehnologia.

Îmi place Internetul. Îmi plac telefoanele mobile.

Îmi place faptul că datorită acesteia

oricine dorește să vadă acest discurs
va putea să o facă,

în orice loc, mult peste efectivul acestui auditoriu.

Sunt un fan și mai mare al globalizării.

Globalizarea

a scos din sărăcie sute de milioane

dintre cei mai săraci

și i-a plasat în clasa de mijloc,

iar dacă trăiți în partea bogată a Pământului,

a făcut accesibile multe produse...

Cine credeți că v-a asamblat iPhone-ul?

Iar lucrurile cu care ne-am obișnuit demult
cu mult mai accesibile.

Gândiți-vă la mașina de spălat vase sau la un tricou.

Deci, ce e rău în asta?

Ei bine, câteva lucruri.

Unul aspect care mă îngrijorează

e cât de ușor ceea ce se poate numi 
„plutocrație meritocratică”

se poate transforma în plutocrație de favoritism.

Imaginați-vă că sunteți un anteprenor de excepție

care a reușit să-și vândă idea sau produsul

miliardelor de oameni din întreaga lume

și a devenit miliardar.

Devine tentant în această situație

să vă folosiți puterea economică

pentru a manipula regulile economiei politice globale

în folos propriu.

Asta nu e doar ipoteză.

Gândiți-vă la Amazon, Apple, Google, Starbucks.

Sunt printre cele mai admirate,

iubite și inovatoare companii din lume.

Se întâmplă ca ele să fie foarte implicate

în munca pentru ca sistemul internațional de taxare

să fie de așa natură încât să plătească foarte puține taxe.

Și de ce să te limitezi să joci în cadrul

sistemului economic și politic existent

pentru a obține beneficii maxime?

Odată ce ai uriașa putere economică

care există în vârful piramidei 
de distribuție a veniturilor

și puterea politică ce decurge automat din asta,

devine tentant

să încerci să schimbi regulile jocului

în avantaj propriu.

Din nou, asta nu e doar ipoteză.

Au făcut-o oligarhii ruși

cu „privatizarea secolului”

a resurselor naturale ale Rusiei.

Și așa se poate descrie

deregularizarea serviciilor financiare

în SUA și Marea Britanie.

Al doilea lucru care mă îngrijorează

e ușurința cu care plutocrația meritocrată

poate deveni aristocrație.

Plutocrații pot fi numiți

și alfa-ciudați,

fiind persoane foarte conștiente

de importanța deținerii unor abilitați 
analitice și cantitative

foarte sofisticate, în economia de azi.

De aceea aceștia cheltuiesc

timp și resurse fără precedent

pentru educația propriilor copii.

Și clasa de mijloc cheltuie mai mult pe educație,

dar în cursa educațională globală

care începe cu creșa

și se termină la Harvard, Stanford sau MIT,

cei 99% sunt tot mai mult biruiți

de acel 1%.

Rezultă ceea ce economiștii Alan Krueger

și Miles Corak numesc Curba Marelui Gatsby.

Pe măsura creșterii inegalității,

mobilitatea socială descrește.

Plutocrația poate fi la început meritocrație,

dar, tot mai mult, trebuie

să te naști în vârf chiar și 
pentru a putea lua parte în cursă.

Al treilea lucru, acesta mă îngrijorează cel mai mult,

e măsura în care aceleași forțe în mare parte pozitive

care duc la nașterea plutocrației mondiale

duc la decimarea clasei de mijloc

în economiile occidentale industrializate.

Să începem cu tehnologia.

Forțele care creează miliardarii

sunt și cele care devorează multe locuri de muncă 
tradiționale ale clasei de mijloc.

Când ați fost ultima dată la o agenție de voiaj?

În contrast cu revoluția industrială,

titanii noii noastre economii

nu creează multe locuri de muncă.

La început G.M. a avut sute de mii de angajați,

Facebook, mai puțin de 10.000.

La fel se poate spune și de globalizare.

Cu toate că a scos din sărăcie sute de milioane

de oameni din țările emergente,

a dus și la dispariția multor locuri de muncă

în economiile occidentale dezvoltate.

Realitatea teribilă este

că nu există nicio lege economică

ce transformă automat

creșterea economică

în prosperitate generală.

Asta arată ceea ce eu consider a fi

cel mai înfricoșător rezultat statistic 
al vremurilor noastre.

De la sfârșitul anilor '90, creșterea productivității

s-a făcut fără o creștere

a salariilor și a gradului de ocupare a forței de muncă.

Înseamnă că țările noastre devin mai bogate,

companiile, mai eficiente,

dar nu se generează noi locuri de muncă

și, per ansamblu, nu ne plătim mai bine angajații.

Concluzia înfricoșătoare ce se poate trage

e că suntem puși în situația de-a ne teme 
de șomajul structural.

Mă îngrijorează un alt scenariu de coșmar.

În cele din urmă, într-o piață a muncii total liberă,

am putea găsi de lucru practic pentru toată lumea.

Distopia ce mă îngrijorează

e o lume în care câteva genii

inventează Google și alte astfel de lucruri

și noi, restul, suntem angajați să le facem masaje.

Când sunt total deprimată de toate astea,

mă alin gândindu-mă la Revoluția Industrială.

În cele din urmă, cu toate morile ei satanice,

a funcționat destul de bine, nu?

Cu toții suntem mai bogați, mai sănătoși, mai înalți...

cu mici excepții —

și trăim mai mult decât înaintașii noștri 
de la începutul secolului XIX.

Dar e important să ne amintim

că înainte de a fi învățat cum să împărțim beneficiile

Revoluției Industriale

cu masele largi ale societății,

a trebuit să trecem prin două crize,

Marea Depresie din 1930

și Lunga Depresie din 1870,

două războaie mondiale,

revoluții comuniste în Rusia și China

și o epocă de puternice frământări

sociale și politice în Occident.

De asemenea, nu întâmplător,

am trecut printr-o epocă de importante

invenții de structuri sociale și politice.

Am creat statul modern de ajutorare a săracilor.

Am creat sistemul public de educație.

Am creat sistemul public de asistență medicală.

Am creat sistemul public de pensii.

Am creat sindicate.

Trăim într-o epocă

de transformări economice

comparabilă ca scară și proporții

cu Revoluția Industrială.

Pentru a ne asigura că de această nouă economie
vom beneficia cu toții

și nu doar plutocrații,

trebuie să ne angajăm într-o eră

de schimbări sociale și politice la fel de ambițioase.

Avem nevoie de încă o Nouă Învoială.

(Aplauze)