Am 5 ani și sunt foarte mândră. Tata tocmai a terminat de construit cea mai frumoasă aripă la casă în satucul nostru din Ucraina. Înauntru nu e decât o groapă mare și urăt mirositoare, dar afară e vopsită în alb perlat și pur si și simplu strălucește în soare. Mă face să mă simt atât de mândră, atât de importantă, încât mă autodeclar liderul micului meu grup de prieteni și inventez misiuni pentru noi. Așa că umblăm din casă-n casă în căutare de muște prinse în pânzele de păianjeni și le eliberăm. Patru ani mai înainte, când aveam un an, după accidentul de la Cernobîl, ploua cu picături negre și părul surorii mele cădea cu pumnii, iar eu am stat nouă luni în spital. Nu era permisă nicio vizită așa că mama mea a mituit pe cineva care lucra la spital. A făcut rost de uniforma unei asistente și se furișa în fiecare seară ca să stea lângă mine. Cinci ani mai târziu, o lumină neașteptată la orizont. Datorită Cernobîlului, primim azil în Statele Unite. Am șase ani și nu plâng când părăsim casa și venim în America pentru că mă aștept să fie un loc plin cu lucruri rare și minunate, banane și ciocolată și gumă de mestecat Bazooka, gumă de mestecat Bazooka cu mici desene animate înăuntru Bazooka din care primim o dată pe an în Ucraina și trebuie să mestecăm o bucată timp de o săptămână întreagă. Așa că în prima zi când ajungem în New York bunica mea și cu mine găsim un penny pe podeaua adăpostului pentru oamenii străzii, unde stăm. Numai că noi nu știm că e un adăpost pentru oamenii străzii. Credem că e un hotel, un hotel cu mulți șobolani. Deci găsim acest penny cam fosilizat în podea și ne gândim că un om foarte bogat probabil că l-a lăsat acolo pentru că oamenii obișnuiți nu pierd bani pur și simplu. Și țin moneda asta de un penny în palmă și e lipicioasă și ruginită dar am impresia că țin în mână o comoară. Mă hotărăsc să-mi cumpăr bucata mea și numai a mea de gumă Bazooka. Și în acel moment mă simt ca un milionar. Peste un an, ajung să mă simt la fel din nou, când găsim un sac plin cu animale de pluș în gunoi și dintr-o dată am mai multe jucării decât am avut vreodată în toată viața mea. Și din nou am același sentiment când auzim o bătaie în ușa apartamentului nostru din Brooklyn, și sora mea și cu mine ne trezim cu un om de livrări cu o cutie de pizza pe care n-am comandat-o. Așa că luăm acea pizza, prima noastră pizza și o devorăm felie după felie în timp ce domnul stă acolo și se holbează la noi din ușă. Și ne spune să plătim, dar noi nu vorbim engleza. Mama vine afară și domnul îi cere bani, dar mama nu are destui. Mama merge 50 de străzi distanță până la servici și-napoi în fiecare zi doar ca să nu cheltuiască bani pe biletul de autobuz. Și chiar atunci vecina noastră bagă capul pe ușă și se înroșește toată de furie când își dă seama că imigranții ăia de jos au pus mâna pe pizza ei. Toată lumea e supărată. Dar pizza e delicioasă. Abia mulți ani mai târziu îmi dau seama cât de puțin am avut. La a zecea noastră aniversare de locuit în America am hotărât să sărbătorim prin a rezerva o cameră la hotelul în care am stat prima dată când am ajuns în Statele Unite. Domnul de la recepție râde și spune ”Nu puteți rezerva o cameră aici. Acesta e un adăpost pentru oamenii străzii.” Și am fost șocați. Soțul meu Brian a fost și el printre cei fără casă în copilărie. Familia lui a pierdut tot, iar când avea 11 ani, a trebuit să trăiască în moteluri cu tatăl lui, moteluri care le luau toată mâncarea și o țineau ca garanție până reușeau să-și plătească facturile. Și odată, când în sfârșit și-a luat cutia de Frosted Flakes înapoi, era plină de gândaci. Dar avea totuși ceva. Avea o cutie de la pantofi pe care o căra cu el peste tot în care erau nouă cărți de benzi desenate, două G.I.Joe pictate astfel încât să arate ca Spider-Man și cinci Gobots. Asta era comoara lui. Acesta era grupul lui de eroi care l-au ținut departe de droguri și găști și nu l-au lăsat să renunțe la vise. O să vă mai povestesc despre încă o membră a familei care a fost pe vremuri fără casă. Ea este Scarlett. Odată ca niciodată, Scarlett era folosită ca momeală în luptele de câini. Era legată și aruncată în ring pentru ca alți câini s-o atace și să fie mai agresivi înainte de luptă. Și acum, zilele astea, Scarlett mănâncă mâncare organică și doarme pe un pat ortopedic pe care e scris numele ei, dar când îi turnăm apă în bolul ei, tot se uită în sus la noi și dă din coadă, recunoscătoare. Câteodată eu și Brian ne plimbâm prin parc cu Scarlett și se rostogolește prin iarbă și doar ne uităm la ea și apoi unul la altul și suntem recunoscători. Uităm de toate frustrările noastre de clasă de mijloc și de dezamăgiri, și ne simțim milionari. Vă mulțumesc. (Aplauze)