Crima a avut loc acum 21 de ani, în 18 Ianuarie 1991, într-o mică suburbie orășenească în Lynwood, California, câteva mile la sud-est de Los Angeles. Un tată ieșise din casă să spună fiului său adolescent și prietenilor acestuia că era vremea să înceteze cu hârjoneala de pe peluză și trotoarul din față, să intre în casă, să-și termine temele și să se pregătească de culcare. În timp ce tatăl administra aceste instrucțiuni, o mașină a trecut, încet, și imediat ce a depășit tatăl și adolescenții, o mână a ieșit pe fereastra din față de lângă șofer și --„Poc, Poc!" -- l-a omorât pe tată. Mașina a demarat în trombă. Poliția, ofițerii de investigații au fost uimitor de eficienți. Au luat în calcul toți vinovații uzuali și în mai puțin de 24 de ore au stabilit suspectul: Francisco Carrillo, un tânăr de 17 ani care locuia la două-trei străzi de locul unde s-a tras. Au găsit fotografii de-ale lui. Au pregătit o colecție de poze iar a doua zi după ce s-a tras, au arătat-o unuia dintre adolescenți, care a spus "Asta este poza. Acesta e trăgătorul pe care l-am văzut că l-a ucis pe tată. Doar această depoziție preliminară a trebuit să asculte judecătorul, pentru a-l lega pe Dl. Carrillo de un proces cu cap de acuzare crimă de gradul unu. La investigațiile care au precedat procesul propriu-zis, fiecăruia dintre cei cinci adolescenți i s-au arătat poze din aceeași colecție. Fotografia care putem bănui, în cel mai bun caz, că a fost inclusă în colecție e cea din colțul din stânga jos. Motivul pentru care nu suntem absolut siguri e dat de natura conservării probelor din cadrul sistemului nostru judiciar. Dar asta-i pentru o discuție TED ulterioară. (Râsete) Astfel la procesul propriu-zis, toți cei șase adolescenți au depus mărturie și au confirmat ce identificare au făcut în colecția de poze. Tânărul a fost condamnat la închisoare pe viață și transportat la închisoarea Folsom. Ce nu-i în regulă? Corectitudine, proces drept, investigații complete. Ah da, nu a fost găsită nici o armă. Niciun vehicul n-a fost identificat ca fiind cel din care trăgătorul și-a scos mâna pe geam și nicio persoană n-a fost acuzată că a condus mașina în care se afla trăgătorul. Dar alibiul Dl-ui Carrillo? Care dintre părinții prezenți în sală, nu ar minți referitor la locul și momentul în care se afla fiul sau fiica în cazul unei investigații de omucidere? Trimis la închisoare, susținându-și vehement nevinovăția, consecvent timp de 21 de ani. Așadar care-i problema? Problema, în astfel de cazuri, implică în principal, după zeci de ani de cercetare științifică, memoria umană. În primul rând, avem toate analizele statistice din Proiectul Innocence, din care știm că avem acum 250.280 de cazuri documentate, în care oamenii au fost condamnați eronat și exonerați ulterior, unii de la pedeapsa cu moartea, pe baza analizelor de ADN. Știm că mai mult de o treime din aceste cazuri de exonerări au implicat numai identificări bazate pe mărturiile unor martori oculari, în timpul proceselor. Știm că identificările martorilor oculari sunt supuse erorilor. Restul provin dintr-un aspect interesant al memoriei umane, corelat cu diferite funcții ale creierului, însă voi sumariza de dragul conciziei într-o singură frază. Creierul are oroare de vid. În cele mai bune condiții de observare, chiar în cele mai bune, detectăm, codificăm și stocăm în mintea noastră fărâme din întreaga desfășurare din fața ochilor și le stocăm în diferite părți ale creierului. Astfel, când e important să ne amintim ce am experimentat avem informații incomplete, parțiale. Și ce se întâmplă? Inconștient, fără cerințe pentru un proces anume, creierul umple golurile cu informații care n-au existat, care n-au fost stocate, prin deducție, prin speculație din surse de informații primite, ca observator, după observare. Dar se întâmplă fără conștientizare, încât nu știi, nu ești conștient că se întâmplă. Se numesc amintiri reconstruite. Se întâmplă în toate aspectele vieții noastre, tot timpul. Aceste două cauze, printre altele -- amintiri reconstruite, posibilitatea de-a greși a martorului care-a fost perte din instigație, susținut de către un grup de avocați de apel, condus de către uimitoarea avocată Ellen Eggers, pentru a pune la un loc experiența și talentele fiecăruia, și să depună petiție la curtea supremă, pentru rejudecarea procesului lui Francisco Carrillo. M-au solicitat, ca neuropsiholog judiciar deoarece aveam expertiză în identificarea amintirilor martorilor oculari, care era firesc în acest caz, nu-i așa? Dar și pentru că am expertiză și mărturii despre natura viziunii umane în mediu întunecat. Ce legătură are cu asta? Când citești materialele adunate la dosarul din cazul Carrillo, unul din lucrurile care te surprinde este că ofițerii de investigații au afirmat că luminozitatea era bună la scena crimei când s-a tras. Toți adolescenții au depus mărturie în timpul procesului că au putut vedea bine. Dar, evenimentul a avut loc la mijlocul lui ianuarie, în emisfera nordică, la ora 7:00 seara. Prin urmare, când am facut calculul pentru poziția lunii și soarelui față de locația Pământului, la vremea incidentului, după ce s-a tras, era demult apusă ziua și nu era lună în noaptea aceea. Toată lumina din acea zonă de la soare și de la lună a fost exact ce vedeți aici pe ecran. Singura lumină din zona respectivă trebuia să provină de la surse artificiale. De aceea m-am dus să fac o reconstituire, cu un fotometru, cu diferite instrumente de măsurat gradul de luminozitate și diferite alte instrumente de măsurat percepția culorilor, împreună cu camere speciale și filme înregistrate la viteză mare. OK? Am luat toate rezultatele măsurătorilor și le-am înregistrat. Apoi am făcut fotografii și așa arăta scena în momentul în care s-a tras, din poziția în care se aflau adolescenții privind mașina aflată în trecere și când s-a tras. Se privește direct peste drum din poziția în care stăteau. Rețineți, în raportul lor, ofițerii de investigații au spus că lumina era bună. Adolescenții au afirmat că puteau vedea foarte bine. Asta e perspectiva spre est, în direcția în care mașina a demarat în viteză, iar asta e iluminarea ce provenea din spatele tatălui și al adolescenților. După cum vedeți, e foarte slabă. Nimeni nu poate numi asta bine luminat, luminozitate bună. Oricât de bune sunt aceste imagini -- motivul pentru care le facem a fost pentru că știam că voi depune mărturie în proces, iar imaginea valorează mai mult decât o mie de vorbe când încerci să comunici numere, concepte abstracte precum „lux”, unitatea internațională pentru lumină sau valorile testului Ishihara pentru percepția culorilor. Când le prezinți celor nefamiliarizați cu aceste aspecte al științei -- devin salamandre în soarele amiezei. E ca și cum am vorbi despre tangenta unghiului vizual. Ochii lor percep în trecere. Un bun expert judiciar trebuie să fie și un bun profesor, comunicator și din acest motiv facem aceste fotografii, pentru a arăta nu doar unde sunt sursele de lumină și ce numim împrăștiere, distribuție, dar și pentru că e mai ușor pentru judecător să înțeleagă circumstanțele. Astea sunt doar câteva din fotografiile folosite când am depus mărturie. Mai importante au fost, pentru mine ca om de știință, interpretările fotometrului pe care le pot converti în predicții valabile ale capacității ochiului uman în acele circumstanțe și că din interpretările măsurătorilor înregistrate la fața locului în aceleași condiții de soare și lună, la aceeași oră, înainte și după, am putut stabili că percepția culorilor nu era credibilă, crucială pentru recunoașterea facială și că putea fi cel mult o vedere scotopică, înseamnând că era o rezoluție foarte mică, ce numim noi detectare la limită sau la prag. În plus, deoarece ochii au fost total dilatați la această lumină, adâncimea câmpului vizual, distanța de la care poți concentra imaginea și vedea detaliile, a fost de mai puțin de 46 cm. Am depus mărturile în acel proces. Judecătorul era foarte atent, a fost o audiere foarte lungă pentru această petiție de rejudecare, iar ca rezultat am observat cu coada ochiului că judecătorul s-ar putea să aibă nevoie mai degrabă de un ghiont decât de alte numere. Așa că am devenit puțin mai îndrăzneț și m-am întors să-l întreb pe judecător ”Onorată Instanță, cred că ar trebui să ieșiți afară să priviți scena cu ochii dvs.” Cred că am folosit un ton care suna mai mult a provocare decât a solicitare. (Râsete) Oricum, e meritul și curajul acestui om pentru că a spus: „Da, voi merge.” Șocant pentru jurisprudența americană. Am găsit condițiile identice, am reconstruit toată scena, el venind cu o brigadă întreagă de ofițeri ai șerifului pentru a-l proteja în acestă comunitate. (Râsete) L-am pus să stea mai spre stradă, mai aproape de mașina suspectă, vehiculul tragătorului, decât stătuseră de fapt adolescenții. A stat la câțiva metri de curbă cu privirea spre mijlocul străzii. Am pus o mașină să treacă pe stradă identic cum au descris adolescenții. Avea un șofer și un pasager, iar după ce mașina a depășit judecătorul, pasagerul a scos mâna pe geam, a țintit în spatele judecătorului pe măsură ce mașina rula, exact cum au descris adolescenții. Nu am folosit o armă reală, dar am folosit un obiect negru, similar armei descrise. A țintit în trecere și asta a fost ce a văzut judecătorul. Asta era mașina aflată la 9 m de judecător. O mână iese din partea pasagerului din față și îndreptată în spatele tău. Sunt 9 m distanță. Unii dintre adolescenți au spus că mașina se afla la 4,5 m când s-a tras. OK. Uite 4,5 m. În acest punct, am devenit un pic îngrijorat. Acest judecător e o persoană cu care nu vrei să joci poker. Era stoic. N-am văzut nicio tresărire pe fața lui. N-am perceput nicio mișcare a capului. Nu puteam bănui cum va reacționa și după ce a privit la această reconstituire, s-a întors către mine și a spus „Mai e ceva la care doriți să mă uit?” Am spus, ”Onorată Instanță” și nu știu dacă s-a datorat avântului dat de măsurătorile științifice din buzunar și convingerea că erau corecte, sau că a fost pură prostie, ceea ce avocații apărării au crezut -- (Râsete) -- când m-au auzit spunând, „Da, Onorată Instanță, doresc să stați chiar acolo și vreau ca mașina să dea o tură din nou să treacă și să se oprească chiar în fața dvs, la 1-2 m distanță iar pasagerul din dreapta să scoată mâna pe geam cu obiectul negru și să țintească către dvs și să priviți cât de mult doriți. Iată ce a văzut. (Râsete) Observați - a fost menționat în raportul meu de examinare - că luminile predominante proveneau dinspre nord, înseamnând că fața trăgătorului a fost foto-ocluzionată, lumină din spate. Mai mult, capota mașinii cauzează ce noi numim „nor de umbre” în interiorul mașinii, ceea ce-o face mai întunecată. Iar asta e de la 1-2 m distanță. De ce mi-am asumat riscul? Știam că adâncimea câmpului vizual e de 46 cm sau mai redus. 1-2 m ar fi putut fi la fel de bine un stadion distanță. Asta a văzut judecătorul. S-a întors, au mai fost câteva zile de probe. La finalul acestora a hotărât că va accepta petiția pentru rejudecare. Mai mult, l-a eliberat pe dl. Carrillo ca să poată oferi suport în propria sa apărare, dacă procurorii ar fi decis să ramână închis. Ceea ce n-au făcut. Acum e un om liber. (Aplauze) Acesta-i el îmbrățișându-și bunica. Prietena lui era însărcinată când a început procesul. A născut un baiețel. El și fiul său urmează acum cursurile Universității Long Beach din California. Ce înseamnă acest exemplu? De ce-i important să-l ținem minte? În primul rând, e o poveste lungă despre antipatia dintre știință și lege în jurisprudența americană. V-aș putea relata povești de groază despre ignoranța, de-a lungul zecilor de ani de experiență ca expert judiciar, de a încerca să aduc știința în curtea de judecată. Consiliul advers întotdeauna luptă cu ea și se opune. O recomandare ar fi ca noi toți să devenim mai conștienți de necesitatea de a aduce, prin regulamente, prin proceduri, mai multă știință în curtea de judecată și cred că un mare pas către asta constă în mai multe cerințe, cu tot respectul pentru școlile de drept, de știință, tehnologie, inginerie, matematică, pentru oricine intră în justiție, deoarece devin judecători. Gândiți-vă cum ne alegem judecătorii în această țară. E diferit de alte societăți. Alt pas pe care vreau să vi-l sugerez e precauția pe care toți trebuie s-o avem. Trebuie să-mi reamintesc constant, despre cât de „corecte” sunt amintirile noastre pe care le știm adevărate și în care credem. Sunt zeci de ani de cerecetare, exemple și exemple de cazuri ca acesta, în care indivizii chiar cred că au dreptate. Nici unul dintre adolescenții pe care i-am menționat n-a crezut că a ales persoana greșită. Niciunul dintre ei n-a crezut ca n-a văzut fața persoanei. Cu toții trebuie să fim foarte atenți. Toate amintirile noastre sunt amintiri reconstruite. Sunt produsul a ceea ce am experimentat inițial și tot ce s-a întâmplat după. Sunt dinamice. Sunt maleabile. Sunt volatile. Iar ca rezultat, trebuie să ne amintim să fim precauți, să reținem că acuratețea amintirilor noastre nu sunt măsurate după cât de reale par sau cât de siguri credem că sunt corecte. Mulțumesc. (Aplauze).