Crima a avut loc acum 21 de ani,
în 18 Ianuarie 1991,
într-o mică
suburbie orășenească
în Lynwood, California, câteva mile
la sud-est de Los Angeles.
Un tată ieșise din casă
să spună fiului său adolescent și prietenilor acestuia
că era vremea să înceteze cu hârjoneala
de pe peluză și trotoarul din față,
să intre în casă, să-și termine temele
și să se pregătească de culcare.
În timp ce tatăl administra aceste instrucțiuni,
o mașină a trecut, încet,
și imediat ce a depășit tatăl și adolescenții,
o mână a ieșit pe fereastra din față de lângă șofer
și --„Poc, Poc!" -- l-a omorât pe tată.
Mașina a demarat în trombă.
Poliția,
ofițerii de investigații au fost uimitor de eficienți.
Au luat în calcul toți vinovații uzuali
și în mai puțin de 24 de ore au stabilit suspectul:
Francisco Carrillo, un tânăr de 17 ani
care locuia la două-trei străzi
de locul unde s-a tras.
Au găsit fotografii de-ale lui. Au pregătit o colecție de poze
iar a doua zi după ce s-a tras,
au arătat-o unuia dintre adolescenți, care a spus
"Asta este poza.
Acesta e trăgătorul pe care l-am văzut că l-a ucis pe tată.
Doar această depoziție preliminară a trebuit să asculte
judecătorul, pentru a-l lega pe Dl. Carrillo de un proces
cu cap de acuzare crimă de gradul unu.
La investigațiile care au precedat procesul propriu-zis,
fiecăruia dintre cei cinci adolescenți
i s-au arătat poze din aceeași colecție.
Fotografia care putem bănui, în cel mai bun caz,
că a fost inclusă în colecție
e cea din colțul din stânga jos.
Motivul pentru care nu suntem absolut siguri
e dat de natura conservării probelor
din cadrul sistemului nostru judiciar.
Dar asta-i pentru o discuție TED ulterioară. (Râsete)
Astfel la procesul propriu-zis,
toți cei șase adolescenți au depus mărturie
și au confirmat ce identificare au făcut
în colecția de poze.
Tânărul a fost condamnat la închisoare pe viață
și transportat la închisoarea Folsom.
Ce nu-i în regulă?
Corectitudine, proces drept, investigații complete.
Ah da, nu a fost găsită nici o armă.
Niciun vehicul n-a fost identificat ca fiind
cel din care trăgătorul și-a scos mâna pe geam
și nicio persoană n-a fost acuzată că a condus
mașina în care se afla trăgătorul.
Dar alibiul Dl-ui Carrillo?
Care dintre părinții prezenți în sală, nu ar minți
referitor la locul și momentul în care se afla fiul sau fiica
în cazul unei investigații de omucidere?
Trimis la închisoare,
susținându-și vehement nevinovăția,
consecvent timp de 21 de ani.
Așadar care-i problema?
Problema, în astfel de cazuri, implică în principal,
după zeci de ani de cercetare științifică,
memoria umană.
În primul rând, avem toate analizele statistice
din Proiectul Innocence,
din care știm că avem acum
250.280 de cazuri documentate, în care oamenii au fost
condamnați eronat și exonerați ulterior,
unii de la pedeapsa cu moartea, pe baza analizelor de ADN.
Știm că mai mult de o treime din aceste cazuri
de exonerări au implicat numai identificări bazate
pe mărturiile unor martori oculari, în timpul proceselor.
Știm că identificările martorilor oculari sunt supuse erorilor.
Restul provin dintr-un aspect interesant
al memoriei umane, corelat cu diferite funcții ale creierului,
însă voi sumariza de dragul conciziei
într-o singură frază.
Creierul are oroare de vid.
În cele mai bune condiții de observare,
chiar în cele mai bune,
detectăm, codificăm și stocăm în mintea noastră
fărâme din întreaga desfășurare din fața ochilor
și le stocăm în diferite părți ale creierului.
Astfel, când e important să ne amintim
ce am experimentat
avem informații incomplete, parțiale.
Și ce se întâmplă?
Inconștient, fără cerințe pentru
un proces anume, creierul umple golurile
cu informații care n-au existat,
care n-au fost stocate,
prin deducție, prin speculație
din surse de informații primite,
ca observator, după observare.
Dar se întâmplă fără conștientizare,
încât nu știi, nu ești conștient că se întâmplă.
Se numesc amintiri reconstruite.
Se întâmplă în toate aspectele vieții noastre, tot timpul.
Aceste două cauze, printre altele --
amintiri reconstruite, posibilitatea de-a greși
a martorului care-a fost perte din instigație,
susținut de către un grup de avocați de apel,
condus de către uimitoarea avocată Ellen Eggers,
pentru a pune la un loc experiența și talentele fiecăruia,
și să depună petiție la curtea supremă,
pentru rejudecarea procesului lui Francisco Carrillo.
M-au solicitat, ca neuropsiholog judiciar
deoarece aveam expertiză
în identificarea amintirilor martorilor oculari,
care era firesc în acest caz, nu-i așa?
Dar și pentru că am expertiză și mărturii despre
natura viziunii umane în mediu întunecat.
Ce legătură are cu asta?
Când citești materialele adunate la dosarul
din cazul Carrillo,
unul din lucrurile care te surprinde este că
ofițerii de investigații au afirmat că luminozitatea era bună
la scena crimei când s-a tras.
Toți adolescenții au depus mărturie în timpul procesului
că au putut vedea bine.
Dar, evenimentul a avut loc la mijlocul lui ianuarie,
în emisfera nordică, la ora 7:00 seara.
Prin urmare, când am facut calculul
pentru poziția lunii și soarelui
față de locația Pământului, la vremea incidentului,
după ce s-a tras,
era demult apusă ziua
și nu era lună în noaptea aceea.
Toată lumina din acea zonă de la soare și de la lună
a fost exact ce vedeți aici pe ecran.
Singura lumină din zona respectivă trebuia să provină
de la surse artificiale.
De aceea m-am dus să fac o reconstituire,
cu un fotometru, cu diferite instrumente de măsurat
gradul de luminozitate și diferite alte instrumente de măsurat
percepția culorilor, împreună cu camere speciale
și filme înregistrate la viteză mare. OK?
Am luat toate rezultatele măsurătorilor și le-am înregistrat.
Apoi am făcut fotografii și așa arăta scena
în momentul în care s-a tras,
din poziția în care se aflau adolescenții
privind mașina aflată în trecere și când s-a tras.
Se privește direct peste drum
din poziția în care stăteau.
Rețineți, în raportul lor, ofițerii de investigații au spus
că lumina era bună.
Adolescenții au afirmat că puteau vedea foarte bine.
Asta e perspectiva spre est,
în direcția în care mașina a demarat în viteză,
iar asta e iluminarea ce provenea din spatele tatălui
și al adolescenților.
După cum vedeți, e foarte slabă.
Nimeni nu poate numi asta bine luminat, luminozitate bună.
Oricât de bune sunt aceste imagini --
motivul pentru care le facem a fost pentru că știam că voi depune mărturie în proces,
iar imaginea valorează mai mult decât o mie de vorbe
când încerci să comunici numere,
concepte abstracte precum „lux”,
unitatea internațională pentru lumină
sau valorile testului Ishihara pentru percepția culorilor.
Când le prezinți celor nefamiliarizați
cu aceste aspecte al științei --
devin salamandre în soarele amiezei.
E ca și cum am vorbi despre tangenta unghiului vizual.
Ochii lor percep în trecere.
Un bun expert judiciar trebuie să fie
și un bun profesor, comunicator și din acest motiv
facem aceste fotografii, pentru a arăta nu doar
unde sunt sursele de lumină și ce numim
împrăștiere, distribuție, dar și pentru că e mai ușor
pentru judecător să înțeleagă circumstanțele.
Astea sunt doar câteva din fotografiile
folosite când am depus mărturie.
Mai importante au fost, pentru mine ca om de știință,
interpretările fotometrului
pe care le pot converti în predicții valabile
ale capacității ochiului uman
în acele circumstanțe
și că din interpretările măsurătorilor înregistrate la fața locului
în aceleași condiții de soare și lună,
la aceeași oră, înainte și după,
am putut stabili
că percepția culorilor nu era credibilă,
crucială pentru recunoașterea facială
și că putea fi cel mult o vedere scotopică,
înseamnând că era o rezoluție foarte mică,
ce numim noi detectare la limită sau la prag.
În plus, deoarece ochii au fost
total dilatați la această lumină, adâncimea câmpului vizual,
distanța de la care poți concentra imaginea și vedea detaliile,
a fost de mai puțin de 46 cm.
Am depus mărturile în acel proces.
Judecătorul era foarte atent,
a fost o audiere foarte lungă
pentru această petiție de rejudecare, iar ca rezultat
am observat cu coada ochiului
că judecătorul s-ar putea să aibă nevoie
mai degrabă de un ghiont
decât de alte numere.
Așa că am devenit puțin mai îndrăzneț
și m-am întors
să-l întreb pe judecător
”Onorată Instanță, cred că ar trebui să ieșiți afară
să priviți scena cu ochii dvs.”
Cred că am folosit un ton care suna mai mult a provocare
decât a solicitare. (Râsete)
Oricum, e meritul și curajul acestui om
pentru că a spus: „Da, voi merge.”
Șocant pentru jurisprudența americană.
Am găsit condițiile identice,
am reconstruit toată scena,
el venind cu o brigadă întreagă de ofițeri ai șerifului
pentru a-l proteja în acestă comunitate. (Râsete)
L-am pus să stea mai spre stradă,
mai aproape de mașina suspectă, vehiculul tragătorului,
decât stătuseră de fapt adolescenții.
A stat la câțiva metri de curbă
cu privirea spre mijlocul străzii.
Am pus o mașină să treacă pe stradă
identic cum au descris adolescenții.
Avea un șofer și un pasager,
iar după ce mașina a depășit judecătorul,
pasagerul a scos mâna pe geam,
a țintit în spatele judecătorului pe măsură ce mașina rula,
exact cum au descris adolescenții.
Nu am folosit o armă reală,
dar am folosit un obiect negru,
similar armei descrise.
A țintit în trecere și asta a fost ce a văzut judecătorul.
Asta era mașina aflată la 9 m de judecător.
O mână iese din partea pasagerului din față
și îndreptată în spatele tău.
Sunt 9 m distanță.
Unii dintre adolescenți au spus că mașina
se afla la 4,5 m când s-a tras.
OK. Uite 4,5 m.
În acest punct, am devenit un pic îngrijorat.
Acest judecător e o persoană cu care nu vrei să joci poker.
Era stoic. N-am văzut nicio tresărire pe fața lui.
N-am perceput nicio mișcare a capului.
Nu puteam bănui cum va reacționa
și după ce a privit la această reconstituire,
s-a întors către mine și a spus
„Mai e ceva la care doriți să mă uit?”
Am spus, ”Onorată Instanță” și nu știu dacă s-a datorat
avântului dat de măsurătorile științifice
din buzunar și convingerea că erau corecte,
sau că a fost pură prostie,
ceea ce avocații apărării au crezut -- (Râsete) --
când m-au auzit spunând,
„Da, Onorată Instanță, doresc să stați chiar acolo
și vreau ca mașina să dea o tură din nou
să treacă și să se oprească
chiar în fața dvs, la 1-2 m distanță
iar pasagerul din dreapta să scoată mâna pe geam
cu obiectul negru și să țintească către dvs
și să priviți cât de mult doriți.
Iată ce a văzut. (Râsete)
Observați - a fost menționat în raportul meu de examinare -
că luminile predominante proveneau dinspre nord,
înseamnând că fața trăgătorului a fost
foto-ocluzionată, lumină din spate.
Mai mult, capota mașinii cauzează
ce noi numim „nor de umbre” în interiorul mașinii,
ceea ce-o face mai întunecată.
Iar asta e de la 1-2 m distanță.
De ce mi-am asumat riscul?
Știam că adâncimea câmpului vizual e de 46 cm sau mai redus.
1-2 m ar fi putut fi la fel de bine
un stadion distanță.
Asta a văzut judecătorul.
S-a întors, au mai fost câteva zile
de probe. La finalul acestora
a hotărât că va accepta
petiția pentru rejudecare.
Mai mult, l-a eliberat pe dl. Carrillo
ca să poată oferi suport în propria sa apărare,
dacă procurorii ar fi decis să ramână închis.
Ceea ce n-au făcut.
Acum e un om liber.
(Aplauze)
Acesta-i el îmbrățișându-și bunica.
Prietena lui era însărcinată când a început procesul.
A născut un baiețel.
El și fiul său urmează acum cursurile
Universității Long Beach din California.
Ce înseamnă acest exemplu?
De ce-i important să-l ținem minte?
În primul rând, e o poveste lungă despre antipatia
dintre știință și lege
în jurisprudența americană.
V-aș putea relata povești de groază despre ignoranța,
de-a lungul zecilor de ani de experiență ca expert judiciar,
de a încerca să aduc știința în curtea de judecată.
Consiliul advers întotdeauna luptă cu ea și se opune.
O recomandare ar fi ca noi toți să devenim
mai conștienți de necesitatea de a aduce,
prin regulamente, prin proceduri,
mai multă știință în curtea de judecată
și cred că un mare pas către asta
constă în mai multe cerințe,
cu tot respectul pentru școlile de drept,
de știință, tehnologie, inginerie, matematică,
pentru oricine intră în justiție,
deoarece devin judecători.
Gândiți-vă cum ne alegem judecătorii în această țară.
E diferit de alte societăți.
Alt pas pe care vreau să vi-l sugerez
e precauția pe care toți trebuie s-o avem.
Trebuie să-mi reamintesc constant,
despre cât de „corecte” sunt amintirile noastre
pe care le știm adevărate și în care credem.
Sunt zeci de ani de cerecetare,
exemple și exemple de cazuri ca acesta,
în care indivizii
chiar cred că au dreptate. Nici unul dintre adolescenții
pe care i-am menționat
n-a crezut că a ales persoana greșită.
Niciunul dintre ei n-a crezut ca n-a văzut fața persoanei.
Cu toții trebuie să fim foarte atenți.
Toate amintirile noastre sunt amintiri reconstruite.
Sunt produsul a ceea ce am experimentat inițial
și tot ce s-a întâmplat după.
Sunt dinamice.
Sunt maleabile. Sunt volatile.
Iar ca rezultat, trebuie să ne amintim să fim precauți,
să reținem că acuratețea amintirilor noastre
nu sunt măsurate după cât de reale par
sau cât de siguri credem că sunt corecte.
Mulțumesc. (Aplauze).