Numele meu este Stuart Duncan,

dar online sunt cunoscut
drept „AutismFather”.

Așa arăt pe internet.

Știu, asemănarea este uimitoare.

(Râsete)

Dar astăzi vă voi vorbi
puțin despre Minecraft.

Acesta e personajul meu Minecraft.

Nu vă faceți griji dacă nu știți 
prea multe despre joc.

Este doar un mijloc folosit
pentru a îndeplini o nevoie.

Iar ceea ce o să vă spun se poate aplica
în orice altă situație.

Acum patru ani
am creat un server Minecraft

pentru copii cu autism
și pentru familiile lor,

și l-am numit „Autcraft”.

Și de atunci am ajuns la știrile 
din toată lumea

la televizor și radio și în reviste.

Buzzfeed ne-a numit „unul din cele 
mai bune locuri de pe internet.”

Suntem și subiectul
unui studiu premiat numit:

„Jocul Minecraft folosit ca tehnologie
de ajutorare a tinerilor cu autism”.

Sună complicat.

Dar cred că ați înțeles ideea.

Aș vrea să vă spun câte ceva
despre acest studiu

și despre ce este vorba,

dar mai întâi vă voi spune puțin

cum a apărut serverul.

În 2013 toată lumea juca Minecraft,

copiii, dar și adulții,

bineînțeles, cu sau fără autism.

Era la modă.

Dar am văzut părinți pe site-uri
de socializare discutând între ei

dacă copiii lor autiști
se pot juca împreună.

Motivul fiind că atunci când încercau
să folosească un server public

întâlneau persoane agresive și „troli”.

Când ești autist te comporți 
uneori puțin diferit,

alteori foarte diferit.

Și știm cu toții că o diferență mică
este suficientă

pentru a deveni ținta agresiunilor.

Deci aceste persoane oribile
din mediul online

le distrugeau orice încercau ei să facă,

le furau toate lucrurile,

și îi omorau din nou și din nou,

făcând jocul practic de nejucat.

Dar cea mai rea parte,
cea care doare cel mai tare,

este ceea ce aceste persoane 
le spuneau copiilor.

Îi numeau idioți

și defecți

și retardați.

Le spuneau copiilor,
unii având puțin peste 6 ani,

că societatea nu îi dorește,

că părinții nu au vrut
niciodată un copil stricat,

și că ar trebui să se omoare.

Și bineînțeles, acești copii,

ieșeau din joc supărați și răniți.

Își distrugeau tastaturile, 
începeau să se urască,

iar părinții nu puteau face nimic.

Așa că am decis că trebuie să ajut.

Eu am autism,

fiul meu mai mare are autism,

dar cu toții iubim Minecraft,

așa că a trebuit să fac ceva.

Așa că am cumpărat un server Minecraft,

și am construit un mic sat,
cu niște drumuri,

și un semn mare de „bine ați venit”,
un personaj și o casă izolată,

încercând să fac serverul
cât mai primitor.

Ideea a fost simplă.

Aveam o listă, deci doar persoanele
aprobate de mine puteau intra,

și supravegheam serverul
cât puteam de mult,

ca să fiu sigur că totul era în regulă.

Și asta a fost promisiune:
copiii să fie în siguranță,

pentru a se juca.

Când a fost gata am folosit Facebook

și am postat un mesaj simplu, 
doar pentru prietenii mei, nu public.

Voiam să văd dacă există 
persoane interesate

și dacă e de ajutor.

Se pare că am subestimat mult
nevoia pentru așa ceva,

fiindcă în 48 de ore
am primit 750 emailuri.

Nu am atât de mulți prieteni pe Facebook.

(Râsete)

În opt zile a trebuit să cresc
pachetul de hosting de opt ori,

de la pachetul cel mai ieftin
până la cel mai scump disponibil,

iar acum, după aproape patru ani,

8.000 de persoane din toată lumea
au acces la acest server.

Dar motivul pentru care vă vorbesc astăzi

nu e pentru că am oferit
un loc de joacă sigur pentru copii.

Ci pentru ce se întâmpla în joc.

Părinții au început să spună

că copiii lor au început să învețe
să scrie și să citească

jucându-se pe server.

La început scriau cum se aude,
la fel ca majoritatea copiilor,

dar deoarece făceau parte din comunitate,

au văzut pe alții care scriau corect
aceleași cuvinte

și le-au învățat corect.

Părinții mi-au spus
că copiii lor care nu vorbeau

au început să vorbească.

Vorbeau numai despre Minecraft,
dar vorbeau.

(Râsete)

Câțiva copii și-au făcut prieteni
pentru prima oară.

Câțiva au început să împartă lucruri
cu alte persoane.

A fost minunat.

Și toți cei care au vorbit cu mine 
mi-au spus că e datorită „Autcraft”,

mulțumită muncii mele.

Dar totuși de ce?

Cum se putea întâmpla asta 
datorită unui server pe un joc?

Ne întoarcem la studiul despre care
v-am spus mai devreme.

Acolo se spune despre unele principii 
folosite la crearea serverului,

principii care i-au încurajat pe oameni
să dea ce au mai bun.

Sper.

De exemplu, comunicarea.

Poate fi dificil pentru copiii cu autism.

Poate fi dificil
și pentru adulții fără autism.

Dar eu cred că nu ar trebui
să pedepsim copiii,

ar trebui să le vorbim.

În 9 din 10 cazuri, când copiii
de pe server sunt agresivi,

este fiindcă s-a întâmplat ceva
în acea zi la școală sau acasă.

Poate un animal a murit.

Alteori este doar o comunicare
slabă între doi copii.

Unul nu spune ce are de gând să facă.

Așa ca ne oferim să ajutăm.

Le spunem mereu copiilor 
că nu suntem supărați,

că nu vor avea probleme,

vrem doar să-i ajutăm.

Și le arătăm nu doar că ne pasă,

dar și că îi respectăm suficient 
cât să le ascultăm punctul de vedere.

Respectul te duce departe.

În plus, le arată că au tot
ceea de ce au nevoie

pentru a-și rezolva singuri
problemele în viitor

și poate chiar să le evite,
pentru că... comunicare.

Pe majoritatea serverelor, 
așa cum sunt jocurile,

copiii sunt răsplătiți, de fapt,
jucătorii sunt răsplătiți,

pentru cum se descurcă 
într-o competiție, nu?

Dacă te descurci bine,
primești un premiu mai mare.

Asta poate să fie automat; serverul 
face munca, codul este acolo.

La Autcraft, noi nu facem asta.

Avem lucruri precum
„Jucătorul săptămânii” și „CBAs”

care înseamnă „Prins că a fost tare”.

(Râsete)

Răsplătim jucătorii cu ranguri pe server
în funcție de diferite criterii,

precum rangul „Amic” pentru cei
care sunt prietenoși cu alții oameni,

și „Asistent junior” pentru copiii
care îi ajută pe alții.

Avem și „Asistent senior” pentru adulți.

Dar sunt evidente, nu-i așa?

Adică, oamenii știu la ce să se aștepte
și cum să le câștige

datorită numelor lor.

Imediat cum cineva se înscrie pe server,

știu că o să fie răsplătiți
pentru ceea ce sunt

și nu pentru ce pot face.

Și marele premiu: „Sabia AutismFather”,

numită după mine 
deoarece eu sunt fondatorul,

e o sabie foarte puternică
care nu poate să fie obținută altfel

decât arătând că pui comunitatea
mai presus decât pe tine însuți,

și că bunătatea și compasiunea
sunt miezul a ceea ce ești cu adevărat.

Am dat destul de multe 
săbii din astea să știți.

Dar dacă supraveghem serverul
ca să nu se întâmple nimic rău,

ar trebui să urmărim
și lucrurile bune și să le premiem.

Încercăm mereu să le arătăm jucătorilor

că toată lumea este egală, până și eu.

Dar știm că asta nu se obține
tratând la fel pe toată lumea.

Unii jucători se enervează repede.

Alții au și alte probleme 
în afară de autism,

precum TOC sau sindromul Tourette.

Așa că am obiceiul să-mi amintesc
toți jucătorii.

Îmi amintesc prima lor zi, 
conversațiile avute,

subiectele de discuție,
lucrurile construite.

Așa că dacă cineva vine cu o problemă,

îi tratez altfel decât aș trata
pe oricine altcineva,

în funcție de ce știu despre ei.

Pentru ceilalți admini și ajutoare
am înregistrat tot,

deci o conversație bună,
rea sau îngrijorătoare

e salvată și știm toți de ea.

Vreau să vă dau un exemplu 
de la un jucător.

A fost în regulă un timp,

dar la un moment dat a început 
să trimită multe liniuțe în chat,

o mare linie de cratime pe tot ecranul.

După ceva timp a făcut-o din nou.

Ceilalți jucători l-au rugat să înceteze 
și el a spus „OK”.

Apoi a făcut-o din nou.

A început să-i deranjeze pe ceilalți.

M-au rugat să îl pedepsesc
fiindcă încalcă regulile,

dar știam că era ceva
mai mult decât părea.

Așa că am contactat-o pe mătușa lui.

Mi-a spus că a devenit orb de un ochi

și că cu celălalt ochi nu mai vedea bine.

Ceea ce făcea era să împartă chatul

în bucăți de text mai ușor de văzut,

ceea ce e destul de isteț.

Așa că în acea seară am vorbit 
cu un prieten care scrie coduri

și am creat câteva plug-in-uri noi 
pentru server

care face ca fiecare jucător de pe server,

inclusiv el, desigur,

să introducă o comandă
și brusc să aibă toate rândurile

separate de liniuțe.

În plus, le pot schimba
în steluțe sau linii albe

sau orice doresc --
orice li se potrivește mai bine.

Am adăugat și ceva în plus ca să-ți 
evidențieze numele,

ca să fie mai ușor să vezi
dacă cineva te menționează.

A fost doar un exemplu care arată
cum ceva mic în plus,

o mică modificare,

ajută pe toată lumea
să fie pe picior egal,

chiar dacă ai făcut ceva în plus
doar pentru un singur om.

Cel mai important e să nu îți fie frică.

Copiilor de pe serverul meu nu le e frică.

Sunt liberi să fie ei înșiși,

și asta deoarece ne ajutăm, ne încurajăm
și ne sărbătorim unii pe alții.

Cu toții știm cum e să te simți respins

și să fii urât doar fiindcă exiști,

dar atunci când suntem împreună pe server,
nu ne mai este frică.

În primii doi ani și ceva,

am vorbit pe server în medie cu doi copii
care aveau tendințe sinucigașe.

Dar veneau la mine fiindcă îi făceam
să se simtă în siguranță.

Simțeau că eram singura persoană 
din lume căreia îi puteau vorbi.

Deci cred că mesajul meu este:

indiferent dacă ai o organizație
de caritate sau altceva,

ori dacă ești profesor sau terapeut,

sau ești un părinte care face
tot ceea ce poate,

sau dacă ești autist așa cum sunt eu,

indiferent cine ești,

trebuie neapărat să-i ajuți 
pe acești copii să renunțe la temeri

înainte de a face altceva,

pentru că orice altceva va părea forțat

dacă nu se simt în siguranță.

De asta reasigurările pozitive
vor face mereu mai bine

decât orice fel de pedeapsă.

Vor să învețe când se simt
în siguranță și veseli.

Se întâmplă natural;
nici măcar nu încearcă să învețe.

Sunt cuvinte ale copiilor de pe server
descriind serverul.

Singurul lucru cu care sper să rămâneți,

este că indiferent prin ce trece
cineva în viața sa,

dacă este agresat
la școală sau acasă,

dacă își pune la îndoială
sexualitatea sau chiar sexul,

ceea ce se întâmplă des
în comunitățile cu autism,

dacă se simt singuri sau suicidari,

trebuie să-ți trăiești viața astfel încât

acea persoană să simtă
că poate să vină și să îți spună.

Trebuie să se simtă 
în perfectă siguranță când îți vorbesc.

Dacă vreți să vedeți 
un grup de copii cu autism --

copii pe care societatea îi consideră
în mod eronat

antisociali și lipsiți de empatie --

dacă vreți să îi vedeți la un loc,
creând cele mai pline de compasiune

și prietenoase și generoase
comunități din lume,

genul de loc despre care oamenii
l-ar descrie

ca unul din cele mai bune locuri
de pe internet

ei vă vor oferi asta.

I-am văzut.

Sunt acolo în fiecare zi.

Dar au niște obstacole imense pe care
trebuie să le depășească pentru a reuși,

și ar ajuta mult să existe cineva acolo,

care le-ar putea arăta că singurul lucru 
de care trebuie să se teamă

este lipsa de încredere.

Așa că vă voi ruga să fiți
acea persoană pentru ei,

pentru că pentru ei,

pentru acei copii --

înseamnă totul.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)