Bună ziua. Când eram copil, am avut o experiență ce mi-a schimbat viața, datorită căreia sunt azi aici. Acel moment a afectat profund felul în care văd arta, design-ul și ingineria. Am fost suficient de norocos să cresc într-o familie de artiști iubitori și talentați, într-unul dintre cele mai grozave oraşe din lume. Tatăl meu, John Ferren, care a murit când aveam 15 ani, era artist din pasiune și profesie, la fel ca mama mea Rae. El făcea parte din școala New York-eză de expresionism abstract, care împreună cu contemporanii săi a inventat arta americană modernă și a contribuit la îndrumarea spiritului american către modernism în secolul XX. E remarcabil că, după mii de ani de artă în general reprezentațională, arta modernă, comparativ, are doar vreo 15 minute, dar e predominantă. Ca multe alte inovații importante, aceste idei radicale nu au necesitat tehnologii noi, ci un nou mod de a gândi şi voinţa de a experimenta, plus rezistență în fața criticii şi a respingerii aproape universale. Casa noastră era plină de artă. Era ca oxigenul: în jurul nostru și necesară vieții. Când îl observam pictând, tata m-a învățat că arta nu era decorativă, ci un mod diferit de a comunica idei, o posibilă punte între lumea cunoașterii și înțelegerii. Dat fiind acestui bogat mediu artistic, ați crede că aș fi fost convins să urmez vocația familiei, dar nu. Am urmat calea majorității copiilor ce sunt programați genetic să-și înnebunească părinții. Nu voiam să devin artist, cu siguranță nu pictor. În schimb îmi plăceau electronicele și mașinăriile, să le demontez, să construiesc altele, și să le fac să funcţioneze. Din fericire, aveam și ingineri în familie și, pe lângă părinți, aceștia au fost primele mele modele. Ce aveau cu toții în comun era că munceau din greu. Bunicul meu era proprietarul unei fabrici de mobilă de bucătărie din Brooklyn. În weekend mergeam împreună pe Cortlandt Street, strada radiourilor din New York. Acolo exploram grămezi imense de electronice și pentru câțiva dolari aduceam acasă comori ca vizoarele de bombardament Norden și părţi din primele calculatoare IBM bazate pe tuburi. Mi se păreau atât folositoare cât şi fascinante. Am învățat despre inginerie şi cum funcţionează lucrurile, nu la școală, ci demontând și studiind aceste aparate incredibil de complexe. O făceam zilnic timp de câteva ore, aparent evitând electrocutarea. Viața era bună. Totuși, din păcate, în fiecare vară, lăsam mașinăriile în urmă cât timp călătoream cu părinții peste ocean pentru a experimenta istoria, arta şi design-ul. Am vizitat marele muzee și clădirile istorice din Europa și din Orientul Mijlociu, dar pentru a-mi încuraja interesul în știință și tehnologie, mă lăsau pur şi simplu în locuri ca Muzeul de Știință din Londra, unde mă plimbam ore întregi de unul singur studiind istoria științei și a tehnologiei. Când aveam cam nouă ani, am mers la Roma. Într-o zi de vară extrem de caldă am vizitat o clădire în formă de tobă, care din exterior nu părea neapărat interesantă. Tatăl meu a zis că se numește Pantheon, un templu pentru toți zeii. Nu părea deloc specială de afară, cum am spus, dar când am intrat înăuntru am fost imediat surprins de trei lucruri: În primul rând, era o răcoare plăcută în ciuda căldurii excesive de afară. Era foarte întunecat, singura sursă de lumină fiind o mare gaură din tavan. Tata mi-a explicat că nu era o mare gaură, ci se numea oculus, un ochi spre ceruri. Locul acela avea ceva, nu știu de ce, dar era special. Când ne-am apropiat de centrul sălii, m-am uitat la cer prin oculus. Era prima biserică în care intrasem ce oferea o vedere neobstrucționată între Dumnezeu și om. Dar m-am întrebat: ce se întâmplă când plouă? Tata putea să-i zică oculus, dar de fapt era o gaură mare în tavan. M-am uitat în jos şi am văzut că fusese săpat un canal în podeaua de piatră. Pe măsură ce m-am obișnuit cu întunericul, am putut vedea detaliile podelei și ale pereților înconjurători. Nimic deosebit, aceleași statui pe care le văzusem prin Roma. De fapt, părea că vânzătorul de marmură de la Appian Way îi arătase cartea de mostre lui Hadrian și Hadrian spusese: „O luăm pe toată.” (Râsete) Tavanul era extraordinar. Arăta ca un dom geodezic Buckminister Fuller. Mai văzusem din acestea, iar Bucky era prieten cu tata. Era modern, tehnologie înaltă, impresionant, o deschidere de 43.3 de metri, ce reprezenta, nu din întâmplare, înălțimea sa exactă. Îmi plăcea acel loc. Era cu adevărat frumos şi nu mai văzusem niciodată ceva asemănător, așa că l-am întrebat pe tata: Când a fost construit? El a spus: Acum 2,000 de ani. Apoi eu: Nu, mă refer la acoperiș. Vedeți, am presupus că era un acoperiș modern, deoarece cel original fusese distrus în războaiele din trecut. El a spus: E acoperișul original. Acel moment mi-a schimbat viața, mi-l amintesc ca și cum a fost ieri. Pentru prima dată am realizat că oamenii erau deştepţi acum 2.000 de ani. (Râsete) Nu-mi trecuse prin cap niciodată. Vreau să zic că piramidele de la Giza, pe care le-am vizitat cu un an înainte, erau cu siguranță impresionante, cu un design destul de drăguţ, însă, dă-mi un buget nelimitat, 20,000-40,000 de sclavi și 10-20 de ani să tai și să car blocuri de piatră de-a lungul ţării și voi construi și eu asemenea piramide. Dar nicio cantitate de forță brută nu îți aduce domul Pantheonului, nu acum 2,000 de ani, nici astăzi. Și întâmplător, încă este cel mai mare dom din beton construit vreodată, ce nu a fost reparat. Pentru a construi Pantheonul e nevoie de câteva miracole. Prin miracole, mă refer la lucrurile care sunt tehnic, aproape imposibile, cu un risc foarte ridicat şi poate care nu sunt realizabile în acest moment, în mod sigur nu de tine. (Râsete) De exemplu, acestea sunt unele dintre miracolele Panthonului. Pentru a fi posibil structural, a trebuit să inventeze betonul super-puternic și pentru a controla greutatea au variat densitatea pietrișului pe măsură construiau spre vârful domului. Pentru durabilitate și greutate mică, structura domului are cinci inele de cheson, fiecare de dimensiuni în scădere, ce transmit design-ului o perspectivă dramatică. Era foarte răcoare înăuntru, din cauza uriașei sale greutății termale, convecției naturale a aerului ce se ridică prin oculus și a efectului Venturi, când vântul suflă transversal cu vârful clădirii. Am descoperit pentru prima oară că lumina însăşi are substanță. Raza luminii prin oculus era atât frumoasă, cât și palpabilă și am realizat pentru prima dată că lumina poate intra în design. Mai mult, acea formă de design, design-ul vizual, fără de care restul ar fi irelevant, pentru că fără lumină nu poți vedea nimic. De asemeni, am realizat că nu eram prima persoană care gândea că acest loc era cu adevărat special. A supraviețuit gravitației, barbarilor, jefuitorilor, dezvoltatorilor și răzbunărilor timpului pentru a deveni ceea ce cred eu că e cea mai îndelung ocupată clădire din istorie. În mare parte datorită acelei vizite, am început să înțeleg că în ciuda a ceea ce mi se spunea în școală, lumea artei și a design-ului nu erau nicidecum incompatibile cu știința și ingineria. Am realizat că atunci când sunt combinate poți crea lucruri remarcabile, ce nu pot fi făcute în niciun domeniu în parte. Însă, în școală, cu mici excepții, erau tratate ca lumi separate și încă sunt. Profesorii mei îmi spuneau că trebuie să devin serios și să mă concentrez pe una sau cealaltă. Oricum, presându-mă să mă specializez, m-au determinat să apreciez acele personalităţi enciclopedice ca Michelangelo, Leonardo da Vinci, Benjamin Franklin, oameni ce au făcut exact opusul. Și asta m-a condus să îmbrățișez și să vreau să fiu în ambele lumi. Cum au loc aceste proiecte de o viziune creativă şi complexitate tehnică fără precedent, precum Pantheonul? Cineva, poate Hadrian, a avut nevoie de o viziune creativă strălucită. Au avut nevoie și de abilitățile de a povesti şi conduce, necesare pentru a-l întemeia și executa, o cunoaștere a științei și tehnologiei cu abilitatea și cunoașterea modului în care să duci inovațiile existente mai departe. Sunt convins că pentru a crea aceste schimbări trebuie să ai cel puțin cinci miracole. Problema e că indiferent cât de talentat, bogat sau deștept ești, primești doar unul până la unul şi jumătate din miracole. Asta e. Asta este cota. Apoi rămâi fără timp, bani, entuziasm, sau altceva. Amintiți-vă, majoritatea oamenilor nici nu-şi pot imagina unul dintre aceste miracole ale tehnicii și ai nevoie de cel puțin cinci pentru a face Panthonul. Din experiența mea, acești rari vizionari ce pot gândi peste lumea artei, design-ului și ingineriei, au abilitatea de a remarca când ceilalți au asigurat destule miracole pentru a atinge scopul. Conduși de claritatea viziunii lor, au însumat curajul și determinarea pentru a furniza restul miracolelor și deseori, au încercat ceea ce ceilalți oameni credeau că sunt obstacole insurmontabile și le-au transformat în funcții. De exemplu, oculusul Pantheonul. Insistând ca acesta să fie în design, însemna că nu poți folosi prea multe din tehnologia structurală dezvoltată pentru arcurile romane. Însă adoptând-o cu insistență, regândind greutatea și distribuția forțelor, au reușit șă obțină un design funcțional doar dacă are o mare gaură în acoperiș. Prin asta obții beneficiile estetice și de design ale luminii, răcirea și acea conexiune critică directă cu cerul. Nu e rău. Acești oameni nu numai că au crezut că imposibilul e realizabil, dar și că trebuie făcut. Destulă istorie antică. Care sunt acele exemple de inovații care combină design-ul creativ și avansul tehnologic într-un mod atât de profund încât vor fi amintite și peste o mie de ani? Ei bine, să duci un om pe Lună a fost una și să-l aduci înapoi pe Pământ în siguranţă n-a fost rău. Vorbind despre un salt gigantic: E greu să imaginezi un moment mai profund în istoria omenirii, decât atunci când am părăsit pentru prima dată lumea noastră pentru a păși pe o alta. Deci ce a venit după Lună? Ai fi tentat să spui că pantheonul de azi este Internetul, dar cred că este puțin greșit, cel puțin e doar o parte a poveștii. Internetul nu este un Pantheon. E mai mult ca invenția betonului: important, absolut necesar pentru construirea Panthonului, și rezistent, dar total insuficient de unul singur. Oricum, la fel ca tehnologia betonului ce a fost decisiv în realizarea Pabtheonului, noii designeri vor folosi tehnologia internetului pentru a crea noi concepte ce vor dura. Smartphone-ul e un exemplu perfect. În curând, majoritatea oamenilor de pe planetă vor avea unul și ideea de a conecta pe fiecare la cunoaștere, cât și între ei, va dăinui. Deci ce urmează? Ce dezvoltare iminentă va fi echivalentul Pantheonului? Gândindu-mă la asta, am respins multe descoperiri plauzibile și dramatice viitoare ca vindecarea cancerului. De ce? Pentru ca Pantheonul e ancorat în obiecte fizice proiectate, ce inspiră prin simpla privire și trăire a acestora. Şi vom continua astfel nedefinit. Este o limbă diferită, ca arta. Acestea alte contribuții ce prelungesc viața și ușurează suferința sunt, desigur, critice și fantastice, dar sunt parte continuă a întregii cunoașteri și tehnologii, la fel ca Internetul. Deci ce urmează? Poate contraintuitiv, bănuiesc că e o idee vizionară de la sfârșitul anilor 30, ce a revenit în fiecare deceniu începând de atunci: vehiculele autonome. Acum gândiți: hai, mai las-o. Cum poate o versiune ciudată de controlul navigației să fie profundă? Uite, mare parte din lumea noastră a fost construită în jurul drumurilor şi mijloacelor de transport. Au fost esențiale pentru succesul Imperiului Roman, precum sistemul de autostrăzi interstatale pentru prosperitatea și dezvoltarea Statelor Unite. Astăzi, aceste drumuri care interconectează lumea sunt dominate de maşini şi camioane ce au rămas în mare măsură neschimbate de 100 de ani. Totuşi, poate nu destul de evident astăzi, vehiculele autonome vor fi tehnologia cheie ce ne va permite să remodelăm oraşele şi, prin extensie, civilizaţia. Acesta este motivul: Odată ce devin ubicuitare, în fiecare an, aceste vehicule vor salva zeci de mii de vieţi doar în Statele Unite şi milioane la nivel global. Consumul de energie şi poluare aerului vor fi reduse dramatic. O mare parte din aglomeraţia din oraşe şi din afară va dispărea. Vor facilita impunerea de noi concepte în modul în care ne construim oraşele, muncim şi trăim. Vom călători mai repede şi societatea va recâştiga mare parte din productivitate pierdută în trafic, unde, în fond, poluăm. Dar de ce acum? De ce credem că e timpul potrivit? Deoarece în ultimii 30 de ani, oamenii din afara industriei auto au cheltuit nenumărate miliarde pentru a crea miracolului dorit, dar pentru scopuri diferite. A fost nevoie de DARPA, universităţi şi companii din afara industriei auto pentru a observa că dacă eşti destul de abil, autonomia poate fi realizată acum. Deci care sunt cele 5 miracole necesare pentru autonomia vehiculelor? Unu, trebuie să ştii unde te afli şi ce oră este. Asta a fost rezolvată cu acurateţe de sistemul GPS, Sistemul Global de Localizare, implementat de guvernul american. Trebuie să ştii unde se află toate drumurile, care sunt regulile şi în ce direcţie mergi. Nevoile variate ale sistemelor de navigaţie personale, sistemele auto de navigaţie şi hărţile de pe internet rezolvă aceasta. Trebuie să ai o comunicare continuă cu reţelele computerizarte de înaltă performanţă şi cu cele de lângă tine pentru a le înţelege intenţia. Tehnologia wireless dezvoltată pentru dispozitivele mobile, cu modificări minore, e potrivită pentru a rezolva asta. Probabil vei vrea nişte drumuri cu restricţii pentru a începe, pentru care atât societatea, cât şi avocaţii sunt de acord că sunt sigure pentru această utilizare. Asta va începe cu banda HOV şi apoi mai departe. Dar în final trebuie să recunoaştem oamenii, semnele şi obiectele. Dispozitivele de vizualizare, senzori speciali, şi calcul de înaltă performanţă pot face multe din acestea, dar s-a dovedit că „mult” nu e destul când familia ta e la bord. Ocazional, oamenii vor trebui să dea sens experienţelor. Pentru asta, probabil va trebui să trezeşti pasagerul şi să-l întrebi ce naiba e acel bloc din mijlocul drumului. Nu e rău, ne va da şi nouă un scop în această lume nouă. În plus, odată ce primul şofer explică maşinii sale confuze că acea găină uriaşă de la bifurcaţia drumului este de fapt un restaurant şi e în regulă să continui să conduci, fiecare altă maşină de pe faţa Pământului o va şti de atunci înainte. Cinci miracole, în mare parte livrate, şi acum ai nevoie doar de o viziune clară a unei lumi mai bune plină de vehicule autonome cu un design seducător de frumos şi cu funcţii noi, plus mulți bani şi muncă asiduă pentru a reuşi. Începutul e la mai puţin de 5 ani în faţa noastră şi anticipez că vehiculele autonome vor schimba permanent lumea noastră în următoarele decenii. În concluzie, am ajuns să cred că ingredientele pentru viitorul Pantheon sunt în jurul nostru, aşteptând oamenii vizionari cu o cunoaştere largă, cu abilităţi multidisciplinare şi pasiune intensă pentru a-i determina să-şi îndeplinească visele. Dar aceşti oameni nu apar spontan. Ei trebuie să fie educaţi şi încurajaţi încă de când sunt copii mici. Noi trebuie să-i iubim şi să-i ajutăm să-şi descopere pasiunile. Trebuie să-i încurajăm să lucreze din greu şi să-i ajutăm să înţeleagă că eşecul e un ingredient necesar al succesului, ca şi perseverenţa. Trebuie să-i ajutăm să-şi găsească propriile modele de urmat şi să le dăm siguranţa să se încreadă în ei înşişi, să creadă că tot este posibil şi la fel cum a făcut bunicul când m-a luat să cumpărăm reziduuri electronice, sau cum au procedat părinţii mei când m-au dus la muzeul de ştiinţă, e necesar să-i încurajăm să-şi găsească calea, chiar dacă e foarte diferită de a noastră. Dar, atenție! Trebuie, pe lângă asta, să-i îndepărtăm periodic de miracolele lor moderne, calculatoare, telefoane, tablete, jocuri şi TV, să-i scoatem la lumina soarelui pentru a putea experimenta miracolele naturale, cât şi cele proiectate, ale lumii, planetei şi civilizaţiei noastre. Dacă nu facem asta, nu vor înţelege ce sunt aceste lucruri preţioase pe care într-o zi vor avea responsabilitatea să le protejeze şi să le îmbunătăţească. În plus, e necesar să înţeleagă că ceva ce nu pare îndeajuns de apreciat în lumea noastră din ce în ce mai dependentă de tehnologie, că arta şi design-ul nu reprezintă un lux, nici nu sunt incompatibile cu ştiinţa şi ingineria. Sunt de fapt esenţiale pentru ceea ce ne face speciali. Într-o zi, dacă veţi avea şansa, poate vă puteţi duce copii la Pantheonul real, la fel cum va merge fiica mea Kira să experimenteze direct de la sursă puterea acelui design surprinzător, ce într-o zi ca oricare alta din Roma, a ajuns 2,000 de ani în viitor să stabilească cursul vieţii mele. Mulţumesc. (Aplauze)