Bună ziua.
Când eram copil,
am avut o experiență
ce mi-a schimbat viața,
datorită căreia sunt azi aici.
Acel moment
a afectat profund felul în care văd
arta, design-ul și ingineria.
Am fost suficient de norocos să cresc
într-o familie de artiști iubitori și talentați,
într-unul dintre cele
mai grozave oraşe din lume.
Tatăl meu, John Ferren,
care a murit când aveam 15 ani,
era artist din pasiune și profesie,
la fel ca mama mea Rae.
El făcea parte din școala New York-eză
de expresionism abstract,
care împreună cu contemporanii săi
a inventat arta americană modernă
și a contribuit la îndrumarea
spiritului american
către modernism în secolul XX.
E remarcabil că, după mii de ani
de artă în general reprezentațională,
arta modernă, comparativ,
are doar vreo 15 minute,
dar e predominantă.
Ca multe alte inovații importante,
aceste idei radicale
nu au necesitat tehnologii noi,
ci un nou mod de a gândi
şi voinţa de a experimenta,
plus rezistență în fața criticii
şi a respingerii aproape universale.
Casa noastră era plină de artă.
Era ca oxigenul:
în jurul nostru și necesară vieții.
Când îl observam pictând,
tata m-a învățat că arta
nu era decorativă,
ci un mod diferit de a comunica idei,
o posibilă punte între lumea
cunoașterii și înțelegerii.
Dat fiind acestui bogat mediu artistic,
ați crede că aș fi fost convins
să urmez vocația familiei,
dar nu.
Am urmat calea majorității copiilor
ce sunt programați genetic
să-și înnebunească părinții.
Nu voiam să devin artist,
cu siguranță nu pictor.
În schimb îmi plăceau
electronicele și mașinăriile,
să le demontez, să construiesc altele,
și să le fac să funcţioneze.
Din fericire, aveam și ingineri în familie
și, pe lângă părinți,
aceștia au fost primele mele modele.
Ce aveau cu toții în comun
era că munceau din greu.
Bunicul meu era proprietarul unei fabrici
de mobilă de bucătărie din Brooklyn.
În weekend mergeam împreună
pe Cortlandt Street,
strada radiourilor din New York.
Acolo exploram grămezi imense
de electronice
și pentru câțiva dolari
aduceam acasă comori
ca vizoarele de bombardament Norden
și părţi din primele calculatoare IBM
bazate pe tuburi.
Mi se păreau atât folositoare
cât şi fascinante.
Am învățat despre inginerie
şi cum funcţionează lucrurile,
nu la școală,
ci demontând și studiind
aceste aparate incredibil de complexe.
O făceam zilnic timp de câteva ore,
aparent evitând electrocutarea.
Viața era bună.
Totuși, din păcate, în fiecare vară,
lăsam mașinăriile în urmă
cât timp călătoream cu părinții
peste ocean
pentru a experimenta istoria,
arta şi design-ul.
Am vizitat marele muzee
și clădirile istorice
din Europa și din Orientul Mijlociu,
dar pentru a-mi încuraja interesul
în știință și tehnologie,
mă lăsau pur şi simplu în locuri
ca Muzeul de Știință din Londra,
unde mă plimbam ore întregi de unul singur
studiind istoria științei și a tehnologiei.
Când aveam cam nouă ani,
am mers la Roma.
Într-o zi de vară extrem de caldă
am vizitat o clădire în formă de tobă,
care din exterior
nu părea neapărat interesantă.
Tatăl meu a zis că se numește Pantheon,
un templu pentru toți zeii.
Nu părea deloc specială de afară,
cum am spus, dar când am intrat înăuntru
am fost imediat surprins de trei lucruri:
În primul rând, era o răcoare plăcută
în ciuda căldurii excesive de afară.
Era foarte întunecat,
singura sursă de lumină
fiind o mare gaură din tavan.
Tata mi-a explicat că nu era o mare gaură,
ci se numea oculus,
un ochi spre ceruri.
Locul acela avea ceva,
nu știu de ce, dar era special.
Când ne-am apropiat de centrul sălii,
m-am uitat la cer prin oculus.
Era prima biserică în care intrasem
ce oferea o vedere neobstrucționată
între Dumnezeu și om.
Dar m-am întrebat:
ce se întâmplă când plouă?
Tata putea să-i zică oculus,
dar de fapt era o gaură mare în tavan.
M-am uitat în jos
şi am văzut că fusese săpat
un canal în podeaua de piatră.
Pe măsură ce m-am obișnuit cu întunericul,
am putut vedea detaliile podelei
și ale pereților înconjurători.
Nimic deosebit, aceleași statui
pe care le văzusem prin Roma.
De fapt, părea că vânzătorul de marmură
de la Appian Way îi arătase
cartea de mostre lui Hadrian
și Hadrian spusese: „O luăm pe toată.”
(Râsete)
Tavanul era extraordinar.
Arăta ca un dom geodezic
Buckminister Fuller.
Mai văzusem din acestea,
iar Bucky era prieten cu tata.
Era modern, tehnologie înaltă,
impresionant,
o deschidere de 43.3 de metri,
ce reprezenta, nu din întâmplare,
înălțimea sa exactă.
Îmi placea acel loc.
Era cu adevărat frumos
şi nu mai văzusem niciodată
ceva asemănător,
așa că l-am întrebat pe tata:
Când a fost construit?
El a spus: Acum 2,000 de ani.
Apoi eu: Nu, mă refer la acoperiș.
Vedeți, am presupus că era un acoperiș modern,
deoarece cel original
fusese distrus în războaiele din trecut.
El a spus: E acoperișul original.
Acel moment mi-a schimbat viața,
mi-l amintesc ca și cum a fost ieri.
Pentru prima dată am realizat
că oamenii erau deştepţi
acum 2,000 de ani. (Râsete)
Nu-mi trecuse prin cap niciodată.
Vreau să zic că piramidele de la Giza,
pe care le-am vizitat cu un an înainte,
erau cu siguranță impresionante,
cu un design destul de drăguţ,
însă, dă-mi un buget nelimitat,
20,000-40,000 de sclavi și 10-20 de ani
să tai și să car blocuri de piatră
de-a lungul ţării
și voi construi și eu asemenea piramide.
Dar nicio cantitate de forță brută
nu îți aduce domul Pantheonului,
nu acum 2,000 de ani, nici astăzi.
Și întâmplător, încă este cel mai mare
dom din beton construit vreodată,
ce nu a fost reparat.
Pentru a costrui Pantheonul
e nevoie de câteva miracole.
Prin miracole, mă refer la lucrurile
care sunt tehnic, aproape imposibile,
cu un risc foarte ridicat
şi poate care nu sunt
realizabile în acest moment,
în mod sigur nu de tine.
(Râsete)
De exemplu, acestea sunt unele
dintre miracolele Panthonului.
Pentru a fi posibil structural,
a trebuit să inventeze betonul super-puternic
și pentru a controla greutatea
au variat densitatea pietrișului
pe măsură construiau spre vârful domului.
Pentru durabilitate și greutate mică,
structura domului
are cinci inele de cheson,
fiecare de dimensiuni în scădere,
ce transmit design-ului
o perspectivă dramatică.
Era foarte răcoare înăuntru,
din cauza uriașei sale greutății termale,
convecției naturale a aerului ce se ridică
prin oculus
și a efectului Venturi,
când vântul suflă trasversal
cu vârful clădirii.
Am descoperit pentru prima oară
că lumina însăşi
are substanță.
Raza luminii prin oculus
era atât frumoasă, cât și palpabilă
și am realizat pentru prima dată
că lumina poate intra în design.
Mai mult, acea formă de design,
design-ul vizual,
fără de care restul ar fi irelevant,
pentru că fără lumină nu poți vedea nimic.
De asemeni, am realizat
că nu eram prima persoană
care gândea că acest loc
era cu adevărat special.
A supraviețuit gravitației, barbarilor,
jefuitorilor, dezvoltatorilor
și răzbunărilor timpului pentru a deveni
ceea ce cred eu că este
cea mai îndelung ocupată clădire din istorie.
În mare parte datorită acelei vizite,
am început să înțeleg că
în ciuda a ceea ce mi se spunea în școală,
lumea artei și a design-ului
nu erau nicidecum incompatibile
cu știința și ingineria.
Am realizat că atunci când sunt combinate
poți crea lucruri remarcabile,
ce nu pot fi făcute
în niciun domeniu în parte.
Însă, în școală, cu mici excepții,
erau tratate ca lumi separate
și încă sunt.
Profesorii mei îmi spuneau
că trebuie să devin serios
și să mă concentrez pe una sau cealaltă.
Oricum, presându-mă să mă specializez,
m-au determinat să apreciez
acele persoanalităţi enciclopedice
ca Michelangelo, Leonardo da Vinci,
Benjamin Franklin,
oameni ce au făcut exact opusul.
Și asta m-a condus să îmbrățișez
și să vreau să fiu în ambele lumi.
Cum au loc aceste proiecte
de o viziune cretivă
şi complexitate tehnică fără precedent,
precum Pantheonul?
Cineva, poate Hadrian,
a avut nevoie
de o viziune creativă strălucită.
Au avut nevoie și de abilitățile
de a povesti şi conduce,
necesare pentru a-l întemeia și executa,
o cunoaștere a științei și tehnologiei
cu abilitatea și cunoașterea modului în care
să duci inovațiile existente mai departe.
Sunt convins că pentru a crea
aceste schimbări
trebuie să ai cel puțin cinci miracole.
Problema e că indiferent cât de talentat,
bogat sau deștept ești,
primești doar unul
până la unul şi jumatate din miracole.
Asta e. Asta este cota.
Apoi rămâi fără timp, bani, entuziasm,
sau altceva.
Amintiți-vă, majoritatea oamenilor
nici nu-şi pot imagina
unul dintre aceste miracole ale tehnicii
și ai nevoie de cel puțin cinci
pentru a face Panthonul.
Din experianța mea, acești rari vizionari
ce pot gândi peste lumea artei,
design-ului și ingineriei,
au abilitatea de a remarca
când ceilalți au asigurat destule miracole
pentru a atinge scopul.
Conduși de claritatea viziunii lor,
au însumat curajul și determinarea
pentru a furniza restul miracolelor
și deseori,
au încercat ceea ce ceilalți oameni
credeau că sunt obstacole insurmontabile
și le-au trasformat în funcții.
De exemplu, oculusul Pantheonul.
Insistând ca acesta să fie în design,
însemna că nu poți folosi prea multe
din tehnologia structurală
dezvoltată pentru arcurile romane.
Însă adoptând-o cu insistență,
regândind greutatea și distribuția forțelor,
au reușit șă obțină un design funcțional
doar dacă are o mare gaură în acoperiș.
Prin asta obții beneficiile estetice
și de disign ale luminii, răcirea
și acea conexiune critică directă cu cerul.
Nu e rău.
Acești oameni nu numai că au crezut
că imposibilul e realizabil,
dar și că trebuie făcut.
Destulă istorie antică.
Care sunt acele exemple de inovații
care combină design-ul creativ
și avansul tehnologic într-un mod atât de profund
încât vor fi amintite
și peste o mie de ani?
Ei bine, să duci un om pe Lună a fost una
și să-l aduci înapoi pe Pământ
în siguranţă n-a fost rău.
Vorbind despre un salt gigantic:
E greu să imaginezi un moment mai profund
în istoria omenirii,
decât atunci când am părăsit
pentru prima dată lumea noastră
pentru a păși pe o alta.
Deci ce a venit după Lună?
Ai fi tentat să spui că pantheonul de azi
este Internetul,
dar cred că este puțin greșit,
cel puțin e doar o parte a poveștii.
Internetul nu este un Pantheon.
E mai mult ca invenția betonului:
important, absolut necesar
pentru construirea Panthonului,
și rezistent,
dar total insuficient de unul singur.
Oricum, la fel ca tehnologia betonului
ce a fost decisiv în realizarea Pabtheonului,
noii designeri
vor folosi tehnologia internetului
pentru a crea noi concepte ce vor dura.
Smartphon-ul e un exemplu perfect.
În curând,
majoritatea oamenilor de pe planetă
vor avea unul
și ideea de a conecta pe fiecare
la cunoaștere, cât și între ei, va dăinui.
Deci ce urmează?
Ce dezvoltare iminentă
va fi echivalentul Pantheonului?
Gândindu-mă la asta,
am respins multe descoperiri
plauzibile și dramatice viitoare
ca vindecarea cancerului.
De ce? Pentru ca Pantheonul e ancorat
în obiecte fizice proiectate,
ce inspiră prin simpla privire
și trăire a acestora.
Şi vom continua astfel nedefinit.
Este o limbă diferită, ca arta.
Acestea alte contribuții ce prelungesc viața
și ușurează suferința sunt, desigur, critice
și fantastice,
dar sunt parte continuă
a întregii cunoașteri și tehnologii,
la fel ca Internetul.
Deci ce urmează?
Poate contraintuitiv,
bănuiesc că e o idee vizionară
de la sfârșitul anilor 30,
ce a revenit în fiecare deceniu
începând de atunci:
vehiculele autonome.
Acum gândiți: hai, mai las-o.
Cum poate o versiune ciudată
de controlul navigației
să fie profundă?
Uite, mare parte din lumea noastră
a fost construită în jurul drumurilor
şi mijloacelor de transport.
Au fost esențiale pentru succesul
Imperiului Roman,
precum sistemul de autostrăzi interstatale
pentru prosperitatea și dezvoltarea
Statelor Unite.
Astăzi, aceste drumuri
care interconectează lumea
sunt dominate de maşini şi camioane
ce au rămas în mare măsură neschimbate
de 100 de ani.
Totuşi, poate nu destul de evident astăzi,
vehiculele autonome vor fi tehnologia cheie
ce ne va permite să remodelăm oraşele
şi, prin extensie, civilizaţia.
Acesta este motivul:
Odată ce devin ubicuitare,
în fiecare an, aceste vehicule vor salva
zeci de mii de vieţi doar în Statele Unite
şi milioane la nivel global.
Consumul de energie şi poluare aerului
vor fi reduse dramatic.
O mare parte din aglomeraţia
din oraşe şi din afară va dispărea.
Vor facilita impunerea de noi concepte
în modul în care ne construim oraşele,
muncim şi trăim.
Vom călători mai repede
şi societatea va recâştiga mare parte
din productivitate pierdută
în trafic, unde, în fond, poluăm.
Dar de ce acum?
De ce credem că e timpul potrivit?
Deoarece în ultimii 30 de ani,
oamenii din afara industirei auto
au cheltuit nenumarate miliarde
pentru a crea miracolului dorit,
dar pentru scopuri diferite.
A fost nevoie de DARPA, univesităţi
şi companii din afara industriei auto
pentru a observa
că dacă eşti destul de abil,
autonomia poate fi realizată acum.
Deci care sunt cele 5 miracole necesare
pentru autonomia vehiculelor?
Unu, trebuie să ştii
unde te afli şi ce oră este.
Asta a fost rezolvată cu acurateţe
de sistemul GPS,
Sistemul Global de Localizare,
implementat de Guvernul American.
Trebuie să ştii
unde se află toate drumurile,
care sunt regulile
şi în ce direcţie mergi.
Nevoile variate ale sistemelor
de navigaţie personale,
sistemele auto de navigaţie
şi hărţile de pe internet rezolvă aceasta.
Trebuie să ai o comunicare continuă
cu reţelele computerizarte
de înaltă performanţă
şi cu cele de lângă tine
pentru a le înţelege intenţia.
Tehnologia wireless
dezvoltată pentru dispozitivele mobile,
cu modificări minore,
e potrivită pentru a rezolva asta.
Probabil vei vrea
nişte drumuri cu restricţii
pentru a începe,
pentru care atât societatea,
cât şi avocaţii
sunt de acord că sunt sigure
pentru această utilizare.
Asta va începe cu banda HOV
şi apoi mai departe.
Dar în final trebuie să recunoaştem
oamenii, semnele şi obiectele.
Dispozitivele de vizualizare,
senzori speciali,
şi calcul de înaltă performanţă
pot face multe din acestea,
dar s-a dovedit că -mult- nu e destul
când familia ta e la bord.
Ocazional, oamenii vor trebui
să dea sens experienţelor.
Pentru asta, probabil va trebui să trezeşti
pasagerul şi să-l întrebi ce naiba
e acel bloc din mijlocul drumului.
Nu e rău, ne va da şi nouă un scop
în această lume nouă.
În plus, odată ce primul şofer explică
maşinii sale confuze
că acea găină uriaşă
de la bifurcaţia drumului
este de fapt un restaurant
şi e în regulă să continui să conduci,
fiecare altă maşină de pe faţa Pământului
o va şti de atunci înainte.
Cinci miracole, în mare parte livrate,
şi acum ai nevoie doar de o viziune clară
a unei lumi mai bune
plină de vehicule autonome
cu un design seducător de frumos
şi cu funcţii noi,
plus mulți bani şi muncă asiduă
pentru a reuşi.
Începutul e la mai puţin
de 5 ani în faţa noastră
şi anticipez că vehiculele autonome
vor schimba permanent lumea noastră
în următoarele decenii.
În concluzie, am ajuns să cred
că ingredientele pentru viitorul Pantheon
sunt în jurul nostru,
aşteptând oamenii vizionari
cu o cunoaştere largă,
cu abilităţi multidisciplinare
şi pasiune intensă pentru a-i determina
să-şi îndeplinească visele.
Dar aceşti oameni nu apar spontan.
Ei trebuie să fie educaţi şi încurajaţi
încă de când sunt copii mici.
Noi trebuie să-i iubim şi să-i ajutăm
să-şi descopere pasiunile.
Trebuie să-i încurajăm să lucreze din greu
şi să-i ajutăm să înţeleagă că eşecul
e un ingredient necesar al succesului,
ca şi perseverenţa.
Trebuie să-i ajutăm să-şi găsească
propriile modele de urmat
şi să le dăm siguranţa
să se încreadă în ei înşişi,
să creadă că tot este posibil
şi la fel cum a făcut bunicul
când m-a luat
să cumpărăm reziduri electronice,
sau cum au procedat părinţii mei
când m-au dus la muzeul de ştiinţă,
e necesar să-i încurajăm
să-şi găsească calea,
chiar dacă e foarte diferită de a noastră.
Dar, atenție!
Trebuie, pe lângă asta,
să-i îndepărtăm periodic
de miracolele lor moderne,
calculatore, telefoane, tablete,
jocuri şi TV,
să-i scoatem la lumina soarelui
pentru a putea experimenta miracolele
naturale, cât şi cele proiectate,
ale lumii, planetei şi civilizaţiei noastre.
Dacă nu facem asta, nu vor înţelege
ce sunt aceste lucruri preţioase
pe care într-o zi vor avea responsabilitatea
să le protejeze şi să le îmbunătăţească.
În plus, e necesar să înţeleagă că
ceva ce nu pare îndeajuns de apreciat
în lumea noastră din ce în ce
mai dependentă de tehnologie,
că arta şi design-ul
nu reprezintă un lux,
nici nu sunt incompatibile
cu ştiinţa şi ingineria.
Sunt de fapt esenţiale
pentru ceea ce ne face speciali.
Într-o zi, dacă veţi avea şansa,
poate vă puteţi duce copii
la Pantheonul real,
la fel cum va merge fiica mea Kira
să experimenteze direct de la sursă
puterea acelui design surprinzător,
ce într-o zi ca oricare alta din Roma,
a ajuns 2,000 de ani în viitor
să stabilească cursul vieţii mele.
Mulţumesc.
(Aplauze)