Ca pacienți, ne amintim de obicei numele doctorilor noștri, dar adeseori uităm numele asistenților. Îmi amintesc de o asistentă. În urmă cu câțiva ani, am avut cancer la sân și am reușit cumva să trec cu bine peste operații și peste etapa de început a tratamentului. Reușeam să ascund ce se întâmpla. De fapt, nimeni nu trebuia să știe. Puteam să-mi duc fiica la școală, puteam să iau cina în oraș cu soțul meu; puteam să-i păcălesc pe ceilalți. Dar trebuia să încep chimioterapia și asta mă îngrozea, deoarece știam că aveam să-mi pierd până și ultimul fir de păr din cauza tipului de tratament pe care aveam să-l urmez. N-aveam să mă mai pot preface că totul era normal. Îmi era frică. Știam cum era ca toată lumea să te trateze cu grijă, iar eu voiam să mă simt normal. Aveam o cameră de chimioterapie implantată în piept. M-am dus la prima ședință de chimioterapie și eram distrusă. Asistenta mea, Joanne, a intrat pe ușă și fiecare celulă din corpul meu îmi spunea să mă ridic și să o iau la goană. Dar Joanne s-a uitat la mine și mi-a vorbit ca unei vechi prietene. Apoi m-a întrebat: „Unde ți-ai făcut șuvițele?” (Râsete) Iar eu mă gândeam: „Glumești? Vrei să vorbim despre păr, când eu sunt pe cale să-l pierd?” Eram aproape furioasă, așa că am spus: „Pe bune? Mă întrebi de păr?” A dat din umeri și a spus: „Va crește la loc.” Iar în clipa aceea a spus singurul lucru pe care-l pierdusem din vedere, și anume că, la un moment dat, viața mea avea să revină la normal. Chiar credea asta. Așa că am crezut-o și eu. Să te îngrijorezi pentru căderea părului când ai cancer poate părea prostesc la început, dar nu e vorba doar de cum vei arăta. Te temi că toată lumea se va purta prea atent cu tine. Joanne m-a făcut să mă simt normal pentru prima dată în șase luni. Am vorbit despre iubiții ei, despre căutarea de apartamente în New York și despre reacția mea la chimioterapie, toate la un loc. Și m-am întrebat mereu, de unde știa atât de instinctiv cum să-mi vorbească? Joanne Staha și admirația mea față de ea au marcat începutul călătoriei mele în lumea asistenților. Câțiva ani mai târziu, am fost rugată să mă ocup de un proiect care avea să celebreze munca asistenților medicali. Am început cu Joanne și am întâlnit peste 100 de asistenți din toată țara. Mi-am petrecut cinci ani intervievând, fotografiind și filmând asistenți pentru o carte și un film documentar. Împreună cu echipa mea, am organizat o călătorie prin America ce avea să ne ducă în locuri care întâmpină cele mai mari probleme din sistemul nostru medical: bătrânețea, războiul, sărăcia, închisorile. Am mers în locurile unde aveam să găsim cea mai mare concentrație de pacienți care înfruntau acele probleme. Apoi am cerut spitalelor și clinicilor să nominalizeze asistenții care aveau să le reprezinte cel mai bine. Una dintre primele asistente cunoscute a fost Bridget Kumbella. Bridget fusese născută în Camerun și avea trei frați mai mici. Tatăl ei căzuse de la etajul patru când era la serviciu și s-a rănit grav la spate. Obișnuia să vorbească mult despre cum era să nu te poți mișca și să nu primești ajutorul cuvenit. Acest lucru a determinat-o pe Bridget să devină asistentă. Acum, lucrând în Bronx, îngrijește un grup extrem de divers de pacienți, din toate categoriile sociale și de diferite religii. Și-a dedicat cariera pentru a înțelege impactul diferențelor culturale asupra sănătății noastre. Ne-a povestit despre un pacient amerindian care a dorit să aducă un mănunchi de pene la Terapie Intensivă. Așa își găsea el confortul spiritual. Și ne-a spus că i-a susținut cauza, spunând că pacienții sunt de diferite religii și folosesc diferite obiecte pentru confort, fie că e un rozariu sau o pană simbolică, dar toți trebuie sprijiniți. Acesta e Jason Short. Jason este asistent la domiciliu în munții Apalași, Tatăl său era proprietarul unei benzinării și al unui atelier auto, așa că tânărul a lucrat odată la mașinile celor care-i sunt acum pacienți. Când era la liceu nu era deloc un lucru masculin să devii asistent, așa că a evitat domeniul ani de zile. A condus camioane un timp, dar era atras permanent spre îngrijirea bolnavilor. Ca asistent în munții Apalași, el merge în locuri în care o ambulanță nici măcar nu poate ajunge. În această fotografie, stă în mijlocul a ceea ce era odată un drum. Mineritul a făcut ca el să fie inundat, iar acum singurul mod în care Jason poate ajunge la pacientul cu pneumoconioză din acea casă este să-și conducă SUV-ul prin râu, împotriva curentului. În ziua în care am fost cu el s-a rupt apărătoarea din față a mașinii. A doua zi, s-a trezit, a urcat mașina pe rampă, a reparat apărătoarea și a plecat la următorul pacient. L-am văzut îngrijindu-l pe acest domn cu atâta compasiune și am fost uimită din nou de intimitatea muncii asistenților. Când l-am cunoscut pe Brian McMillion, tocmai se întorsese acasă și încă nu se reajustase la viața din San Diego. Mi-a vorbit despre experiența sa ca asistent în Germania, unde îngrijise soldații veniți direct de pe front. Adeseori, era prima persoană pe care o vedeau când deschideau ochii în spital. Se uitau la el stând întinși pe pat, cu membre amputate și primul lucru pe care-l spuneau era: „Când pot să mă întorc? Mi-am lăsat frații acolo.” Iar Brian era nevoit să le răspundă: „Nu te mai întorci deloc. Ai dăruit deja destul, frate.” Brian este atât asistent, cât și un soldat care a fost pe front, așa că se află în situația unică de a-i putea înțelege pe veteranii pe care-i îngrijește. Aceasta e sora Stephen și ea conduce un azil din Wisconsin numit Villa Loretto. Tot ciclul vieții poate fi găsit sub acoperișul său. Când era mică i-ar fi plăcut să locuiască la o fermă, așa că atunci când are ocazia să adopte animale domestice din zonă, le primește cu entuziasm. Primăvara, aceste animale au pui, iar sora Stephen folosește rățuștele, iezii și mieii ca animale de terapie pentru rezidenții de la Villa Loretto, care uneori nu-și amintesc cum îi cheamă, dar se bucură să țină în brațe un miel. În ziua în care m-am întâlnit cu sora Stephen, a trebuit să mergem în altă parte pentru a filma o parte din povestea sa. Înainte să plecăm, a intrat în camera unei paciente aflate pe moarte. S-a aplecat spre ea și i-a spus: „Trebuie să plec azi, dar dacă te cheamă Iisus la El, du-te. Mergi acasă la Iisus.” Stăteam acolo și mă gândeam că era pentru prima dată în viața mea când vedeam că-i poți arăta cuiva că îl iubești, lăsându-l să plece. Nu trebuie să ne ținem atât de strâns. Am văzut mai multă viață la Villa Loretto decât am văzut vreodată în vreun loc, în toată viața mea. Trăim vremuri complicate în ce privește serviciile medicale. E ușor să pierdem din vedere nevoia de a avea o calitate a vieții, nu doar cantitate. Pe măsură ce se creează noi tehnologii salvatoare, va trebui să luăm decizii extrem de complicate. Aceste tehnologii adeseori salvează vieți, dar uneori pot prelungi durerea și procesul morții. Cum vom putea noi să navigăm pe aceste ape? Vom avea nevoie de tot ajutorul posibil. Asistenții au o relație unică cu bolnavii datorită timpului petrecut la capul lor. În acest timp se creează un fel de intimitate emoțională. Vara trecută, pe 9 august, tatăl meu a murit în urma unui atac de cord. Mama a fost distrusă; nu-și putea imagina viața fără el. Patru zile mai târziu, a căzut, și-a fracturat șoldul, a avut nevoie de operație și a ajuns să lupte pentru propria viață. Din nou, m-am aflat în situația de a primi ajutor de la asistente, de data aceasta pentru mama. Împreună cu fratele și cu sora mea, am stat lângă ea la Terapie Intensivă în următoarele trei zile. În încercarea de a lua deciziile corecte și de a respecta dorințele mamei, am descoperit că depindeam de îndrumările asistentelor. Din nou, acestea nu ne-au dezamăgit. Au avut o intuiție extraordinară pentru a o îngriji pe mama în ultimele ei patru zile de viață. Au liniștit-o și i-au alinat durerile. Au știut să ne încurajeze pe mine și pe sora mea s-o îmbrăcăm frumos, chiar dacă pentru ea nu mai conta; dar pentru noi a însemnat mult. Au știut să mă trezească la timp pentru ultima suflare a mamei mele. Și au știut cât să mă lase cu ea în cameră după ce a murit. Habar n-am de unde știu aceste lucruri, dar le sunt recunoscătoare pentru totdeauna pentru că m-au îndrumat din nou. Vă mulțumesc din suflet! (Aplauze)