SHAHZIA SIKANDER:
E ceva ce are legătură cu procesul,

procesul de a face miniaturi,
de a picta la această scară, în primul rând,

de a rămâne în control.

Practic, colorez hârtia

și trebuie să fie foarte uniform.

Procesul este lent. Și trebuie să ții
vârful

pensulei, să fie tot timpul în mișcare,

să se prelingă întreaga linie constant.

E foarte meditativ,

și e un sentiment de familiaritate

pentru că am petrecut mulți ani aici.

(sunet de răzuire)

Un lucru pe care l-am învățat e respectul
pentru tradiție

și respectul pentru răbdare.

Pentru că nu poți realiza nimic,

nu poți realiza o pictură dacă nu...

Ai nevoie de timp. Timpul e cheia.

Deci nu pot, de exemplu, să pregătesc
o expoziție,

să pregătesc un corpus de lucrări
într-un an.

Am nevoie de trei-patru ani.

(muzică de clopoței)

Miniaturile își au originea

în ilustrațiile de carte, ilustrațiile de
manuscrise.

E o formă de artă veche.

Toate aceste suprapuneri ciudate de
perspective, una peste alta,

spații interioare și apoi sugestii de
ferestre și uși

care sugerează lumea exterioară sau
lumea spirituală

sau o idee de perfecțiune.

Acest fel de transluciditate ca a
unei pietre prețioase,

apare doar pentru că există o disciplină
în spate.

Trebuie multe, multe straturi,

cel puțin 10 până la 20 de straturi de
diferite culori,

ca să o poți construi.

Și trebuie să fii foarte antent(/ă),

pentru că dacă pensula e încărcată cu
prea multă apă,

ridici și straturile de pigment
precedente.

Pentru că nu sunt fixate.

Așadar e vorba de exercițiu.

Uneori, când îmi pierd exercițiul,

cei 10 ani de experiență nu mai înseamnă
nimic.

Când studiam la școală în Pakistan,

profesorul meu obișnuia să ne pună să
ședem pe podea, pe coli albe,

și ne lăsăm încălțămintea afară.

Totul era foarte precis și foarte curat

și foarte minimal.

Lucram fiecare la proiectul său și
făceam exerciții de privire.

Țineam lucrarea la cel mult 30 cm de
ochi

și era foarte metodic și

avea un fel de...

Era ca un ritual.

(muzică de clopoței)

Simt că învățând devreme
pictura în miniatură...

Pentru mine, era pictură.

Priveam și înțelegeam

sensibilitatea formală a picturii,

doar că nu pictam pe pânză,

ci pictam pe hârtie

cu un anumit set de materiale.

Dar era despre suprafață, paletă de
culori, formă

compoziție, stil.

Exprimarea personală a venit mai târziu.

(muzică de clopoței)

Mare parte din munca mea este foarte
personală

și se bazează pe memorie.

Dacă vă uitați la această margine anume,

se numește "călărind scrisul" și
aici textul ia o formă

ce seamănă unor cai, sau e o sugestie
de mișcare.

Și acest aspect ține de experiența mea
când citesc Coranul,

când citeam fără a înțelege nimic anume,

pentru că eram copil, și puteam citi
Arabă,

dar nu puteam înțelege.