OK, azi vreau să vorbesc despre cum vorbim despre dragoste. Și mai exact, vreau să vorbesc despre ce e greșit în modul în care vorbim despre dragoste. Majoritatea dintre noi probabil ne îndrăgostim de câteva ori pe parcursul vieții, și în limba engleză, această metaforă „a cădea în dragoste” (traducere directă) este folosită în principal pentru a descrie această experiență. Nu știu cum e la voi, dar când îmi imaginez această metaforă, îmi vine în minte o imagine dintr-un desen animat-- ca și cum un bărbat merge pe trotuar, fără să realizeze, trece peste o gură de canal și chiar cade înăuntru. Și îmi imaginez asta așa pentru că „a cădea” nu înseamnă „a sări”. Căzutul este accidental, este necontrolabil. Se întâmplă fără voia noastră. Și acesta -- este principalul mod de a vorbi despre începerea unei noi relații. Eu sunt scriitoare și profesoară de engleză, adică mă gândesc la cuvinte ca să mă întrețin. Ați putea spune că sunt plătită ca să argumentez că limba pe care o folosim contează, și aș dori să argumentez că multe dintre metaforele pe care le folosim ca să vorbim despre dragoste -- poate majoritatea dintre ele -- sunt o problemă. Deci, în dragoste, „cădem”. Suntem loviți. Suntem zdrobiți. Noi leșinăm. Ardem cu pasiune. Dragostea ne face nebuni și ne face bolnavi. Ne dor inimile, iar apoi se frâng. Deci metaforele echivalează experiența de a iubi pe cineva până la violență sau boală extremă. (Râsete) Așa e. Și ele ne poziționează ca victimele unor circumstanțe inevitabile și total neprevăzute. Preferata mea este „doborât”, care este participiul trecut al cuvântului ”a doborî”. Și dacă vei căuta acest cuvânt în dicționar-- (Râsete) vei vedea că poate fi definit ca „nenorocire apăsătoare” și „a fi foarte îndrăgostit”. Tind să asociez cuvântul „a doborî” cu un context foarte special, care este Vechiul Testament. În Cartea Exodului sunt 16 referințe pentru doborâre, este cuvântul folosit de Biblie pentru răzbunarea unui Dumnezeu furios. (Râsete) Ca să vorbim despre dragoste, folosim același cuvânt ca și pentru explicarea unei invazii de lăcuste. (Râsete) Corect? Deci, cum s-a întâmplat asta? Cum am ajuns să asociem iubirea cu o mare durere și suferință? Și de ce vorbim insistent despre această experiență bună de parcă noi suntem victime? Acestea sunt întrebări dificile, dar eu am niște teorii. Și ca să ne lămurim, vreau să ne concentrăm pe o singură metaforă, ideea că dragostea este o nebunie. Când am început să studiez dragostea romantică, am găsit aceste metafore despre nebunie peste tot. Istoria culturii moderne este plină de afirmații care asociază dragostea cu o boală mintală. Acestea sunt doar câteva exemple. William Shakespeare: „Dragostea este o nebunie”, în „Cum îți place”. Friedrich Nietzsche: „Întotdeauna există puțină nebunie în dragoste.” „Mă faci să par înnebunită după tine." (Râsete) după marele filozof, Beyoncé Knowles. (Râsete) La 20 de ani m-am îndrăgostit pentru prima data și a fost o relație agitată chiar de la început. A fost la distanță în primii ani, iar pentru mine asta a însemnat multe suișuri și coborâșuri. Îmi amintesc de un anumit moment. Stăteam pe un pat într-o pensiune din America de Sud, și mă uitam la persoană pe care o iubeam ieșind pe ușă afară. Și era târziu, era aproape miezul nopții, am început o ceartă la cină, iar când ne-am întors în cameră, el și-a trântit lucrurile în bagaj și a plecat val-vârtej. Nu îmi mai amintesc cauza conflictului, dar îmi amintesc foarte clar cum m-am simțit când a plecat. Aveam 22 de ani, eram pentru prima dată într-o țară în curs de dezvoltare și eram complet singură. Mai aveam încă o săptămână până la zborul de întoarcere, știam numele orașului în care mă aflam și numele orașului din care trebuia să prind zborul spre casă, dar nu aveam idee cum să ajung acolo. Nu aveam niciun ghid și foarte puțini bani și nu vorbeam deloc spaniolă. Cineva mai aventuros decât mine ar fi văzut asta ca pe o oportunitate, dar eu m-am blocat. Pur și simplu stăteam acolo. Iar după asta am izbucnit în lacrimi. Dar în ciuda panicii mele, o voce slabă din capul meu a gândit: ”Uau. Asta a fost dramatic. Cu siguranță mă descurc în ale iubirii.” (Râsete) Pentru că o parte din mine a vrut să se simtă nefericită în dragoste. Și sună atât de ciudat pentru mine acum, dar la 22 de ani îmi doream să am parte de experiențe dramatice, iar în acel moment eram irațională, furioasă și devastată, și, în mod ciudat, m-am gândit cumva că asta a legitimat sentimentele pe care le aveam pentru băiatul care tocmai mă părăsise. Cred că, la un anumit nivel, am vrut să mă simt un pic nebună, fiindcă așa credeam eu că funcționează dragostea. Asta n-ar trebui să fie surprinzător ținând cont că potrivit site-ului Wikipedia există opt filme, 14 cântece, două albume și un roman intitulate „Dragoste nebună”. După aproximativ o jumătate de oră el s-a întors în cameră. Ne-am împăcat. Am mai călătorit fericiți încă o săptămână. Iar după ce am ajuns acasă, m-am gândit: „A fost atât de îngrozitor și atât de minunat.” Sigur e iubire adevărată. Mă așteptam ca prima mea iubire să fie o nebunie și, desigur, aceasta s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele. Dar să iubești pe cineva așa -- ca și cum întreaga mea ființă depindea de iubirea lui reciprocă -- nu era prea bine pentru mine sau pentru el. Eu cred ca această experiență de iubire nu este atât de neobișnuită. Cei mai mulți dintre noi se simt un pic nebuni în fazele incipiente ale iubirii. De fapt, există cercetări care confirmă că asta este oarecum normal, deoarece, din punct de vedere neurochimic, nu este ușor de distins între iubire romantică și boală mintală. Asta este adevărat. Acest studiu din 1999 a folosit teste de sânge să confirme că nivelul de serotonină al celor proaspăt îndrăgostiți era asemănător cu nivelul de serotonină al persoanelor diagnosticate cu tulburare obsesiv-compulsivă. (Râsete) Da, iar un nivel scăzut de serotonină e asociat cu tulburări afective sezoniere și depresie. Deci, există unele dovezi că dragostea e asociată cu comportamentele și schimbările noastre de dispoziție. Și există și alte studii care confirmă că cele mai multe relații încep așa. Cercetătorii cred că nivelul scăzut al serotoninei este corelat cu gândirea obsesivă despre obiectul iubirii, care este la fel ca sentimentul că cineva și-a instalat o tabără în creierul tău. Cei mai mulți dintre noi se simt așa când se îndrăgostesc prima dată. Vestea bună este că nu ține întotdeauna atât de mult -- de obicei de la câteva luni până la câțiva ani. Când m-am întors din excursia din America de Sud am petrecut mult timp singură în camera mea, verificându-mi email-ul, disperată după vești despre cel pe care îl iubeam. Am decis că dacă prietenii mei nu puteau înțelege suferința mea groaznică, atunci eu n-aveam nevoie de prietenia lor. Așa că am încetat să ies cu majoritatea dintre ei. Și probabil că a fost cel mai nefericit an din viața mea. Dar cred că eu simțeam că este de datoria mea să mă simt nefericită deoarece dacă puteam să mă simt nefericită, atunci demonstram cât de mult îl iubeam. Și dacă puteam să demonstrez, atunci trebuia să fim împreună într-un final. Aceasta este o adevărată nebunie pentru că nu există nicio regulă cosmică care spune că o mare suferință ne aduce o mare recompensă, dar vorbim despre iubire ca și cum asta ar fi adevărat. Experiențele noastre de iubire sunt atât biologice, cât și culturale. Biologia noastră ne spune că dragostea este bună prin activarea acestor circuite de recompensare în creierul nostru, și ne spune că iubirea este dureroasă când, după o ceartă sau o despărțire, acea răsplată neurochimică este retrasă. Și de fapt -- și poate că ați mai auzit asta -- din punct de vedere neurochimic, trecerea printr-o despărțire este asemănătoare cu renunțarea la cocaină, pe care o găsesc liniștitoare. (Râsete) Și apoi cultura noastră folosește limbajul pentru a forma și întări aceste idei despre dragoste. În cazul acesta vorbim despre metafore despre durere, dependență și nebunie. Este un fel de circuit de feedback interesant. Iubirea este puternică și câteodată dureroasă și noi exprimăm asta prin cuvinte și povești, dar apoi cuvintele noastre ne îndeamnă să ne așteptăm ca iubirea să fie puternică și dureroasă. Ceea ce mi se pare mie interesant este că toate acestea se întâmplă într-o cultură care prețuiește monogamia pe viață. Se pare că vrem ambele variante: vrem ca iubirea să fie o nebunie și vrem să dureze întreaga viață. Asta sună îngrozitor. (Râsete) Pentru a reconcilia acest lucru, trebuie să ne schimbăm cultura sau să ne schimbăm așteptările. Așadar, imaginați-vă dacă am fi cu toții mai puțin pasivi în dragoste. Dacă am fi mai hotărâți, mai deschiși la minte, mai generoși și în loc să „cădem” în dragoste, să pășim în dragoste. Știu că asta presupune foarte multe, dar nu sunt prima persoană care sugerează asta. În cartea „Metaforele după care trăim”, lingviștii Mark Johnson și George Lakoff sugerează o soluție foarte interesantă pentru această dilemă: să ne schimbăm metaforele. Ei susțin că metaforele chiar modelează modul în care noi experimentăm lumea și că acestea ne pot ghida acțiunile viitoare, cum ar fi profețiile autoîmplinite. Johnson și Lakoff sugerează o nouă metaforă pentru iubire: iubirea ca o lucrare de artă colaborativă. Chiar îmi place modul acesta de gândire despre iubire. Lingviștii vorbesc ca și cum metaforele au consecințe, care este în esență o modalitate de a lua în considerare toate implicațiile sau ideile din interiorul unei anumite metafore. Și Johnson și Lakoff vorbesc despre tot ceea ce implică colaborarea la o operă de artă: efort, compromis, răbdare, obiective comune. Aceste idei se aliniază frumos cu investiția noastră culturală în angajamentul romantic pe termen lung, dar ele funcționează bine și pentru alte tipuri de relații -- pe termen scurt, fără obligații, poliamoroase, non-monogame, asexuale-- pentru că această metaforă aduce idei mult mai complexe la experiența de a iubi pe cineva. Așadar, dacă iubirea este o operă de artă colaborativă, atunci iubirea este o experiență estetică. Iubirea este imprevizibilă, iubirea este creativă, iubirea necesită comunicare și disciplină, este frustrantă și solicitantă emoțional. Iubirea implică și fericire, și durere. În ultimul rând, fiecare experiență de iubire este diferită. Când eram mai tânără, nu mi-am dat niciodată seama că îmi este permis să cer mai multe de la iubire, că nu trebuia să accept pur și simplu tot ce îmi oferea iubirea. Când Julieta în vârstă de 14 ani îl întâlnește pentru prima dată-- sau, când Julieta în vârstă de 14 ani nu poate fi împreună cu Romeo, pe care îl întâlnise cu patru zile înainte, ea nu se simte dezamăgită sau agitată. Unde e? Ea vrea să moară. Corect? Și ca o reîmprospătare, în acest moment al piesei, actul trei din cinci, Romeo nu este mort. El trăiește, este sănătos, tocmai fusese alungat din oraș. Înțeleg că Verona din secolul XVI nu seamănă cu America de Nord de azi, și totuși, când am citit pentru prima dată această piesă, tot la vârsta de 14 ani, suferința Julietei avea sens pentru mine. Redefinirea iubirii ca ceva ce voi crea cu cineva pe care îl admir, mai degrabă decât ceva ce tocmai mi s-a întâmplat fără controlul și consimțământul meu, este revitalizant. Tot este greu. Dragostea tot se simte complet înnebunitoare și zdrobitoare câteodată, și când mă simt cu adevărat frustrată trebuie să îmi reamintesc: treaba mea în această relație este să vorbesc cu partenerul meu despre ce vreau să facem împreună. Nici asta nu este ușor. Dar este mult mai bine decât alternativa, acel lucru care seamănă cu nebunia. Această versiune a iubirii nu este despre câștigarea sau pierderea afecțiunii cuiva. În schimb, necesită ca tu să ai încredere în partenerul tău și să comunici când pare dificil să ai încredere, ceea ce sună atât de ușor, dar este de fapt un fel de acțiune revoluționară, radicală. Asta se întâmplă pentru că încetezi să te mai gândești la tine, ce câștigi sau pierzi din acestă relație, și începi să te gândești la ceea ce ai de oferit. Această versiune a iubirii ne permite să spunem lucruri precum: „Hei, nu suntem niște colaboratori prea buni. Poate asta nu este pentru noi.” Sau: „Acea relație a fost mai scurtă decât plănuisem, dar tot a fost destul de frumoasă.” Partea frumoasă a operei de artă colaborative este că nu se va picta sau desena sau sculpta singură. Această versiune a iubirii ne permite să decidem cum arată. Vă mulțumesc! (Aplauze)