[Acest discurs conține limbaj licențios Discreţia privitorului e avizată] Dacă am călători în trecut în anul 800 î.Hr în Grecia, am vedea că negustorii ale căror afaceri au dat faliment erau forţaţi să stea în piaţă cu un coş deasupra capului. În Italia pre-modernă, deţinătorii de afaceri eşuate care aveau datorii restante erau duşi în totalitate goi în piaţa publică, unde trebuia să-şi lovească fundul de o piatră specială în timp ce o mulţime îi batjocorea. În secolul al XVII-lea în Franţa, deţinătorii de afaceri eşuate erau duşi în centrul pieţei, unde se anunţa public începutul falimentului lor. Şi ca să se evite pedeapsa cu închisoarea, trebuiau să poarte o bonetă verde, astfel încât toţi să ştie că sunt ruinați. Desigur, acestea sunt exemple extreme. Dar este important să ne amintim că atunci când îi pedepsim excesiv pe cei care eșuează, înăbuşim inovaţia şi crearea de afaceri, motoarele creşterii economice în orice ţară. Timpul a trecut, şi astăzi nu mai umilim public antreprenorii care au eşuat. Şi ei nu îşi împărtășesc eşecurile pe reţelele sociale. De fapt, cred că fiecare dintre noi poate înțelege durerea provocată de eşec. Dar nu împărtăşim detaliile acestor experienţe. Şi vă înteleg, dragilor, şi eu am trecut prin asta. Am avut o afacere care a eşuat şi a fost greu să împărtăşesc această poveste. De fapt, au fost necesari şapte ani, o doză bună de vulnerabilitate şi de compania prietenilor mei. Asta e povestea eşecului meu. În facultate, unde studiam afaceri, am întâlnit un grup de femei băştinaşe. Ele trăiau într-o comunitate rurală săracă în statul Puebla, din centrul Mexicului. Făceau produse frumoase lucrate manual. Şi când le-am întâlnit şi le-am văzut munca, am decis că vreau să le ajut. Cu câţiva prieteni, am cofinanţat o întreprindere socială cu misiunea de a ajuta femeile prin generarea unui venit stabil şi îmbunătăţirea vieţii acestora. Am făcut totul ca la carte, aşa cum am învăţat la Şcoala de Afaceri. Am făcut rost de investitori, am petrecut mult timp construind afacerea şi instruind femeile. Dar curând am realizat că eram începători. Produsele realizate manual nu se vindeau şi planul financiar pe care îl făcusem era total nerealistic. De fapt, noi am lucrat câţiva ani fără salariu, sperând că un miracol s-ar putea întâmpla, că prin magie o cumpărătoare grozavă va apărea şi va face afacerea profitabilă. Dar miracolul nu a avut loc. În final, a trebuit să închidem afacerea şi asta mi-a frânt inima. Am încercat totul ca să creez un impact pozitiv asupra vieţii artizanilor. Şi am simţit că am făcut opusul. Mă simţeam atât de vinovată încât am decis să ascund acest eşec din conversaţiile mele şi din CV pentru câţiva ani. Nu ştiam alţi antreprenori care au dat greş şi am crezut că eu am fost singura pierzătoare din lume. Într-o noapte, şapte ani mai târziu, am ieşit cu câţiva prieteni şi am discutat despre viaţa de antreprenor. Şi desigur, a apărut şi problema falimentului. Am decis să dezvălui prietenilor mei povestea afacerii mele eşuate. Şi ei mi-au împărtăşit poveşti similare. În acel moment, un gând a devenit foarte clar în mintea mea: toţi prietenii mei erau niște ratați. (Râsete) Serios vorbind, în acea noapte am realizat că: A. nu eram singura din lume care a eșuat, şi B: cu toţii avem eşecuri ascunse. Spuneţi-mi, vă rog, dacă nu e adevărat. Acea noapte a fost ca o exorcizare pentru mine. Am realizat că împărtăşirea eşecurilor te face mai puternic, nu mai slab. Şi fiind deschisă cu vulnerabilitatea mea m-a ajutat să mă conectez cu ceilalţi într-un mod mult mai profund şi mai semnificativ şi să îmbrăţişez lecţii de viaţă pe care nu le-aş fi învăţat anterior. Drept consecinţă a acestei experienţe de împărtăşire a poveştilor de afaceri care nu au funcţionat, am decis să creăm o platformă de evenimente ca să-i ajutăm şi pe alţii să-şi împărtăşească eşecurile. Şi am numit-o „Nopţi de Belea”. Câţiva ani mai târziu, am creat un centru de cercetare dedicat poveştilor despre eşec şi implicaţiilor acestora în afaceri, oameni şi societate, şi pentru că iubim numele faine, am numit-o „Institutul Eşecului”. A fost surprinzător să vedem că atunci când o antreprenoare stă pe scenă şi spune o poveste despre un eşec, ea poate de fapt să se bucure de acea experienţă. Nu trebuie să fie un moment de ruşine şi jenă, aşa cum obişnuia să fie în trecut Este o oportunitate să împărtăşeşti lecţii învăţate şi să clădeşti empatie. Am descoperit de asemenea că atunci când membrii unei echipe îşi împărtăşesc eşecurile, apare ceva magic. Legăturile devin mai puternice şi colaborarea devine mai uşoară. Prin evenimentele şi cercetările noastre, am descoperit câteva lucruri interesante. De exemplu, că bărbaţii şi femeile reacţionează diferit după ce o afacere eșuează. Cea mai comună reacţie printre bărbaţi este să înceapă o nouă afacere în termen de un an de la faliment, dar într-un sector diferit, în timp femeile decid să-şi caute un loc de muncă şi să amâne crearea unei noi afaceri. Ipoteza noastră e că asta se întâmplă deoarece femeile tind să sufere mai mult de sindromul impostorului. Noi simţim că ne trebuie altceva ca să fim bune antreprenoare. Dar am observat că în foarte multe cazuri femeile au tot ce le trebuie. Avem nevoie doar să facem pasul. Şi în cazul bărbaţilor, e mai obișnuit ca ei să creadă că știu destule şi trebuie doar să le pună în practică într-un alt loc, cu mai mult noroc. O altă descoperire interesantă a fost că există diferenţe regionale în modul în care antreprenorii fac față eșecului. De exemplu, cea mai comună reacţie după falimentul unei afaceri pe continentul american este să te întorci la şcoală. În timp ce în Europa, cea mai comună reacţie este să cauţi un terapeut. (Râsete) Nu suntem siguri care reacţie e mai bună după ce o afacere dă faliment, dar este ceva ce vom studia pe viitor. Altă descoperire interesantă a fost impactul profund pe care îl au politicile publice asupra antreprenorilor fără succes. De exemplu, în ţara mea, în Mexic, mediul de reglementare e atât de greu, încât închiderea unei afaceri îţi poate lua mult timp şi mulţi bani. Haideţi să începem cu banii. În cel mai bun scenariu cu putinţă, însemnând că nu ai probleme cu partenerii, furnizorii, clienţii, angajații, în cel mai bun scenariu posibil, închiderea oficială a unei afaceri te va costa 2.000 de dolari. Care sunt o grămadă de bani în Mexic. Cineva care câştigă salariul minim va trebui să lucreze 15 luni ca să economisească această sumă. Să vorbim despre timp. Aşa cum poate ştiţi, în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, speranța medie de viaţă a unei afaceri este de doi ani. În Mexic, procesul oficial de închidere a unei afaceri durează doi ani. Ce se întâmplă când media de viaţă a unei afaceri e apropiată de durata de timp necesară închiderii acesteia dacă nu funcţionează? Desigur, aceasta descurajează crearea de afaceri şi promovează economia informală. De fapt, cercetarea economică a demonstrat că dacă procesul de declarare a falimentului ia mai puțin timp și bani, mai multe firme noi vor intra pe piață. Datorită acestui motiv, în 2017, am propus o serie de recomandări politice publice pentru procedura de închidere oficială a întreprinderilor în Mexic. Timp de un an, am lucrat cu antreprenori din întreaga țară și cu Congresul. Și partea bună e că am reușit să ajutăm la schimbarea legii. Ura! (Aplauze) Ideea este că atunci când noul regulament intră în vigoare, antreprenorii vor putea să-și închidă afacerile printr-o procedură online care este mai rapidă și mai ieftină. (Suspine) În noapte în care am inventat „Nopți de Belea”, nu ne-am imaginat niciodată că mișcarea va crește atât de mare. Acum suntem în 80 de țări. În acel moment, singura noastră intenție era să punem subiectul eșecului pe masă. Să ne ajutăm prietenii să vadă că eșecul este un subiect ce trebuie discutat. Nu este un motiv de umilință, așa cum obișnuia să fie în trecut, sau un motiv de petrecere, așa cum spun unii oameni. De fapt, vreau să vă destăinui ceva. De fiecare dată când îi aud pe cei din Silicon Valley sau pe studenți lăudându-se că eșuează repede și des, ca și cum nu e mare lucru, mă deranjează. Deoarece cred că există o parte întunecată în mantra „eșuează repede”. Desigur, să eșuezi repede este o metodă excelentă să înveți mai repede și să eviți pierderea timpului. Dar mă tem că atunci când prezentăm eșecul rapid antreprenorilor ca prima și singura lor opțiune, am putea promova lenea. Am putea promova ca antreprenorii să renunțe prea ușor. De asemenea mă tem că cultura eșecului rapid ar putea minimiza consecințele devastatoare ale eșecului într-o afacere. De exemplu, când întreprinderea mea socială murise, cea mai rea parte a fost că a trebuit să mă întorc la comunitatea băștinașă și să le spun femeilor că afacerea a eșuat și aceasta a fost vina mea. Pentru unii aceasta ar putea părea o oportunitate grozavă de a învăța, dar adevărul este că închiderea acestei afaceri a reprezentat mult mai mult decât atât. Însemna că femeile ar înceta să mai aibă o sursă de venit de care chiar aveau nevoie. Din acest motiv, vreau să propun ceva. Vreau să propun ca odată cu abandonarea umilirii publice a antreprenorilor care au eșuat, să abandonăm și ideea că a eșua rapid e cea mai bună metodă. Și vreau să propun o nouă mantră: eșuează cu mare grijă. Ar trebui să ne amintim că afacerile sunt făcute de oameni, afacerile nu sunt entități care apar și dispar ca prin magie fără consecințe. Când o firmă moare, câțiva oameni își vor pierde locurile de muncă. Și alții își vor pierde banii. Și în cazul întreprinderilor sociale și de mediu, moartea acestui tip de afacere poate avea un impact negativ asupra ecosistemului sau comunităților pe care au încercat să le deservească. Dar ce înseamnă să eșuezi cu grijă? Înseamnă să fii conștient de impactul, de consecințele eșecului acelei afaceri. Să fii conștient de lecțiile învățate. Și să fii conștient de responsabilitatea de a împărtăși acele lecții cu lumea. Mulțumesc. (Aplauze)