Schimbarea climatică devine o problemă pe care o poți gusta

Sistemele noastre alimentare nu au fost proiectate să se adapteze la rupturi majore cum ar fi schimbarea climatică, spune jurnalistul de mediu Amanda Little. În aceasta discuție extraordinară, ea arată cum criza climatică ar putea devasta aprovizionarea de alimente – și ne introduce fermierii, antreprenorii și inginerii care regândesc radical ce creștem și ce mâncăm, combinând agricultura tradițională cu tehnologia de ultimă generație pentru a crea un viitor alimentar robust, rezistent și durabil.

În primele luni ale pandemiei,

bucătarul șef José Andrés
a distribuit două fotografii

care au ajuns să simbolizeze
o criză alimentară americană modernă.

În prima se văd munți de cartofi

lăsați să putrezească
pe un câmp în Idaho.

Restaurantele, cafenelele
și stadioanele care le-au consumat

au fost închise pe timpul pandemiei.

În a doua se vede o scenă devastatoare
de lângă banca de alimente San Antonio.

Mii de oameni în mașini aliniate,

așteptând mâncare deși
nu era destulă pentru toți.

„Cum este posibil ca aceste două poze
să existe în același timp,

în timpul celui mai prosper

și avansat tehnologi moment
din istoria noastră,” postează Andrés.

În lunile ulterioare postării pozelor,

criza s-a înrăutățit.

Miliarde de kilograme de cartofi
și alte produse proaspete

au fost aruncate de fermierii americani.

În același timp,

bănci de alimente din toată țara
raportau creșteri în cereri

și 40% se confruntau cu lipsuri critice.

În afara SUA,

mai ales în Orientul Mijlociu
și peste tot în Africa de Sud-Est,

COVID-19 paraliza sistemele alimentare
care erau deja vulnerabile.

Oxfam a prezis
că până la sfârșitul anului 2020

12.000 de oameni ar putea muri pe zi
de foame din cauza COVID.

Asta este mai mult decât
cea mai mare rată de mortalitate.

înregistrată până acum.

Dar ce e mai rău

și ce e mai îngrijorător pentru noi toți

este faptul că COVID e doar
una dintre marile perturbări

care au fost prezise

în anii și deceniile trecute.

Mai cronice și complexe
decât presiunile cauzate de COVID

sunt presiunile schimbării climatice.

Și cei care locuiți în California
ați văzut asta în culturile voastre.

Ați văzut căldură ofilită
și secetă și incendii

perturbând culturile de avocado
și migdale și citrice.

Vara asta, am văzut impacturile
devastatoare alte furtunilor

asupra culturilor de porumb și de soia.

Am văzut presiunile variate ale secetei,

căldurii, inundațiilor, furtunilor,

insectelor invazive, mușchilor bacterieni,

schimbării de anotimp
și volatilității vremii

din Washington până în Florida,

și din Guatemala până în Australia.

Concluzia este următoarea.

Schimbarea climatică devine
o problemă pe care o poți gusta.

Este o problemă pe masa de bucătărie
în sensul literal.

Grupul Internațional
pentru Schimbarea Climatică

a prezis că până la mijlocul secolului

lumea poate ajunge la un prag
a încălzirii globale

peste care practicile agricole actuale

nu mai pot susține largi
civilizații umane.

Omul de știință a USDA, Jerry Hatfield,
mi-a explicat astfel:

singura și cea mai mare amenințare
a schimbării climatice

e prăbușirea sistemelor alimentare.

Realitatea pe care o înfruntăm,

cea care a fost expusă
de acei munți de cartofi

și de mașinile aliniate
din timpul pandemiei,

este că lanțurile noastre de aprovizionare
sunt vechi.

Sistemele noastre alimentare
nu au fost construite

pentru adaptarea la perturbări majore
sau pentru împiedicarea lor.

Abordarea acestei provocări,
la fel de mult ca oricare alta,

va defini progresul nostru
în următorul secol.

Dar sunt și vești bune.

Vestea bună este că fermierii
și antreprenorii și academicienii

regândesc radical sistemele alimentare
naționale și globale.

Ei combină principii de agroecologie
din lumea veche

cu tehnologii de ultimă generație

pentru a crea ce eu numesc o a treia cale
către viitorul nostru alimentar.

Vom vedea schimbări radicale

în ce creștem și cum mâncăm
în următoarele decenii,

pe măsură ce aceste presiuni
de mediu, populație

și sănătate publică se intensifică.

Am studiat aceste schimbări
pentru cartea mea „Soarta mâncării:

Ce Vom Mânca într-o lume mai Mare,
mai Fierbinte și mai Inteligentă.”

Am călătorit pentru cinci ani
în țările și mințile

și mașinăriile care modelează
viitorul alimentelor.

Călătoriile mele m-au dus
prin 15 țări și 18 state,

din livezi de mere din Wisconsin
în lanuri de porumb în Kenya,

în ferme de pești masive din Norvegia

și peisaje alimentare computerizate
din Shanghai.

Am investigat idei noi,

precum robotica și CRISPR
și fermele verticale.

Idei vechi, precum insectele comestibile
și permacultura și plantele antice.

Am început să văd apariția acestui
al treilea mod de producere a alimentelor.

O sinteză a tradiționalului
și radicalului nou.

Există o dispută tot mai mare

despre cea mai bună cale spre viitoare
securitatea alimentară din S.U.A.

Alimentele sunt pregătite pentru
a fi reinventate, a proclamat Bill Gates.

Fluxuri mari de investiții

finanțează metode noi de agricultură
de înaltă tehnologie, care ajută clima.

Mulți susținători ai alimentelor durabile
se opun acestei idei de reinventare.

Vor alimente dezinventate.

Ei susțin revenirea
la revoluția preindustrială

și pre-eco,

la agricultura biodinamică și organică.

La care scepticii răspund inevitabil,

„Sună bine, dar e destul?

Sigur, o revenire la metode agricole
tradiționale

ar putea produce alimente mai bune

dar poate produce suficientă hrană
accesibilă?”

Ruptura dintre tabăra de reinventare
și tabăra de „dezinvenție”

a existat pentru multe decenii.

Dar acum este o bătălie furioasă.

O parte râvnește trecutul,

cealaltă râvnește viitorul

și fiind cineva care observă din afară,

încep să mă întreb,
de ce trebuie să fie așa binar?

Nu poate fi o sinteză
între cele două abordări?

Provocarea noastră e să împrumutăm
din înțelepciunea veacurilor,

și din știința noastră cea mai avansată,

pentru a fabrica această a treia cale.

Una care să ne permită să îmbunătățim
și să producem în masă,

în timp ce refacem mai degrabă
decât degradăm

rețeaua de bază a vieții.

Nu aparțin niciunei tabere.

Am eșuat în a fi vegană
și am renunțat la a fi vegetariană,

și sunt o fermieră teribilă.

Dacă sunt sinceră,

voi continua să încerc,
dar s-ar putea să eșuez.

Dar sunt plină de speranță,

și dacă voiajele mele m-au învățat ceva,

este că avem la ce să sperăm,

Multe soluții se îmbină,

care pot ajuta la construirea

de sisteme alimentare
durabile și rezistente.

Chiar dacă nu ne putem baza
pe o masă critică

de fermieri vegetarieni să facă asta
pe cont propriu,

de la zero.

Să începem cu inteligența artificială
și robotica.

Jorge Heraud este un inginer
născut în Peru

care locuiește acum în Silicon Valley,

și compania lui a dezvoltat o mașină
de semănat denumită „See and Spray”,

și am fost la Arkansas să văd
prima utilizare a acestui utilaj.

Și mă așteptam cumva să văd
un batalion de roboți stil C3PO

care intră pe câmp cu clești
cu care smulg buruieni.

Dar în schimb, am găsit asta.

Un tractor cu o fustă mare albă în spate.

Și în aceasta sunt 24 de camere

care folosesc vederea computerizată
pentru a vedea pământul dedesubt

și să deosebească plantele de buruieni.

Și să elibereze cu o precizie de lunetist

niște mici jeturi
de îngrășământ concentrat,

sau erbicid,

care omoară buruienile mici.

Am învățat cum robotica
poate pune capăt practicii

de pulverizare a substanțelor
chimice pe milioane de acri de teren

și cum puteam reduce folosirea erbicidelor

cu până la 90 la sută.

Dar imaginea de ansamblu
e și mai interesantă.

Mașinării inteligente pot trata
plante individual,

aplicând nu numai erbicide

dar și fungicide și insecticide

și îngrășăminte pe fiecare plantă,
mai degrabă decât pe tot câmpul.

Deci, eventual,

acest tip de agricultură hiperspecifică

poate permite mai multă diversitate
și recoltare combinată pe câmpuri.

Iar culturile mari pot începe să imite
sistemele naturale

și să îmbunătățească sănătatea pământului.

Heraud este întruchiparea gândirii
în al treilea mod, nu?

Roboții, mi-a spus,

nu trebuie să ne îndepărteze de natură,

ne pot apropia de ea, o pot restaura.

Creșterea diversității culturilor
va fi crucială

construirii sistemelor alimentare
rezistente.

La fel și agricultura descentralizată,

ca atunci când fermierii
dintr-o regiune sunt afectați,

cei din jur continuă să crească.

Apariția fermelor verticale,

ca asta, construită într-o fostă
fabrică de oțel din Newark, New Jersey,

poate juca un rol cheie
în descentralizarea agriculturii.

Fermele aeroponice folosesc o mică parte

din apa folosită în fermele de sol.

Și cresc alimente mult mai repede,
cam 40 la sută mai repede.

Când sunt localizate în sau lângă orașe,

unde alimentele sunt consumate,

elimină o cantitate imensă
de camioane și deșeuri alimentare.

Mi s-a părut înfricoșător la început

un fel de „Silent Running”

că ne vom crește fructele și legumele

înăuntru, fără sol sau soare.

Și după săptămâni de timp petrecut
în aceste fabrici de plante,

am început să o consider, în mod ciudat,
aproape perfect natural

să dăm plantelor doar
exact ce au nevoie,

cu erbicide zero și eficiență radicală.

Vedem, din nou aici, inovatori împrumutând

și chiar îmbunătățind înțelepciunea
ecosistemelor naturale.

Dezvoltările în carnea pe bază de plante
și alternative sunt, de asemenea,

pline de speranțe.

Și ei urmează o tendință similară

spre producția de proteine locale,
rezistente, cu conținut scăzut de carbon.

Consumatorii sunt entuziasmați de asta

și în timpul pandemiei

am văzut o creștere de 250 la sută

în cereri pentru carne alternativă.

Un studiu al Journal of Clinical Nutrition

a descoperit că participanții care
mâncau proteine din plante

au avut o scădere a colesterolului,

a greutății

și eventual, o scădere a riscului
de boli cardiovasculare.

Potențialele beneficii de mediu
ale cărnii bazate pe plante sunt imense.

Există chiar potențial în carnea cultivată
în laborator sau pe bază de celule.

Uma Valeti mi-a servit prima porție
de piept de rață crescut în laborator,

recoltată proaspăt dintr-un bioreactor.

Fusese cultivată dintr-o mică mostră
de celule

luată din țesuturi musculare,
grăsimi și țesuturi conjunctive

ceea ce e exact ce se găsește și în carne.

Această carne de rață cultivată
în laborator sau pe bază de celule

are un risc foarte mic
de contaminare bacteriană,

are cu aproximativ 85%
mai puține emisii de CO2.

Eventual, poate fi crescută,

ca acele culturi din fermele verticale,
în facilități descentralizate

care nu sunt vulnerabile la întreruperile
lanțului de aprovizionare.

Valeti a început în calitate de cardiolog,

care a înțeles că doctorii au lucrat

la țesuturi umane și animale
în laboratoare de zeci de ani.

A fost inspirat de asta la fel
cum a fost inspirat

de un citat din 1931
a lui Winston Churchill, citez:

„Vom scăpa de absurdul creșterii
întregului pui

ca să mâncăm pieptul sau aripa,

crescându-le în medii separate
și potrivite.”

Ca și Heraud, Valeti este un gânditor
chintesențial al căii a treia.

A reimaginat o idee veche
folosind tehnologie nouă,

ca să introducă o soluție
a cărui timp a venit.

M-am întâlnit cu zeci de fermieri,
antreprenori și ingineri

care imită gândirea căii a treia,
în toată lumea.

Folosesc instrumente moderne
de reproducere precum CRISPR

ca să dezvolte culturi nutritive
care să reziste secetei și căldurii.

Folosesc IA pentru a face
acvacultura durabilă.

Ei găsesc moduri de a elimina
irosirea produselor.

Ei extind

agricultura de conservare
și pășunatul gestionat.

Și învie plante antice

și reciclează apa menajeră și apa murdară

pentru a dezvolta o aprovizionare
cu apă rezistentă la secetă.

Concluzia e următoarea:

inovația umană care îmbină abordări vechi
și noi ale producției alimentare

poate și cred că ne va conduce
pe a treia cale

și va redefini alimentația durabilă
la scară largă.