Școlile distrug creativitatea

Ken Robinson pledează, într-un discurs amuzant dar emoționant, pentru crearea unui sistem educațional care să încurajeze creativitatea, nu s-o distrugă.

Bună dimineața.

Ce mai faceți?

A fost grozav, nu-i așa?

Am fost impresionat de tot ce am văzut.

De fapt, plec.
(Râsete)

Au fost trei teme în esența conferinței,

relevante pentru ce vreau să discut.

Una dintre ele e extraordinara
dovadă a creativității umane

în toate prezentările de până acum
și în lumea de aici,

prin varietatea și gama largă
a prezentărilor.

A doua e că ne aflăm în situația
că habar n-avem ce va fi în viitor.

N-avem nici cea mai vagă idee
despre ce-ar putea ieși.

Mă interesează învățământul, de altfel
constat că pe toți îi interesează.

Nu-i așa?

Mi se pare interesant
când ești la o petrecere

și spui că lucrezi în învățământ...

De fapt nu prea te duci
la petreceri, sincer să fiu,

(Râsete)

dacă lucrezi în învățământ,
că nu te invită.

(Râsete)

Și nu te invită niciodată din nou;
mi se pare ciudat.

Dar dacă ești invitat
și te întreabă cineva cu ce te ocupi

și spui că lucrezi în învățământ,
îi vezi cum se albesc la față.

„O, Doamne, de ce eu?”
(Râsete)

„Ies și eu o dată toată săptămâna.”

Dar dacă-i întrebi despre educația lor,
te pun la perete.

Pentru că e unul din lucrurile
la care ținem mult. Am dreptate?

La fel ca religia, banii și alte lucruri.

Sunt deci foarte interesat de educație
și cred că toți suntem.

Avem un mare interes personal,

parțial pentru că educația e cea care
ne va duce la viitorul greu de imaginat.

Hai ne gândim:
copiii care încep școala anul acesta

se vor pensiona în 2065.

Nimeni nu are habar

– în ciuda acestei parade a cunoașterii
din ultimele patru zile –

cum va arăta lumea peste 5 ani.

Și totuși trebuie să-i educăm
pentru viitor.

Impredictibilitatea aceasta
e extraordinară.

Iar a treia parte
– suntem totuși de acord cu toții –

sunt aptitudinile
extraordinare ale copiilor,

aptitudinile de a inova.

Aseară Sirena a fost o minune, nu-i așa?
Ați văzut ce poate să facă.

Excepțională, dar nu atât de excepțională
în raport cu vârsta copilăriei.

E o persoană extraordinar de dedicată
care și-a descoperit un talent.

Eu afirm că toți copiii
au talente extraordinare,

iar noi le risipim, fără milă chiar.

Vreau să vorbesc despre educație
și despre creativitate.

Eu afirm că acum creativitatea
e la fel de importantă în educație

ca scrisul și cititul,
și ar trebui să-i dăm aceeași importanță.

(Aplauze)
Mulțumesc.

Asta a fost tot, să știți. Vă mulțumesc.
(Râsete)

Așadar, mai am 15 minute...
(Râsete)

Păi, m-am născut la...
(Râsete)

Am auzit recent o poveste
și-mi place s-o spun,

despre o fetiță la ora de desen;
avea 6 ani, stătea în spate și desena.

Învățătoarea spunea
că fetița nu e niciodată atentă,

dar la orele de desen era.

Uimită învățătoarea s-a dus la ea
și a întrebat-o: „Ce desenezi?”

Iar fetița a spus:
„Îl desenez pe Dumnezeu.”

Învățătoarea a spus:
„Dar nimeni nu știe cum arată Dumnezeu.”

Iar fetița a spus: „O să afle imediat!”

(Râsete)

Când fiul meu avea 4 ani, în Anglia...

De fapt, avea 4 ani oriunde,
ca să fiu sincer.

(Râsete)

Dacă e să fim corecți,
avea 4 ani oriunde s-ar fi dus.

A jucat în piesa „Nașterea Domnului”.
Vă amintiți povestea?

A fost o poveste bună.

Mel Gibson i-a făcut continuarea,
poate ați văzut-o:

„Nașterea II”.

În fine, James l-a jucat pe Iosif
și ne-am bucurat.

Consideram că e
unul din rolurile principale.

Am umplut locul cu „agenți” în tricouri:
„James Robinson ESTE Iosif!”

El nu avea nimic de spus,
dar știți partea când intră cei 3 regi.

Intră cu daruri,
aduc aur, tămâie și smirnă.

Chiar așa s-a întâmplat.
Eram în sală și cred că au greșit ordinea.

Că l-am întrebat apoi pe James
dacă așa trebuia.

„Da. De ce, am greșit?”

Au schimbat ordinea, zic eu.

Cei trei băieți au intrat

– copii de 4 ani cu șervete pe cap –
și au adus niște cutii.

Primul a spus: „Îți aduc aur.”

Al doilea: „Îți aduc smirnă.”

Iar al treilea: „Îți aduc tămâioasă.”

(Râsete)

Vedem în toate astea
cum își asumă copiii riscuri.

Și dacă nu știu, tot încearcă.

Am dreptate?

Nu se tem de greșeli.

Nu spun că a greși
e totuna cu a fi creativ.

Dar știm că dacă nu ești gata să greșești,
nu vei crea niciodată ceva original.

Dacă nu ești gata să greșești.

Până la maturitate majoritatea copiilor
pierd acestă calitate.

Ajung să le fie frică să greșească.

Conducem companiile în felul acesta,
stigmatizăm greșelile.

Acum în sistemele naționale de învățământ
greșelile sunt cel mai rău lucru posibil.

Iar rezultatul e că educăm oamenii
să-și piardă capacitățile creative.

Picasso a spus odată că
toți copiii se nasc artiști.

Problema e să rămânem artiști
pe măsură ce creștem.

Eu sunt convins că pe măsură ce creștem
creativitatea nu apare, ci dispare.

Mai precis, dispare în urma educației.

De ce oare?

Am locuit în Stratford-on-Avon
până acum 5 ani.

De fapt de la Stratford ne-am mutat
la Los Angeles.

Vă imaginați ce tranziție ușoară a fost.
(Râsete)

Mai precis locuiam
la Snitterfield, lângă Stratford,

unde e locul de naștere
al tatălui lui Shakespeare.

Vă vine vreun gând? Mie da.

Nu vă gândeați că Shakespeare
a avut un tată, așa e?

Așa e?

Nu vi-l imaginați
pe Shakespeare copil, așa e?

Shakespeare la 7 ani.

Eu nu m-am gândit.

Cândva trebuie să fi avut 7 ani
și a avut și un profesor de engleză, nu?

(Râsete)

Cât de enervant o fi fost?
(Râsete)

„Trebuie să te străduiești mai mult!”

(Râsete)

Îl trimitea tatăl lui la culcare:
„Culcă-te ACUM!”

Auzi, pe William Shakespeare.

„Și pune jos creionul!”

„Și nu mai vorbi așa!”

(Râsete)

„Zăpăcești lumea!”

(Râsete)

În fine,

ne-am mutat din Stratford în Los Angeles

și vă vorbesc puțin despre tranziție.

Băiatul meu nu voia să vină
– am doi copii, el are 21 acum, fata 16 –

el nu voia să vină în Los Angeles;
îi plăcea, dar avea o prietenă în Anglia.

Era dragostea vieții lui.
Sarah.

O știa de o lună.

(Râsete)

Dar făcuseră deja a patra aniversare!

E mult o lună când ai 16 ani.

Și era foarte supărat în avion:
„N-o să mai găsesc o fată ca Sarah!”

Iar noi ne bucuram,
să vă spun sincer, pentru că...

(Râsete)

pentru că mai mult din cauza ei
plecam din țară.

(Râsete)

Dar e surprinzător când te muți
în SUA și umbli prin lume:

toate sistemele de învățământ din lume
au aceeași ierarhie a materiilor.

Toate, nu contează unde mergi,
deși ai crede că diferă.

Primele sunt matematica și limbile,
apoi disciplinele umaniste,

iar la coadă sunt artele,
peste tot pe Pământ.

Și aproape în orice sistem
e o ierarhie în cadrul artelor:

arta și muzica au de regulă un statut
mai important decât teatrul și dansul.

Nu există niciun sistem de învățământ
unde copiii să învețe zilnic dansul,

așa cum învață matematică.

De ce?

De ce nu?

Cred că e important; și matematica
e importantă, dar și dansul.

Copiii dansează mereu dacă au voie.
Toți dansăm.

Toți avem un corp, nu?
Mi-a scăpat mie ceva?

(Râsete)

Adevărul e că pe măsură ce cresc,
îi educăm progresiv de la talie în sus.

Apoi ne concentrăm pe cap.

Mai ales pe o parte.

Dacă ai fi extraterestru și te-ai întreba
la ce folosește învățământul public,

concluzia ar fi, luându-te după rezultate,
după cine reușește în acest sistem,

cine face totul cum trebuie, cine primește
toate laudele, cine sunt câștigătorii,

concluzia ar fi că întregul scop
al învățământului public din lume

e să producă profesori universitari.

Nu-i așa?

Ei sunt crema. Am fost și eu unul din ei.
Ca să vedeți!

(Râsete)

Îmi plac profesorii universitari,

dar n-ar trebui să-i considerăm
realizarea supremă a umanității.

Sunt doar o formă de viață, da?
Una din formele de viață.

Dar sunt oarecum ciudați,
și o spun cu afecțiune pentru ei.

E ceva ciudat cu profesorii:
nu toți, dar mulți trăiesc în capul lor.

Trăiesc acolo sus și puțin într-o parte.

Sunt separați de trup, oarecum la propriu.

Pentru ei, corpul e un mijloc
de transport pentru cap.

(Râsete)

Nu-i așa?

E un mod de a-și duce capul la întâlniri.

(Râsete)

Dacă vreți o dovadă reală
de experiență extracorporală,

mergeți la o conferință rezidențială
a academicienilor seniori,

și veniți la discoteca din ultima seară.
(Râsete)

Veți vedea bărbați și femei în toată firea
zvârcolindu-se incontrolabil,

fără ritm,
(Râsete)

așteptând să se termine ca să meargă acasă
și să scrie o lucrare despre asta.

Sistemul nostru de învățământ e clădit
pe ideea de aptitudini școlare.

Există un motiv: întregul sistem
a fost inventat în toată lumea

– nu existau sisteme publice
de învățământ până în secolul XIX –

toate au apărut
pentru a fi de folos industrializării.

Așa că ierarhia se bazează pe două idei.

Prima: cele mai folositoare materii
pentru muncă sunt cele mai importante.

Probabil la școală ați fost împiedicați
cu blândețe să faceți ce vă plăcea,

pe motiv că nu veți găsi
serviciu făcând asta.

Corect?

Nu cânta, nu vei fi muzician;
nu urma artele, nu vei fi artist.

Sfat nevinovat – acum total greșit!

Toată lumea e cuprinsă de o revoluție.

A doua e aptitudinea școlară,
care ne domină viziunea despre inteligență

pentru că universitățile au creat sistemul
după propria lor imagine.

De fapt întregul sistem
de învățământ public din lume

e un proces prelungit
de intrare la universitate.

Consecința e că mulți oameni talentați,
geniali și creativi cred că nu-s așa,

pentru că talentul lor nu era apreciat
sau chiar era stigmatizat.

Nu cred că ne permitem să continuăm.

În următorii 30 de ani, după UNESCO,

în lume vor fi mai mulți absolvenți
decât toți absolvenții de până acum.

Mai mulți.

E urmarea lucrurilor de care am vorbit:

tehnologia cu efectele ei
radicale asupra muncii

și demografia cu creșterea
explozivă a populației.

Brusc, diplomele nu mai valorează nimic.
Nu-i așa?

Când eram eu student,
dacă aveai diplomă aveai un loc de muncă.

Dacă nu aveai loc de muncă,
era pentru că nu voiai.

Iar eu nu voiam, sincer.
(Râsete)

Acum, copiii cu diplome se întorc acasă
și continuă cu jocurile video.

Pentru că acum îți trebuie
un master unde ajungea licența

și-ți trebuie doctorat dincolo.

E un proces de inflație academică.

Arată că toată structura învățământului
ne fuge de sub picioare.

Trebuie să regândim
concepția despre inteligență.

Știm trei lucruri despre inteligență:
1. E diversă.

Vedem lumea prin prisma simțurilor:

gândim vizual, prin sunete, chinestezic,

gândim în noțiuni abstracte,
gândim prin mișcare.

2. Inteligența e dinamică.

Dacă considerăm interacțiunile din creier,
cum am auzit ieri în câteva prezentări,

inteligența e admirabil de interactivă,
creierul nu e împărțit în compartimente.

Creativitatea – pe care eu o definesc
ca crearea de idei originale valoroase –

cel mai adesea apare
tocmai din interacțiunea

diferitelor categorii de moduri
de a vedea lucrurile.

Există o punte între cele două jumătăți
ale creierului, numită „corpus callosum”.

E mai gros la femei.

Adaug la ce spunea Helen: de asta femeile
sunt mai bune la sarcini concomitente.

Pentru că sunteți, nu-i așa?

E un morman de cercetări,
dar eu știu din viața personală.

Dacă soția gătește acasă, adică rar,

din fericire...
(Râsete)

Nu, unele îi ies bine.

Dar când gătește, discută la telefon,

vorbește cu copiii, zugrăvește tavanul,

face operații pe cord, dincoace.

Dacă gătesc eu, ușa e închisă,
copiii afară, telefonul în furcă,

dacă ea intră în bucătărie, mă enervez,

îi spun:
„Terry, te rog, încerc să fac ochiuri...”

(Râsete)

„Lasă-mă în pace.”

Știți chestia aceea filozofică:

dacă în pădure cade un copac
și nu-l aude nimeni, s-a întâmplat?

Țineți minte gluma?

Am văzut recent un tricou pe care scria:

„Dacă un bărbat își spune părerea
în pădure și nu-l aude nicio femeie,

nici atunci n-are dreptate?”

(Râsete)

Iar al treilea lucru legat de inteligență
e că e distinctă.

Scriu acum o carte numită „Epifanie”,

bazată pe interviuri despre
cum și-au descoperit unii talentul.

Mă fascinează cum au ajuns ceea ce sunt.

A pornit de la o discuție
cu o femeie extraordinară,

despre care mulți n-au auzit:
Gillian Lynne.

Ați auzit de ea?
Unii da.

E coregraf și toți îi cunoașteți munca:

a realizat „Pisicile”
și „Fantoma de la operă”.

E minunată. Făceam parte din comisia
Royal Ballet, în Anglia,

după cum vedeți.
(Râsete)

Odată la masă am întrebat-o:
„Cum ai devenit dansatoare?”

E interesant: la școală era irecuperabilă.

Școala – era prin anii 1930 –
le-a scris părinților:

„Credem că Gillian
are o problemă de învățare.”

Nu se putea concentra, se foia;
acum am spune că avea ADHD.

Nu-i așa?

Dar asta era în anii 1930,
iar ADHD-ul nu se inventase încă.

Nu era o boală disponibilă.
(Râsete)

Oamenii nu știau că o pot avea.
(Râsete)

S-a dus să o vadă un specialist.

A intrat într-o cameră tapetată cu stejar,
cu mama de mână,

și a trebuit să stea pe scaun, deoparte.

A stat cuminte 20 de minute
cât a vorbit doctorul cu mama

despre problemele de la școală:

că deranja orele, că întârzia cu temele...
De, copil de 8 ani.

La final, doctorul s-a așezat lângă ea:

„Gillian, am ascultat-o pe mama ta și
vreau să vorbesc cu ea între patru ochi.”

„Așteaptă aici. Ne întoarcem repede.”
Au ieșit și au lăsat-o.

Când au ieșit doctorul a pornit
radioul de pe birou.

Și ieșind i-a spus mamei:
„Stați și priviți-o.”

De îndată ce au ieșit,

ea era în picioare,
mișcându-se pe ritmul muzicii.

Au privit-o o vreme,
iar el s-a întors către mamă:

„D-nă Lynne, Gillian nu e bolnavă,
e dansatoare.

Duceți-o la o școală de dans.”

Am întrebat: „Ce s-a întâmplat?”
Zice: „M-a dus.

Nu-ți pot spune ce minunat a fost!

Am intrat într-o încăpere
plină de oameni ca mine,

oameni ce nu puteau sta liniștiți,
care trebuiau să se miște pentru a gândi.”

Făceau balet, step, jazz,
dans modern, contemporan.

După o audiție la Școala Regală de Balet

a avut o carieră strălucită
ca balerină solistă acolo.

Apoi a absolvit Școala Regală de Balet,

a creat Societatea de Dans Gillian Lynne,
l-a cunoscut pe Andrew Lloyd Webber,

producțiile ei sunt printre
cele mai reușite din istorie,

a încântat milioane de oameni
și e multimilionară.

Altcineva i-ar fi dat pastile
și i-ar fi spus să stea locului.

(Aplauze)

Cred că se rezumă la asta:
Al Gore a vorbit seara trecută

despre ecologie și de revoluția
pornită de Rachel Carson.

Cred că singura speranță pentru viitor e
să adoptăm noul concept de ecologie umană,

în care să începem să reclădim concepția
despre bogăția potențialului uman.

Sistemul de învățământ ne-a minat mințile
la fel cum minăm noi planeta:

pentru un anumit material,
dar în viitor asta ne va păgubi.

Trebuie regândite principiile fundamentale
după care ne educăm copiii.

Am un citat minunat de Jonas Salk:

„Dacă toate insectele
ar dispărea de pe Pământ,

în 50 de ani întreaga viață
de pe Pământ ar înceta.

Dacă toate ființele umane
ar dispărea de pe Pământ,

în 50 de ani toate formele
de viață ar prospera”.

Și are dreptate.

TED celebrează darul imaginației umane.

Trebuie să avem grijă
să-l folosim cu înțelepciune

ca să evităm unele scenarii discutate.

Vom reuși doar dacă tratăm capacitatea
creativă ca pe o comoară, cum și este,

iar pe copii ca pe speranța
pe care o reprezintă.

Sarcina noastră e să le educăm
întreaga ființă pentru acest viitor.

Apropo, s-ar putea ca noi
să nu apucăm acel viitor, dar ei da.

Treaba noastră e să-i ajutăm
să se bucure de șansa asta.

Vă mulțumesc din suflet.

(Aplauze)