Ce ne pot învăța copiii despre a cere ajutorul

Ai nevoie de ajutor? E în regulă să ceri ajutorul, spune YeYoon Kim, o fostă educatoare. Elevii ei au învățat-o că poți fi puternic și curajos atunci când ceri ajutorul. Kim ne împărtășește o experiență personală dintr-o perioadă dificilă din viața ei și explorează fericirea și bucuria pe care o simți atunci când te poți baza pe cei pe care îi iubești, și ne încurajează să cerem ajutorul mai des.

Ce putem învăța de la copii
pentru a deveni oameni mai buni?

Aceștia sunt
extrem de devotați prietenilor,

rapizi în a le sări în apărare,

a-și cere scuze sau a ierta.

Ca fostă educatoare,

și voi rămâne mereu educatoare,

vreau să vă împărtășesc
o lecție surprinzătoare

despre a cere ajutor,
pe care am învățat-o de la ei.

Iubesc comportamentul uman,

modul în care ne comportăm diferit
în situații și medii diferite,

iar acești copii drăguți de cinci ani,
cu obraji adorabili,

de înălțimea perfectă
pentru îmbrățișări matinale calde

și care se întrec să bată palma,

sunt atât de interesant de analizat.

Prima mea grupă s-a numit grupa Marte,

era formată din zece copii,

fiecare cu personalități diferite.

Dar nu voi uita niciodată
unul dintre copii.

Să-l numim Sam.

Sam se comporta
ca și cum nu ar fi avut cinci ani.

Era foarte independent.

Știa nu numai să-și lege șireturile,

ci și șireturile celorlalți copii.

Nu ducea niciodată termosul murdar acasă,

deoarece îl spăla după prânz.

Iar dacă, din întâmplare,
trebuia să își schimbe hainele,

o făcea singur, în mod discret
și fără să facă zgomot.

Nu cerea prea mult ajutorul,

dar colegii lui îi cereau ajutorul.

De exemplu:

îl rugau să le termine varza kimchi,
pentru că era prea picantă.

Nu arăta afecțiune față de niciun educator

și dădea impresia de copil cool.

Dacă îl îmbrățișai dimineața,

dădea ochii peste cap

și se strâmba,
arătând-și astfel nemulțumirea,

dar dacă nu era îmbrățișat,
aștepta până o făcea cineva.

Era foarte deștept și de încredere

astfel încât și eu uitam
că nu avea decât cinci ani.

Fiind începătoare,

am petrecut mult timp observând

felul cum educatorii cu experiență
interacționau cu copiii,

și am descoperit ceva foarte ciudat.

De multe ori, când copiii cad,

nu încep să plângă imediat.

Se ridică, nedumeriți,

de parcă ar încerca să se hotărască:

„Ce a fost asta?”

„E un lucru atât de grav încât să plâng?

Doare? Ce s-a întâmplat?”

De obicei, copiii nu au nimic,
până întâlnesc privirea unui adult:

cineva în care au încredere
și care știu că îi poate ajuta.

Numai atunci izbucnesc în plâns.

Când am observat asta,
am vrut foarte tare să mi se întâmple,

deoarece însemna
că ai câștigat încrederea copilului

și ai dovedit că ești capabil
să îl ajuți cu orice.

Erai un erou în ochii lor.

Timp de multe săptămâni am privit cu jind

cum copiii se duceau plângând

spre alți educatori.

Da, eram geloasă.

Bineînțeles că nu voiam
să văd copii căzând,

voiam acea confirmare,

că un copil are destulă încredere
în mine încât să mă lase să îl ajut.

Dar într-un final, s-a întâmplat.

A fost o zi minunată.

A fost în timpul pauzei,
într-un loc de joacă interior.

Copiii se jucau,

iar eu laminam ceva,

deoarece educatorii mereu
laminează câte ceva,

în cancelarie, în camera de lângă.

Atunci am auzit un copil strigând:
„Doamna educatoare, Sam a căzut.”

Am ieșit să văd ce se întâmplase,

să văd unde este Sam,

și iată-l, era foarte nedumerit,

de parcă ar fi rezolvat
o problemă complicată.

Apoi Sam s-a uitat la mine,

și, cu privirea fixă pe a mea,

s-a întâmplat.

Buza inferioară a început să-i tremure,

iar ochișorii i s-au umplut cu lacrimi.

Și, fugind spre mine,
a izbucnit în lacrimi,

și a fost minunat.

Nu voi uita niciodată acel moment.

M-a lăsat să-l îmbrățișez
ca să se liniștească.

Am aflat că s-a împiedicat singur

și numai podeaua
era de tras la răspundere.

Am verificat să fim siguri că nu e rănit,

și a trecut peste incident
fără nicio vânătaie.

În mod ciudat, în acel moment,

nu am simțit că îl ajut pe Sam,

ci că el îmi oferă acest dar,

această oportunitate de a-l ajuta.

E un lucru foarte straniu,
greu de exprimat în cuvinte.

Arătând că e vulnerabil,

venind la mine ca și când
aș putea face ceva,

ai crede că eu aveam puterea,

dar în momentul acela,

era exact opusul,

puterea o avea el.

Este un privilegiu
să-ți ceară cineva ajutorul:

un dar să faci ceva
pentru o altă persoană,

mai ales când provine din vulnerabilitate.

Tot ce am învățat de la grădiniță,

sau „predând” la grădiniță,

m-a ajutat mai târziu.

Nouă ani mai târziu

am găsit un post într-o asociație
de manageri de proiecte

care lucrează foarte mult cu voluntari.

E o experiență minunată
să lucrezi cu voluntari,

dar aș fi vrut să fiu
avertizată despre anumite lucruri,

cum ar fi stabilirea de limite.

E foarte ușor să zici
că nu e nicio problemă,

deoarece „sunt voluntari”.

Telefoane la ore târzii?

Da, deoarece sunt voluntari
și lucrează în timpul zilei.

Călătorii de afaceri numai
la sfârșit de săptămână?

Da, deoarece sunt voluntari
și lucrează în timpul zilei.

Nu vreau să mă laud,

dar începusem să mă descurc foarte bine.

Înfloream datorită relațiilor
pe care le construiam.

Și știam că am câștigat încrederea cuiva

când îmi cerea ajutorul.

Îmi plăcea asta.

În fiecare vacanță de sfârșit de an,

când vorbeam despre cum
am vrea să fim la anul,

cuvintele mele cheie
erau „ajutor” sau „de ajutor”.

Problema nu era că doar ajutam.

În timp, am pus presiune din ce în ce
mai multă presiune

pe mine să fiu mereu ocupată

și să fac o treabă bună.

Curând, am asociat stima
de sine cu locul de muncă,

ceea ce e o rețetă pentru dezastru.

Dar nu vă îngrijorați, deoarece aveam
cele mai bune mecanisme de adaptare:

negarea,

distragerea atenției
cu mai multă muncă,

și alcoolul...

din belșug.

Eram ocupată să ajut
și să fiu independentă,

să fiu un „Sam” perfect,

încât am uitat să cer ajutor
când am avut nevoie.

Trebuia numai să întreb,

iar dacă aș fi crezut că asta era un dar,

trebuia să cer ajutor mai des, nu?

Nu punem mereu ideile în aplicare,

dar acum doi ani,

mi-am adus aminte de asta.

Să fi spus că eram obosită,
era puțin spus,

dar cu ajutorul alcoolului,

dădeam impresia că mă distram.

Într-o zi, însă,

ca și Sam la locul de joacă,

m-am împiedicat.

Mi-am pierdut cunoștința,

și m-am trezit cu o rană
pe picior de la un ciob,

ochii umflați de plâns,

și o voce așa de groasă
ca și cum aș fi bocit.

Nu-mi amintesc prea bine ce s-a întâmplat,

dar știu că eram frustrată,
tristă și speriată.

Chiar dacă ne știm de 10 minute,

probabil vă dați seama
că eu nu fac așa ceva,

așa că atunci când am realizat
ce se întâmplase,

am fost șocată.

Nu e alt mod de a o spune,
decât că aveam nevoie de ajutor

atât din partea unui terapeut,

dar și să ies din acea situație.

E unul din cele mai umilitoare momente
din viața mea,

dar chiar și atunci,

încercam să rezolv totul singură.

Ce pot să fac?

Sunt o dezamăgire dacă nu rezolv asta.

Dacă nu rezolv asta, sunt un eșec.

Asta îmi trecea prin minte,

și nu m-am gândit să cer ajutorul.

Persoanele din jurul meu țineau
la mine și voiau să ajute,

dar eu nu îi vedeam.

Până când un prieten m-a luat de umeri

și m-a obligat să cer ajutor.

„Poți să faci asta?”

„Nu.”

„Ai nevoie de ajutor?”

„Da.”

„Te pot ajuta?”

„Da.”

„Te pot ajuta cei care te iubesc?”

„Da.”

Asta era versiunea mea
de a privi educatorul în ochi.

Și dintr-o dată,

acceptând ajutorul,

speranța și controlul au revenit.

Și dacă ne gândim,

nu e ciudat că în copilărie

cerem ajutorul fără probleme?

Și se presupune că vom fi
adulți independenți,

și ne descurcăm așa bine

că trebuie să ne reamintim
că e în regulă să ceri ajutorul?

Acel moment m-a ajutat mai târziu.

Îmi place să ajut alte persoane.

De ce alții nu ar vrea să mă ajute?

Mai important însă,

de ce nu vreau ca alții să simtă bucuria

care o simți când ajuți alte persoane?

Toți vrem să fim un fel de Sam:

puternici și independenți.

Dar nu trebuie să fim așa mereu.

Așa că haideți să cerem mai des ajutor,

pentru că este un privilegiu
și un dar să ajuți.

Vă mulțumesc!