Cu câteva veri în urmă,

lucram la un tablou intitulat "Paradis".

Tablou realizat într-o
manieră relaxată,

cu gesturi ample, subiective.

Versiunea mea post-modernistă 
a expresionismului abstract.

Citesc biografia lui de Kooning,

despre cum bietul de Kooning și-a
petrecut ani buni înțepenit pe scaun,

încercând să-și picteze tabloul
cum trebuie.

Și lucrez la tabloul expresionist
abstract fals

făcând exact același lucru:

Îl privesc.

Îl ating, mă joc un pic cu el.

Stau jos.

Citesc biografia și-mi zic

"Trezește-te la realitate, de Kooning!"

Pe urmă realizez,

"Drace, nu-i de fapt deloc ușor!"

Și în momentul ăla mă opresc.

[RÂDE]

Când am început să pictez,

pictura era un fel de subcategorie
a sculpturii,

vopseaua acrilică era un fel de
pastă de modelaj.

Pictam cu mișcări verticale

Și pe urmă orizontale,

ca să acopăr tușele de pensulă.

Fără să le șlefuiesc,

doar evitând orice element expresionist.

După care, la un moment dat,

am început să aplic benzi de protecție
și vopsea peste tot,

ca să combin palpabilul contururilor
și inefabilul gesticii

pe aceeași pânză.

Ce revelație!

Le ai pe amândouă.

Ambele interpretări.

Albers și de Kooning
pe aceeași pânză.