Povestea mea despre dragoste și pierdere ca adoptată trans-rasial

Un tatuaj misterios pe braț a fost cel care a condus-o pe Sara Jones, un copil adoptat de părinți albi, către originile sale sud-coreene. Căutarea familiei sale biologice a învățat-o că poveștile despre adopția trans-rasială prezintă, adesea, noua viață în străinătate, ca pe o lovitură norocoasă care cere recunoștință nesfârșită, ascunzând o realitate mult mai complexă. Prin experiența ei despre pierdere și descoperire, Jones oferă recomandări părinților adoptivi pentru a putea proteja poveștile culturale și personale unice ale copiilor lor.

La vârsta de trei ani,

am fost adoptată trans-rasial
din Coreea de Sud

de o familie de albi
din Salt Lake City, Utah.

Am ajuns în America cu un tatuaj
misterios pe brațul stâng.

Era atât de mare și vizibil

încât părinții mei adoptivi
mi l-au îndepărtat chirurgical imediat.

Erau îngrijorați că ceilalți copii
vor râde de el.

Acum am o cicatrice mică
în locul tatuajului,

dar l-am redesenat cu marker permanent
ca să vă arăt cum era.

Se știa că dosarele adopțiilor coreene
din 1976 erau incomplete.

Nu aveam nicio informație
despre trecutul meu

sau despre familia mea biologică.

Nu știam nici dacă numele
sau data nașterii erau reale

sau fictive.

Nu știa nimeni semnificația tatuajului.

Adopție trans-rasială e atunci când
un copil de o anume rasă sau etnie

e adoptat de părinți
din altă rasă sau etnie.

În generația mea,
copiii adoptați din Coreea

erau asimilați
în cultura părinților adoptivi.

Astfel, am fost crescută
ca și cum aș fi fost albă.

În copilărie, mâncam ocazional
cu familia la un restaurant coreean

sau mergeam la festivalul asiatic.

Dar nu mă consideram asiatică.

Privind în urmă,

ștergerea tatuajului înseamnă
pierderea simbolică a legăturii

cu etnia și cultura mea coreeană.

Și nu sunt singura.

Aproape 200.000 de copii coreeni
au fost adoptați din 1950

în întreaga lume.

Numeroase studii arată
că acești copii suferă traume

când sunt separați de familiile biologice.

Și povestea mea include
o astfel de traumă.

Am aflat recent că mama mea biologică

și-a părăsit familia
la scurt timp după nașterea mea.

Când aveam doi ani,
tatăl meu biologic a fost rănit

și nu a mai putut avea grijă
de mine și de frații mei.

Astfel, eu și cu cei doi frați mai mari
am fost trimiși la protecția copilului.

Acolo, cineva a decis,
pentru că eram mai mică,

că aveam șanse reale de a fi adoptată.

Am fost trimisă la un alt orfelinat,

separată de frații mei care mă iubeau.

În dosarul adopției
se spune că nu mă jucam

cu ceilalți copii din orfelinat,

iar acum știu de ce.

Pozele adopției arată imaginea
unei fetițe speriate și subnutrite.

Imaginați-vă ce șoc cultural
am avut, nouă luni mai târziu,

când am ajuns în America,

unde totul era diferit:

oamenii,

clădirile,

mâncarea

și îmbrăcămintea.

La cei trei ani, mi-am dat repede seama

că nimeni nu vorbea
limba mea coreeană,

iar timp de șase luni
nu am mai vorbit deloc.

Când am vorbit din nou,
a fost doar în engleză.

Una din primele fraze
pe care le-am spus,

în timp ce părinții îmi arătau
poze de la orfelinat

a fost: „Sara tristă”.

Copiii adoptați își ridică deseori
ziduri emoționale

pentru a nu fi răniți din nou.

Cu siguranță asta am făcut și eu,

și la fel ca mulți copii
adoptați trans-rasial,

am avut multe momente în copilărie
când mi-am dorit să fiu albă

ca ceilalți copii din jurul meu.

Copiii râdeau de ochii și de nasul meu.

Moda anilor '80 a fost
deosebit de brutală pentru mine,

cu ochelari care nu mi se potriveau,

coafuri...

(Râsete)

care mă făceau să par caraghioasă.

(Râsete)

Această poveste a adopției ar putea fi
neplăcută pentru voi.

Auzim, de obicei, povestea unui părinte,

care așteaptă cu nerăbdare un copil
de foarte mult timp.

Povestea părinților e spusă
cu dragoste, bucurie și entuziasm,

iar când aduc acasă copilul adoptat,

familia și prietenii sărbătoresc
și îi felicită pe părinți

pentru decizia lor excelentă de a adopta.

Povestea părinților mei despre adopție
era ca o pătură ce mă încălzea.

Dar apoi am simțit că se concentrau
mai mult asupra păturii,

ignorându-mă total pe mine și ideile mele.

Emoțional, nu puteam respira.

Părinții îmi spuneau lucruri precum:

„M-am îndrăgostit de tine
de prima dată când ți-am văzut poza.

Mi s-a frânt inima”.

Știu că ei mă iubesc și că am fost dorită.

Dar, mi-aș fi dorit ca povestea
nașterii mele să nu fie atât de tristă,

atât de umanitară.

Confundam adesea
dragostea cu recunoștința,

mai ales când oamenii îmi spuneau:

„Ești foarte norocoasă
că ai fost adoptată în America”

sau: „Părinții tăi sunt niște îngeri
că te-au adoptat”.

Copil fiind, simțeam că aceste comentarii
îmi aminteau mereu să fiu recunoscătoare

pentru generozitatea părinților mei.

Detestam că nu le pot spune adulților:

„Nu îmi place să îmi amintiți mereu
că sunt adoptată.

Vreau doar să fiu un copil normal

și poate, chiar nerecunoscător
din când în când”.

(Râsete)

Dar am învățat să zâmbesc
fără a zâmbi cu adevărat,

și pe măsură ce creșteam,
îmi doream să pot spune:

„Sara încă este tristă”.

Mi-am ascuns sentimentele,
și doar mai târziu

mi-am dat seama
că nu îmi plânsesem adopția.

Mulți dintre noi înțeleg
că adopția unui copil

dintr-o rasă, cultură sau țară diferită,
nu e niciodată simplă,

dar, foarte rar conștientizăm
emoțiile complexe

pe care le simt copiii adoptați.

Unii copii au sentimente de pierdere,

de respingere,

tristețe,

rușine,

vină,

provocări privind identitatea,

dificultăți în intimitate

sau probleme de control.

Întrebați-mi copiii.

(Râsete)

Copiii adoptați pot să-și iubească
părinții adoptivi

și în același timp, să simtă
aceste emoții complexe.

Mulți dintre noi se întreabă:
dacă am fi avut un spațiu emoțional sigur

pentru propriile noastre povești
din copilărie,

ca adulți, ne-am mai fi chinuit
să ne acceptăm adopția?

Unde găsim oxigenul emoțional
pentru a ne accepta propria poveste?

De la sfârșitul anilor 1990
și începutul anilor 2000,

cercetători ca Dr. R. Lee s-au concentrat
pe diferite tehnici de parenting

pentru adopțiile inter-rasiale.

Scopul e să-i ajute pe copii
și pe părinții lor adoptivi

să se adapteze mai bine
la circumstanțele unice de rasă și etnie.

Se încurajează endoculturalizarea,

adică se prezintă copiilor: oamenii,

locurile, limba și cultura
familiilor din care provin.

Unii părinți se concentrează
pe educație rasială,

și în mod special,
pe rasism și discriminare,

cu care se vor confrunta
în afara casei.

Unii părinți le permit copiilor,
pe măsură ce cresc,

să aleagă nivelul de expunere
la cultura familiilor biologice.

Ne putem uita la aceste semne de progres

și am putea crede că știm totul
despre adopțiile trans-rasiale.

Adopțiile coreene au fost primul val masiv
al adopțiilor internaționale,

cu aproape 30 de ani mai devreme
decât restul țărilor,

și astfel, sunt generații întregi
de adopții coreene,

de la copii până la adulți de 70 de ani,

care se confruntă
cu impactul asimilării lor,

și doar un număr mic de cercetări

urmăresc copiii adoptați trans-rasial
de-a lungul vieții.

Știu că oamenii din jurul meu
nu pot înțelege suferința adopției mele.

Rachel Rostad, altă adoptată coreeană,
a exprimat ceea ce simțeam eu,

când a spus:

„Pierderea e foarte greu de măsurat

când pare că, de fapt,
nu am pierdut nimic.

Nu e precum lipsa unui organ.

E precum dispariția unui vis,
atunci când te trezești,

în lumina dimineții.”

În fiecare an, sute de adoptați
sud-coreeni

își caută familiile biologice.

Agențiile coreene declară
că mai puțin de 15% au succes.

Anul trecut, mi-am găsit familia biologică
în aproape trei luni.

Am postat pe rețelele sociale
o imagine cu tatuajul meu redesenat,

pe care grupurile coreene
au distribuit-o cu generozitate.

Un prieten al fratelui meu
a văzut fotografia

și a știut imediat ce semnificație
are tatuajul.

Când tata a decis să ne ducă
la protecția copilului,

era îngrijorat că vom fi despărțiți
sau chiar adoptați în țări străine.

Astfel, a luat decizia ciudată
de a ne face un tatuaj mare

fiecăruia dintre noi, pe braț

dar și pe al său,

ca să ne regăsim într-o zi.

El a încercat să mă caute.

Și a avut dreptate:

tatuajul m-a ajutat să-mi găsesc
familia pierdută.

Din păcate, a murit cu nouă ani înainte
de a-și vedea copiii reuniți.

Anul trecut am călătorit în Coreea
ca să-mi întâlnesc cei doi frați mai mari,

pe mătușa și unchiul meu,

și am descoperit multe lucruri
despre mine,

inclusiv data de naștere reală,

care m-a făcut cu șapte luni mai bătrână.

(Râsete)

Acestei femei de vârstă mijlocie
nu i-a plăcut să afle că e mai în vârstă.

(Râsete)

Astfel se explică cursurile geniale
pe care le-am avut la școală.

(Râsete)

Dar, cel mai important lucru
pe care l-am învățat

a fost acela că am o familie iubitoare
în Coreea

care mă ținea minte de când eram bebeluș

și care nu m-a uitat niciodată.

Nu am fost abandonată, așa cum reiese
din dosarul meu de adopție.

Am fost dorită.

E timpul să ne reformulăm
părerile cu privire la adopție.

Un ecosistem de adopție sănătos
e unul în care copiii,

familiile adoptive și familiile biologice

își recunosc fiecare poveștile sale unice.

Când aceste povești sunt puse
una lângă alta, se creează

mai multă empatie și politici mai bune
pentru viețile afectate de adopție.

Iată două lucruri
pe care le pot face adulții

pentru a proteja mai bine poveștile
copiilor adoptați.

Primul: să le ofere copiilor un spațiu
emoțional sigur ca să-și exprime emoțiile,

atât pozitive cât și negative.

Fraze precum: „Spune-mi mai multe!”,

„Ce îți dorești?”

și „Aceste sentimente sunt normale”

sunt moduri prin care părinții oferă
oxigen emoțional copiilor lor.

Al doilea: să valideze povestea
adopției unui copil.

Copiii pot exprima emoții
care să-i rănească

sau să-i îngrijoreze pe părinții adoptivi.

Ca părinte, încercați
să vă rezolvați fricile

separat de copilul vostru.

Întotdeauna acceptați povestea copilului
ca fiind serioasă și importantă.

E firesc să vă doriți
să vă protejați copilul

ca să nu sufere.

Tatuajul meu e o amintire dureroasă
că adopția începe cu o pierdere

și că fiecare copil reacționează diferit.

Copiii adoptați pot avea vieți
împlinite și bogate,

căci acceptăm și construim pe acest unic
set de cărți care ne-au fost distribuite.

Dacă ascultați poveștile noastre
cu empatie,

puteți auzi și alte lucruri:

curiozitate copilărească,

grație,

tenacitate,

curaj,

iubire

și da, chiar recunoștință.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)