Cum să clădești un viitor rezilient folosind înțelepciunea străveche

În explorarea sa globală a sistemelor de design indigene, arhitecta Julia Watson examinează inovațiile durabile ce ne-ar putea ajuta să facem față provocărilor aduse de schimbările climatice. De la sate plutitoare la poduri vii din rădăcini ce devin tot mai solide în timp, Watson ne dezvăluie o parte dintre aceste soluții de durată și ne demonstrează cum putem învăța de la indigeni să proiectăm împreună cu natura, nu împotriva ei.

Când te gândești
la minunile arhitecturale ale lumii,

ce vezi?

Măreția piramidelor din Giza

sau poate uimitoarele apeducte
din Roma Antică?

Ambele sunt realizări extraordinare
ale inovației umane.

Ca arhitect,

m-am întrebat deseori
de ce glorificăm minunile antice

ale civilizațiilor care s-au destrămat
cu mult timp în urmă?

Am călătorit prin lume
studiind inovațiile străvechi

și am descoperit tehnologii indigene
ale culturilor care încă dăinuiesc,

tehnologii ce sunt încă întrebuințate.

O parte dintre aceste culturi
vă pot fi complet necunoscute.

Trăiesc în cele mai îndepărtate locuri
ale planetei,

înfruntând extreme climatice
precum seceta deșertică și inundațiile

generații la rând.

Acum doi ani,
am călătorit în nordul Indiei

într-un loc din care se vedeau
câmpiile din Bangladesh,

unde trăiește populația Khasi,

într-o pădure în care plouă mai mult
decât oriunde pe planetă.

În timpul sezonului musonic,

deplasările între sate sunt întrerupte
de aceste inundații,

care transformă întreaga regiune

dintr-un covor al coroanelor de copaci
în insule izolate.

Acest trib de pe dealuri a creat
poduri vii

din rădăcini de copaci
pe care le-au crescut și orientat

într-o structură atent împletită

pe care abia de o poți cuprinde
cu brațele.

Mai multe generații Khasi,
bărbați, femei și copii,

au grijă de aceste rădăcini

în timpul creșterii către celălalt mal,

unde sunt plantate
pentru a crea o structură

ce se va consolida în timp.

Tradiția aceasta de 1500 de ani
de a crește poduri vii din rădăcini

a produs 75 de astfel
de construcții incredibile.

Și, în vreme ce creșterea
durează 50 de ani,

ele rezistă, în acest peisaj,
secole la rând.

Pe tot globul,

am văzut culturi care trăiesc
în zone inundabile mii de ani,

dezvoltând aceste tehnologii străvechi
ce le permit să se adapteze în fața apei.

În zonele umede din sudul Irakului,

formate prin confluența râurilor
Tigru și Eufrat,

trăiește o civilizație unică,
fondată pe ape.

De 6000 de ani, populația Maʿdān
trăiește în sate plutitoare

pe insule artificiale construite
dintr-o singură specie de trestie

care crește în jurul lor.

Trestia qasab este parte integrantă
a fiecărui aspect al vieții.

Este hrană pentru bivolul de apă,

făină pentru oameni

și material de construcție
pentru aceste insule biodegradabile

și casele asemănătoare catedralelor

ce sunt ridicate în doar trei zile.

Trestiile qasab uscate

pot fi legate sub formă de stâlpi,

pot fi împletite formând podele,
acoperișuri sau pereți

și pot fi răsucite în frânghii

utilizate la legarea acestor construcții
fără folosirea de cuie.

Satele Maʿdān sunt construite în mlaștini,

așa cum au fost de generații,

pe insule care plutesc
mai bine de 25 de ani.

Deși atenția lumii
este îndreptată spre pandemie,

orașele continuă să se scufunde
și nivelul oceanului să crească.

Soluțiile high-tech

ne vor ajuta, cu siguranță,
să rezolvăm o parte din probleme,

însă, în graba noastră spre viitor,

tindem să uităm de trecut.

În alte regiuni ale lumii, unde râurile
sunt poluate de resturile din canalizare,

un oraș cu 15 milioane de oameni
curăță apa prin luncile inundabile.

La periferia orașului Calcutta,

flancată de o pantă fumegândă
a gunoiului orașului

și înconjurată de autostrăzi,

o tehnologie indigenă ce cuprinde
300 de iazuri cu pește

curăță apa producând
și hrană pentru populație.

Și, printr-o combinație
de lumină solară și deșeuri

și o simbioză între alge și bacterii,

reziduurile din apă sunt descompuse.

Iazurile cu pești continuă
această curățare a apei

într-un proces ce durează
aproximativ 30 de zile.

Iar această inovație

nu este doar un model de purificare
fără chimicale sau combustibil fosil.

Cum centrul Calcuttei
nu beneficiază de un tratament oficial,

acesta este singurul mod
de a curăța apa în aval

înainte de a intra în golful Bengal.

Ce găsesc incredibil
la această infrastructură

este că, deși orașe din Asia și Europa

încep să reproducă acest sistem,

Calcutta face eforturi acum să-l salveze
de la a fi înlocuit de construcții noi.

Într-un mod total diferit,
pentru a face față inundațiilor,

tribul Tofinu a creat
cel mai mare oraș-lac din Africa.

Ganvié, în traducere „am supraviețuit”,

este compus din case pe piloni,
organizate în jurul unui sistem de canale

pe care se navighează cu pirogile.

Iar piața regală se află
între 3000 de construcții pe piloni

care includ un oficiu poștal,

o bancă, o moschee

și chiar vreo două baruri,

toate înconjurate
de 12.000 de padocuri pentru pești

sau sisteme acadja din mangrove.

Acest recif artificial fără chimicale
acoperă aproape jumătate din lagună

și hrănește un milion de oameni
ce trăiesc în jurul său.

Ceea ce mă uimește

este că, deși o singură acadja
este destul de neînsemnată,

multiplicată de 12.000 de ori,

creează o tehnologie indigenă
comparabilă cu acvacultura industrială,

care este amenințarea principală
pentru ecosistemele de mangrove...

dar această tehnologie

generează mai multă biodiversitate
decât înainte.

În prima parte a acestui an,
când am revenit în Australia,

mi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru.

Cenușa de la incendiile de vegetație
din zona Sydney cădea peste noi

pe plaja Bondi.

Îngrijorați din cauza emisiilor de carbon,

și nu a transmisiilor virale,

noi purtam deja măști.

Aerul era extrem de încărcat
de norul de fum

care fusese atât de mare
încât ajunsese în Noua Zeelandă.

Apoi, în mijlocul acelor incendii,

care au fost cele mai crunte
înregistrate vreodată,

ceva neașteptat s-a petrecut,

dar incredibil de uimitor.

Solurile ancestrale din Australia,

unde aborigenii făceau
agricultură prin arderi controlate,

au fost salvate atunci când incendiile
distrugeau totul în jurul lor.

Iar aceste păduri străvechi

au supraviețuit datorită incendierilor
de la o generație la alta,

o practică aborigenă de a produce incendii
mici, lente și pe vreme rece.

Așadar, deși incendiile de vegetație
sunt dezastre naturale,

ca o consecință a schimbărilor climatice,

ele sunt, totodată, și create de om.

Iar uimitor este faptul că dispunem
de această tehnologie străveche

care ne ajută să le prevenim

și care a fost utilizată mii de ani.

Ceea ce consider fascinant
la aceste tehnologii

este complexitatea lor

și adaptarea lor la natură.

Cât de rezilienți am putea deveni

dacă am învăța din ele!

Prea des, când ne confruntăm cu o criză,
ridicăm ziduri de apărare.

Sunt arhitect

și am fost educată
să caut soluții durabile -

beton, oțel, sticlă -

materiale folosite pentru a ridica
fortărețe împotriva naturii.

Dar incursiunea mea în sistemele străvechi
și tehnologiile indigene

a fost diferită.

S-a inspirat din ideea că putem
semăna creativitate în vreme de criză.

Avem mii de ani de cunoștințe străvechi

de care doar trebuie să ținem seama

pentru a ne deschide mintea
și a proiecta în simbioză cu natura.

Și, ținând seama de acestea,

vom deveni mai înțelepți

și mai pregătiți
pentru provocările secolului XXI

care, știm bine, ne vor pune în pericol
populația și planeta.

Iar eu am văzut asta.

Știu că este posibil.