Cum ne amenință intimitatea și libertatea supravegherea prin recunoaștere facială

Intimitatea nu a murit, dar tehnologia de supraveghere prin recunoaștere facială ar putea s-o omoare, spune Kade Crockford, apărător al drepturilor civile. Într-un discurs care ne deschide ochii, Kade subliniază motivele cutremurătoare pentru care această tehnologie invazivă, alimentată de bazele de date ale recunoașterii faciale adesea eronate, care urmărește oamenii fără ca ei să știe, îți amenință drepturile fundamentale. Află ce trebuie făcut pentru a interzice guvernului să o folosească înainte de a fi prea târziu.

Câți ați auzit pe cineva spunând
că nu mai există intimitate?

Sus mâna!

Câți ați auzit pe cineva spunând

că nu le pasă de intimitatea lor
pentru că nu au nimic de ascuns?

Haideți!

(Râsete)

Câți folosiți programe de criptare?

Sus mâna!

Sau o parolă la un cont online?

Sau perdele și jaluzele
la geamurile de acasă?

(Râsete)

Bine, toți, cred.

(Râsete)

Așadar, de ce faceți asta?

Bănuiala mea e:

pentru că vă pasă de intimitatea voastră.

Ideea că intimitatea
nu mai există e un mit.

Ideea că oamenilor
nu le pasă de intimitatea lor

pentru că „n-au ce ascunde”

sau că n-au greșit cu nimic

este de asemenea un mit.

Bănuiesc că nu ai vrea
să distribui public pe internet,

ca toți să vadă,

tot istoricul tău medical.

Sau istoricul de căutare
de pe telefon sau computer.

Și pun pariu

că dacă guvernul
ar vrea să îți pună un cip în creier

care să-ți transmită toate gândurile
către un computer al guvernului,

ai respinge ideea.

(Râsete)

Pentru că îți pasă de intimitatea ta,

ca oricărui om.

Deci, lumea noastră s-a schimbat rapid.

Iar azi e de înțeles
că există multă confuzie

despre ce e intimitatea și de ce contează.

Intimitatea nu este un secret.

E o putere.

Împărtășesc informații cu doctorul
despre corpul și sănătatea mea,

așteptându-mă că nu va încerca

să împărtășească asta și cu părinții mei,

cu șeful sau copiii mei.

Aceste informații sunt confidențiale,
nu secrete.

Eu dețin controlul asupra modului
în care sunt împărtășite.

Probabil ați auzit oameni spunând
că există un conflict fundamental

între intimitate, pe de o parte,

și siguranță, pe de altă parte.

Dar tehnologiile
care promovează intimitatea

promovează și siguranța noastră.

Gândiți-vă la garduri, încuietori de uși,

perdele la geamurile noastre, parole,

programe de criptare.

Toate tehnologiile acestea

protejează simultan
intimitatea și siguranța noastră.

Supravegherea electronică
prin Dragnet nu protejează niciuna.

În ultimii ani,

guvernul federal
a însărcinat un grup de experți

denumit Consiliul de Supraveghere
al Vieții Private și Libertății Civile,

după atentatele din 11 septembrie,
cu examinarea programelor e supraveghere

cum ar fi cele dragnet.

Experții n-au găsit niciun exemplu

cum că supravegherea dragnet
promovează siguranță,

n-a identificat sau oprit
niciun atac terorist.

Știți măcar la ce foloseau
acele informații?

Ajutau angajații NSA să spioneze
idilele lor romantice.

(Râsete)

(Publicul: Wow!)

Un alt exemplu ne e mai cunoscut.

Milioane de oameni din SUA și din lume

folosesc dispozitive inteligente
pentru casă,

precum camere de supraveghere
conectate la internet.

Dar știm că orice tehnologie
care e conectată la internet

poate fi spartă.

Deci dacă un hacker

accesează camerele de supraveghere
conectate la internet,

te poate urmări pe tine
și pe familia ta când veniți sau plecați,

găsind momentul oportun să atace.

Știi ce nu pot fi sparte de la distanță?

Perdelele.

(Râsete)

Gardurile.

Încuietorile de la ușă.

(Râsete)

Intimitatea nu e inamicul siguranței.

Este garantul acesteia.

Totuși, zilnic ne confruntăm
cu un atac propagandistic

care ne spune să renunțăm la intimitate
în schimbul siguranței,

prin programe de supraveghere.

Cea mai periculoasă e însă
supravegherea prin recunoaștere facială.

Există două moduri principale prin care
guvernul folosește astfel de tehnologii.

Una e recunoașterea facială.

Identifică o persoană dintr-o imagine.

A doua e supravegherea
prin recunoaștere facială,

folosită la concerte

prin rețele de supraveghere
video și baze de date,

pentru a crea o evidență
a mișcării publice a oamenilor,

a obiceiurilor și prieteniilor lor,

creând astfel un panoptic digital.

Asta e un panoptic.

Este o închisoare creată
pentru a permite câtorva gardieni

să monitorizeze tot ce se întâmplă
în celulele din jurul perimetrului.

Oamenii din celule nu văd
în interiorul turnul de pază,

dar gardienii pot vedea
fiecare centimetru din acele celule.

Ideea este

că dacă oamenii din celule

știu că sunt priviți mereu,

sau că ar putea fi,

se vor purta în consecință.

La fel, supravegherea prin recunoaștere
facială permite unei autorități,

în cazul acesta, statul,

să monitorizeze totalitatea
mișcărilor oamenilor

în spațiile publice.

Și așa arată în viața reală.

În acest caz, nu este un paznic în turn,

ci mai degrabă un analist al poliției
într-un centru de spionaj.

Închisoarea se extinde după ziduri,

cuprinzând pe toată lumea,

peste tot, tot timpul.

Într-o societate liberă,

asta ar trebui să ne sperie pe toți.

De zeci de ani am început
să urmărim seriale polițiste

care argumentează faptul că tehnologiile

precum supravegherea facială
servesc binelui comun.

Dar viața reală nu e un serial polițist.

Nu e întotdeauna vina
personajului negativ,

polițiștii nu sunt mereu
personajele pozitive,

iar tehnologia nu funcționează mereu.

Să luăm exemplul lui Steve Talley,

un analist financiar din Colorado.

În 2015 a fost arestat
și acuzat de jefuirea unei bănci

pe baza unei erori
a sistemul de recunoaștere facială.

Talley i-a dat în judecată
și în final a scăpat de acuzații,

dar în timpul în care a fost
persecutat de stat,

și-a pierdut casa,
locul de muncă și copiii.

Cazul lui Steve Talley e un exemplu

de ce se poate întâmpla
când tehnologia eșuează.

Dar supravegherea facială e la fel
de periculoasă și când e eficientă.

Imaginează-ți cât de banal ar fi

ca o agenție guvernamentală
să instaleze o cameră video

în afara unei clădiri destinate
pentru Alcoolicii Anonimi.

Pot conecta acea cameră

la un algoritm cu recunoaștere facială
și la o bază de date,

apasă un buton și află astfel

toate persoanele aflate
sub tratament pentru alcoolism.

Ar fi la fel de simplu
pentru o agenție guvernamentală

să folosească tehnologia
pentru a identifica automat

cine a participat la Marșul Femeilor

sau la un protest Black Lives Matter.

Chiar și industria tehnologiei
e conștientă de gravitatea problemei.

Președintele de la Microsoft, Brad Smith,
a solicitat intervenția Congresului.

Google, la rândul său,

a refuzat public transmiterea
unui produs cu astfel de supraveghere,

din cauza preocupărilor legate
de drepturile omului și drepturile civile.

Și este un lucru bun.

Pentru că în cele din urmă,

protejarea societății noastre
e mult mai importantă

decât profitul corporativ.

Campania națională ACLU
de a opri guvernul să adopte

această tehnologie periculoasă

a atras întrebări firești
din partea oamenilor preocupați.

De ce e această tehnologie
atât de periculoasă?

De ce n-o putem reglementa?

Pe scurt, de ce atâta agitație?

Supravegherea prin recunoaștere facială
e periculoasă din două motive.

Primul motiv e natura tehnologiei.

Iar al doilea e că sistemului nostru

îi lipsește controlul
și mecanismele de responsabilizare

care sunt necesare

pentru a ne asigura
că guvernul nu va abuza de ele.

În primul rând, supravegherea facială
permite o formă de supraveghere

ce nu a mai fost posibilă vreodată.

Toate vizitele unei persoane la prieteni,

la o instituție,

la un lăcaș de cult,

la o clinică de avort,

la un magazin de canabis,

la un club de striptease;

toate mișcările publice, obiceiurile
și prieteniile fiecăruia,

documentate și catalogate,

nu doar o zi, ci zilnic,

cu doar o apăsare de buton.

Acest tip de supraveghere în masă

amenință în mod fundamental
ceea ce înseamnă o societate liberă.

Libertatea noastră de exprimare,
libertatea de asociere,

libertatea credinței,

libertatea presei,

intimitatea noastră,

dreptul de a fi lăsați în pace.

Poate te gândești:

„Bun, dar există mii de moduri
cu care guvernul ne poate spiona.”

Și da, e adevărat,

guvernul ne poate urmări prin telefoane,

dar dacă vreau să fac un avort,

sau să particip la o întrunire politică,

sau doar să-mi iau concediu medical
ca să pot juca hochei și să merg la plajă,

(Râsete)

îmi pot lăsa telefonul acasă.

Nu-mi pot lăsa fața acasă.

Ceea ce mă duce
la a doua problemă principală:

cum putem reglementa această tehnologie.

Azi, dacă guvernul vrea să știe
unde am fost săptămâna trecută,

nu pot să călătorească în timp
și să mă urmărească.

Și de asemenea, în prezent poliția locală

nu deține un sistem centralizat
de urmărire

prin care înregistrează mereu
mișcările publice ale fiecărui om,

în caz că acea informație
va fi cândva de folos.

Azi, dacă guvernul vrea să știe
unde am fost săptămâna trecută,

sau luna trecută sau anul trecut,

trebuie să obțină un mandat
de la judecător

și să arate mandatul
companiei mele telefonice,

care, apropo, are un interes financiar
în protejarea intimității mele.

Cu recunoașterea facială,

nu mai există astfel de limite.

E o tehnologie controlată 100% de guvern.

Deci, cum ar funcționa
un mandat în acest context?

Va merge guvernul la un judecător

să ceară un mandat,

și apoi vor prezenta mandatul lor înșiși?

Ar fi ca și cum ți-aș da jurnalul meu
și aș spune:

„Poți să-l păstrezi toată viața,
dar nu-l poți citi până când zic eu.”

Deci ce putem face?

Singurul răspuns la amenințarea

guvernului de a folosi
supravegherea prin recunoaștere facială

e să nu permitem de la început ca guvernul
să poată încălca încrederea cetățenilor,

nepermițând guvernului

să construiască aceste rețele
de supraveghere prin recunoaștere facială.

Și asta e exact ce facem.

ACLU face parte dintr-o campanie națională

de a împiedica guvernul să folosească
această tehnologie periculoasă.

Am avut deja succes,

din San Francisco
până în Somerville, Massachusetts,

am reușit să interzicem în orașe

folosirea de către guvern
a acestei tehnologii.

Și multe comunități din Massachusetts

și din toată țara

dezbat măsuri similare.

Câțiva oameni mi-au spus
că această mișcare va eșua.

Că în final,

doar pentru că tehnologia există,

va fi folosită în orice context

de către fiecare guvern, peste tot.

Intimitatea nu mai există, așa-i?

Așa se spune.

Ei bine, refuz să accept asta.

Și la fel ar trebui și voi.

Nu putem permite
lui Jeff Bezos sau FBI-ului

să stabilească limitele
libertății noastre în secolul XXI.

Dacă trăim în democrație,

noi stăm pe locul șoferului,

noi ne construim viitorul comun.

Suntem la o răscruce de drumuri acum.

Putem continua la fel ca până acum,

permițând guvernelor să adopte
și să instaleze aceste tehnologii,

în comunitățile, străzile
și în școlile noastre,

sau putem acționa hotărât acum

pentru a opri folosirea de către guverne
a supravegherii prin recunoaștere facială,

să ne protejăm intimitatea

și să ne construim
un viitor mai sigur și mai liber

pentru fiecare dintre noi.

Vă mulțumesc!

(Aplauze și urale)