De ce suntem mai buni decât credem | Ralf Belusa | TEDxBolzano

Ralf Belusa a studiat nano și microtehnologie la Universitatea LUM din München pentru a-și putea urma pasiunea. Pe lângă interesul și curiozitatea sa pentru inovație, știință și tehnologie, Ralf lucrează și în astrofizică și este ofițer șef digital la Public Telescope, o inițiativă pentru dezvoltarea și construcția unui telescop spațial, accesibil tuturor.

Ralf Belusa a învățat să programeze la 6 ani și și-a început prima companie la 16 ani. Ralf a studiat recent un an de astrofizică, imunologie și inteligență artificială, și-a scris teza de doctorat despre cercetarea celulelor umane, teza de master în nanotehnologii și teoria sistemelor și acum oferă consultanță Guvernului Federal German. El acționează ca mentor pentru companii precum Volkswagen și Axel Springer și este, de asemenea, investitor la Microsoft Ventures.

Aceast discurs a fost susținut la un eveniment TEDx folosind formatul conferinței TED, dar organizat independent de o comunitate locală.
Aflați mai multe la http://ted.com/tedx

Mulțumesc! Da, de ce suntem
mai buni decât credem.

Voi începe prin a vă lua
cu mine într-o călătorie.

Când priviți înapoi la timpul petrecut
în școală, la studiu sau la serviciu

vă gândiți că ați fi putut fi mai buni?

Sau că ați fi putut să faceți mai bine?

Probabil că la asta se așteptau
colegii sau chiar și părinții.

Sau tu însuți -- cerințele pe care
ți le-ai impus, să fii mai bun.

Astăzi aș vrea să vă arăt
cum a început călătoria mea.

Totul a început în zona mea de confort,
pe care probabil o cunoaște fiecare,

în copilărie, când te joci și ești afară.

Ca și copil ai o scânteie interioară
și te gândești că poți face orice:

poți zbura, poți deveni invizibil,

te poți târî undeva, poți explora
și descoperi lucruri.

Așa îmi mergea mie tot timpul.
Într-o zi am găsit o piatră

pe care am adus-o aici cu mine,
piatra aceasta.

Ca și copil m-am gândit: „Sunt bogat,
am găsit o pepită de aur!

O pepită adevărată de aur!”

Acasă am pus-o sub pernă
și am fost extrem de mândru.

La un moment dat,
când devii puțin mai isteț

și când ți se mai spune
una, alta, te gândești:

„De fapt nu este aurie,
poate este puțin argintie.”

Ca și copil eram încă foarte mândru
și m-am gândit:

„Bine, am găsit argint.”
și am pus-o înapoi sub pernă.

Apo devii și mai deștept
și mai trece puțin timp

și brusc m-am gândit:

„Dar poate este uraniu radioactiv
și mă poate radia"

așa că am aruncat-o repede.

Așa am învățat puțin câte puțin

cum decurge viața în cele din urmă.

Ce vreau să arăt cu asta: aceasta este
prima mea fotografie la școală.

Acolo am început școala.
Și aici sunt eu atunci

pe când aveam șase ani.

Și atunci te gândești,

ca și copil ieși puțin
din zona ta de confort

și înveți ceva nou pe deasupra,
ca și mine cu piatra mea.

Dar pentru mine atunci a început
drama și dezastrul

pentru că nu eram deloc
bun la școală.

Să vă arăt și din asta puțin:

de exemplu, astea erau notele mele.
Eram mereu foarte timid,

trebuia să ridic mâna
mai mult, să particip.

Toate aceste cerințe,
trebuia să îți faci temele,

să exersezi cititul, asta voiau
profesorii mereu de la mine.

Notele mele au fost mereu
satisfăcătoare, suficiente, la limită.

Astfel, profesorii nu erau niciodată
cu adevărat mulțumiți, eu nu eram mulțumit

părinții mei nu erau mulțumiți

și de la colegii de clasă
auzeam, normal, tot timpul:

„El nu e bun chiar deloc,
el nu știe matematică

și nu prea știe limba germană,
deci nu e bun nici la restul."

Așa mi-a mers pe tot parcursul școlii.

După școala primară
am intrat la școala generală,

dar nici acolo nu a fost
cu mult mai bine.

Apoi m-am gândit să trec
în următorul nivel de școală

și după cum puteți vedea mai sus,

desigur, am picat la lecția de probă,
așadar nu am putut merge

la o școală mai avansată.

Deci am avut mereu obstacole

și asta m-a demotivat mereu.
Chiar am învățat mult

și am simțit că am învățat de patru ori
mai mult decât cei din clasa mea

pentru fiecare examen, fiecare temă,
toate de patru ori mai mult

și totuși, am obținut doar
un „suficient” sau „insuficient”.

Așa mi-a mers tot timpul.

M-am luptat mereu să ajung
mai departe în sistemul școlar,

în cele din urmă am reușit
să intru în următorul nivel școlar.

Dar în liceu nu a mers
mai bine ca înainte.

Și acolo eram la limită.

Apoi am rămas pe loc

și a trebuit să repet clasa
deoarece tot mergea foarte rău.

Dar tot am rămas acolo
și am încercat să merg mai departe.

Dar profesorii mi-au spus mereu,
indiferent în ce clasă eram:

„Ralph, nu face nimic
cu matematică sau fizică

sau ceva cu logică,
fă o ucenicie sau lucrează într-o brutărie

sau ceva de genul ăsta,
ți se potrivește mai bine.

Tot ce ține de studiat sau memorat,
ar trebui să uiți de ele.

Asta m-a împovărat.

Părinții mei se așteptau la asta,
profesorii mei se așteptau la asta

iar eu eram complet demotivat.
Și acesta sunt eu astăzi.

Aveau dreptate profesorii mei atunci,
asta trebuia să fac?

Așa că vine întrebarea:
„Ce s-a schimbat?”

De ce m-am schimbat așa?
M-am schimbat eu?

S-a schimbat mediul?
Aș vrea să vă spun:

sunt ambele variante,
ambele s-au schimbat.

Asta nu înseamnă că am fost mai motivat.

Nu am învățat mai mult,
am învățat la fel de constant.

Dar am crezut mai mult în mine.
M-am gândit:

voi, profesorii,
vă înșelați pur și simplu.

Eu nu simt că nu sunt bun.
Pot mai mult.

Și vreau să vă demonstrez.
Atunci m-am retras și am învățat

și am lucrat în continuare,
mi-am fixat un scop,

pentru că știam și am observat
că puterea mea este să perseverez.

Nu mă dau bătut, găsesc o cale
pentru a face ceva să funcționeze

sau să obțin ceva.
Și de aceea am ajuns și aici.

Mai întâi am obținut o diplomă
de inginer în micro și nanotehnologie.

Apoi am studiat un master
în Ingineria Sistemelor,

apoi m-am gândit, bine,
studiază și puțină medicină,

un domeniu total diferit,
apoi am învățat chirurgie

și am un doctorat în chirurgie.

De curând am primit o ofertă
de a fi profesor în Berlin.

În cele din urmă, acesta a fost
drumul meu în acest domeniu:

un spectru cât mai larg posibil,
cu cât mai multe cunoștințe acumulate.

Apoi m-am întrebat:

dacă privesc înapoi,
a fost într-adevăr numai școala

sau au mai fost și altele
care m-au dus mai departe,

care m-au motivat.
Privind înapoi pot spune:

de fapt ai realizat o grămadă de lucruri.

Și chiar așa a fost,
când privesc în urmă.

Odată am filmat o reclamă
elvețiană la pastă de dinți.

Dar a fost umbrită total în CV-ul meu

de restul lucrurilor pe care le-am făcut.

Sau odată am defilat pentru Puma
la o prezentare de modă.

Odată, de exemplu, am înregistrat
cărți audio pentru copii.

Paisprezece bucăți, paisprezece CD-uri
pline cu povești audio pentru copii!

Am fost la studio și am înregistrat acolo.
Și asta pe lângă școală.

La școală eram atât de slab,
dar totuși făceam ceva după școală

sau la sfârșit de săpămână.
Și așa am tot făcut și în continuare.

Sau mi-am secvențiat ADN-ul,
apoi am postat pe internet,

ca să îl poată descărca oricine.
Mereu am încercat lucruri noi

pentru a avansa cumva.

La final, acum doi ani m-am gândit

că am făcut multe cu medicina
și cu cercetarea celulară,

optimizarea ADN-ului și altele,
acum privesc în direcția opusă:

fac ceva cu astrofizica.
Am mai studiat un an astrofizica.

În acest context, în astrofizică,

am și lucrat, desigur,
trebuia să continui să câștig bani,

m-am reunit cu colegii
pentru a construi un telescop spațial.

Asta înseamnă că se poate
descărca o aplicație,

cu aplicația se poate controla
acest telescop spațial

ceea ce toată lumea ar trebui să facă.

Uniunea Europeana a investit deja
mulți bani în asta.

Vreau să vă împărtășesc în final
care a fost factorul decisiv pentru mine:

chiar nu trebuie să știu atât de multe.

Trebuie doar să fac primul pas înainte,

să găsesc entuziasmul,
să îi entuziasmez pe cei din jurul meu

despre ceva important pentru mine
și atunci se întâmplă cooperarea.

Apoi se creează realitatea mea,
pe care vreau să o creez pentru mine,

iar cei din jurul meu,
care vor să mă urmeze,

creează această realitate
împreună cu mine,

care este pozitivă și merge înainte.

Câteodată totul este un eșec
sau un pas înapoi.

Asta mi s-a întâmplat
în urmă cu câteva săpămâni.

Am primit, în opinia mea,
o ofertă de muncă grozavă

de la unul dintre cei mai mari
producători de automobile, să conduc

digitalizarea și proiectarea mașinilor lor
autonome, deci un loc de muncă grozav,

dar nu l-am primit.
A fost altcineva mai bun.

Și apoi mă întorc de unde
am început, unde spun:

Care este puterea mea pe care vreau
să v-o transmit vouă?

Persistați, găsiți o nouă cale
și faceți pur și simplu pasul înainte,

chiar dacă nu știți exact unde ajungeți.

De aceea mă bucur că mă aflu astăzi
aici în Bozen cu voi,

și că v-am povestit toate acestea.
Vă mulțumesc!

(Aplauze)