Cum să îți transformi nemulțumirea în acțiune

După invazia devastatoare a rebelilor din Freetown în 1999 și epidemia de Ebola din 2014, Yvonne Aki-Sawyerr, primarul orașului, a refuzat să se lase paralizată de frustrarea cauzată de status quo. În schimb, și-a folosit furia drept catalizator pentru acțiune. În acest discurs inspirațional, ne împărtășește modul în care și-a transformat orașul asumându-și riscurile necesare pentru a produce schimbări dramatice - și arată cum puteți găsi putere în nemulțumirea voastră.

Uneori

ai un sentiment negativ despre lucruri.

Nu ești mulțumit de felul în care merg.

te simți frustrat și nemulțumit,

și de multe ori, alegem să trăim așa.

E o stare negativă pe care ne spunem
că trebuie să o suportăm.

Și totuși, cred cu putere

că toți avem capacitatea

de a transforma acel sentiment negativ

într-unul pozitiv,

permițând nemulțumirii

să dea naștere schimbării.

Pe 6 Ianuarie 1999,

lucram în Londra

când canalele de știri au transmis

ofensiva rebelilor asupra orașului meu,

Freetown, Sierra Leone.

Mii de oameni și-au pierdut viața,

și erau cadavre aruncate
pe străzile din Freetown.

Mătușa soțului meu a fost arsă de vie

și m-am gîndit la fiul meu de doi ani

în timp ce vedeam imagini
cu copii cu membre amputate.

Colegii m-au întrebat:

„Cum putem să ajutăm?”

Nu am știut,

așa că am sunat la numerele
care apăreau pe ecranul meu

în timp ce agențiile internaționale
de caritate începuseră să facă apeluri

de strângere de fonduri
pentru a înfrunta tragedia.

Conversațile telefonice vagi
m-au dezamăgit.

Simțeam că oamenii care strângeau bani

nu aveau treabă cu criza,

ceea ce era de înțeles, de altfel.

Dar nu eram mulțumită

și nu eram convinsă

că intervențiile lor

ar fi avut impactul
de care era atâta nevoie.

Mi se strângea stomacul zile întregi,

văzând ororile dezvăluite la televizor

și mă tot întrebam:

ce aș putea să fac?

Ce ar trebui să fac?

Voiam să ajut copiii afectați de război,

așa că asta am și făcut.

Eu, sora mea și niște prieteni

am lansat Sierra Leone
War Trust For Children, SLWT.

Am decis să ne concentrăm
asupra miilor de persoane strămutate

care se refugiaseră

și trăiau în condiții grele de sărăcie

în taberele din Freetown.

Munca noastră a început cu Ross Road Camp

la capătul de est al orașului.

Lucrând cu o organizație locală
de sănătate,

am identificat 130 dintre cele mai grave
cazuri de mame singure

cu copii sub cinci ani,

și le-am sprijinit prin furnizarea
de abilități de afaceri,

microcredite,

orice ne-au cerut.

Lucrând în acele condiții anevoioase,

simpla înțelegere a elementelor de bază
nu a fost deloc ușoară.

Dar sentimentul nostru colectiv
de nemulțumire

pentru o stare de fapt inacceptabilă

ne-a mobilizat să finalizăm lucrurile.

Unele dintre acele femei
și-au deschis mici afaceri,

și-au plătit datoriile

și au permis altor mame
și copiilor acestora

să aibă aceleași oportunitați ca ele.

Iar noi am continuat.

În 2004, am deschis
un centru de pregătire agricolă

pentru foștii copii soldați,

și când războiul s-a terminat,

am început un program de burse
pentru fetele dezavantajate,

care altfel n-ar fi putut continua școala.

Astăzi, Stella, una dintre acele fete,

e pe cale să-și termine
studiile de medicină.

Este uimitor unde poate duce
o stare de nemulțumire.

(Aplauze)

Zece ani mai târziu, în 2014,

Sierra Leone a fost lovită de Ebola.

Lucram în Freetown atunci, la un proiect
de construcție a unui hotel, pe 25 mai,

când au fost anunțate primele cazuri,

dar m-am întors în Londra
pe data de 30 iulie,

când a fost anunțată starea de urgență,

în aceeași zi în care zborurile
spre Sierra Leone au fost anulate.

Îmi amintesc cum plângeam ore în șir,

întrebându-l pe Dumnezeu:
de ce asta? De ce noi?

Dar dincolo de lacrimi,

am început să simt din nou

sentimentul profund de nemulțumire.

Astfel, când după șase luni
de la primele cazuri confirmate,

boala încă se răspândea rapid
în Sierra Leone,

și numărul oamenilor infectați
și decedați continua să crească,

nivelul meu de frustrare și furie

crescuse atât de mult
încât nu mai puteam să stau

și să privesc din afară
criza din Sierra Leone.

Așa că, la jumătatea lui noiembrie,

mi-am luat rămas bun de la prea iubiții

și foarte înțelegătorii mei copii și soț,

și m-am urcat într-un avion aproape gol

spre Freetown.

Freetown era epicentrul focarului.

Erau sute de cazuri noi
în fiecare săptamână,

am vorbit cu mulți experți medicali,

epidemiologi

și oameni obișnuiți zilnic.

Toți erau foarte speriați.

„Nu o să avem succes până nu vorbim
cu oamenii sub copacul de mango”,

a spus Dr. Yoti,

un doctor din Uganda care lucra cu WHO

și care fusese implicat
în aproape fiecare focar de Ebola

înainte, în Africa.

A avut dreptate,

și totuși nu exista niciun plan
pentru a face asta.

Așa că într-un weekend
de la începutul lui decembrie,

am întocmit ceea ce e cunoscut
ca planul Western Area Surge.

Aveam nevoie să vorbim cu oamenii,

nu către oameni.

A trebuit să lucrăm cu cei care puteau
să influențeze comunitatea

ca oamenii să creadă în mesajul nostru.

Trebuia să vorbim sub copacul de mango,

nu prin difuzoare.

Și ne trebuiau mai multe paturi.

Centrul Național de Răspuns Ebola (CNRE)

a îmbunătățit și a implementat planul,

și spre a treia săptămână din ianuarie,

numărul cazurilor a scăzut dramatic.

Mi s-a cerut să fiu

noul director de planificare pentru CNRE,

ceea ce m-a purtat de-a lungul țării,

încercând să fiu
cu un pas înaintea focarului,

dar și să-l monitorizez

în satele îndepărtate din provincii,

precum și în comunitățile urbane
de la periferie.

O dată, am ieșit din mașină

ca să chem ajutor pentru un bărbat
care căzuse pe drum.

Am călcat din greșeală într-un lichid

care curgea din el.

M-am grăbit către casa părintească,

mi-am spălat picioarele cu clor.

Nu o să uit niciodată așteptarea
rezultatului la testul bărbatului,

verificându-mi mereu temperatura,
atunci și pe tot parcursului epidemiei.

Lupta cu Ebola a fost probabil
cea mai provocatoare

dar și cea mai satisfăcătoare
din viața mea,

și sunt foarte recunoscătoare

pentru nemulțumirea

care a deschis posibilitatea

ca eu să pot servi.

Nemulțumirea poate fi prezentă
constant pe fundal

sau poate fi bruscă,

declanșată de evenimente.

Uneori sunt ambele.

Cu orașul meu natal, așa a fost.

În ani de zile,
orașul nostru s-a schimbat

și mi-a produs o mare durere.

Îmi aduc aminte de copilărie.

Am crescut cățărându-mă în copaci,

culegând mango și prune

în curtea universității
unde preda tatăl meu.

Pescuiam în râurile adânci
din grădinile botanice.

Dealurile din jurul orașului Freetown
erau acoperite cu vegetație luxuriantă,

iar plajele erau curate și impecabile.

Dublarea populației din Freetown
în anii care au urmat războiului civil,

și lipsa de planificare
și control al construcțiilor

a dus la o defrișare masivă.

Copacii, frumusețea naturală,
au fost distruse pe măsură ce se făcea loc

pentru comunități noi,
formale sau informale

și pentru tăierea lemnului de foc.

Eram profund deranjată și nemulțumită.

Nu a fost doar distrugerea
copacilor și a dealurilor

care m-a deranjat,

ci și impactul oamenilor,

deoarece infrastructura nu a reușit
să țină pasul cu creșterea populației.

Nici vorbă de sisteme de salubritate,

era un oraș murdar cu febră tifoidă,
malarie și dizenterie.

Nu știam statisticile la acea vreme,

dar s-a dovedit că până în 2017,

doar 6% din deșeurile lichide
și 21% din deșeurile solide

erau colectate.

Restul erau acolo cu noi,

în curți, pe câmpuri, în râuri

și depozitate în mare.

Pașii pentru confruntarea acelei furii
și frustrări profunde pe care le-am simțit

nu s-au desfășurat în mod magic sau clar.

Nu așa lucrează puterea nemulțumirii.

Funcționează când știi
că lucrurile se pot face mai bine,

și funcționează atunci când decizi
să riști pentru a aduce o schimbare.

Așa se face că în 2017

am ajuns să candidez
pentru postul de primar,

pentru că știam că lucrurile
pot fi mai bune.

Se pare că oamenii au fost de acord
cu mine, întrucât am câștigat alegerile.

(Aplauze)

Astăzi implementăm un plan ambițios

pentru a ne transforma orașul,

și când spun „noi”,

ceea ce mă emoționează cu adevărat

este că mă refer
la întreaga comunitate din Freetown,

fie că face parte din competiții
care recompensează cartierul,

care îmbunătățește cel mai mult
curățenia generală

sau despre programele noastre

care îndrumează și adună
oameni și colectori de deșeuri

prin aplicația noastră.

Astăzi, Freetown

este un oraș mult mai curat,

cu acei copaci
pentru care suntem cunoscuți

și dintre care am plantat 23.000
în ultimul sezon ploios.

Iar în 2020...

(Aplauze)

O să plantăm un milion de copaci ca parte
a campaniei „Freetown, orașul copacilor”.

(Aplauze)

Uneori... uneori avem
un sentiment negativ despre lucruri.

Nu suntem mulțumiți
de felul în care merg lucrurile.

Ne simțim nemulțumiți

și ne simțim frustrați.

Putem să schimbăm negativul în pozitiv.

Dacă crezi că lucrurile pot fi mai bune,

atunci ai opțiunea să faci ceva
mai degrabă decât să nu faci nimic.

Magnitudinea și circumstanțele
situațiilor noastre vor diferi,

dar toți avem un lucru în comun:

putem să riscăm și să facem diferența.

Și o să închei spunând:

fă un pas în afară,

riscă.

Dacă putem să ne unim
pe fondul nemulțumirii,

lumea va fi un loc mai bun.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)