Ce nu-i învățăm pe copii despre sex

Ca părinți, este treaba noastră să ne învățăm copiii despre sex. Dar, dincolo de „discuția”, care acoperă biologia și reproducerea, se pot spune mult mai multe despre experiența umană de a fi în corpurile noastre. Prezentând la „The Talk 2.0”, Sue Jaye Johnson ne arată cum îi putem învăța pe copiii noștri să-și acordeze senzațiile și cum să le oferim limbajul pentru a-și putea comunica dorințele și emoțiile, fără să și le rețină sau să și le estompeze.

Îmi amintesc de mătușa mea
care îmi peria părul când eram copil.

Am simțit acele furnicături în stomac,

acea umflare a burții.

Toată atenția ei asupra mea,

doar a mea.

Frumoasa mea mătușă Bea,

mângâindu-mi părul cu o perie fină.

Aveți o amintire de acest gen
pe care o puteți simți în corp acum?

Înainte de limbaj,

suntem toți senzații.

Când suntem copii așa învățăm

să distingem lumea: prin atingere.

Ducem totul la gură, pe mâini, pe piele.

Senzația

este modul în care
experimentăm prima dată iubirea.

Este baza conexiunii umane.

Ne dorim ca ai noștri copii să crească
pentru a avea relații intime sănătoase.

Deci, ca părinți,

unul dintre lucrurile ce le facem
e să îi învățăm pe copii despre sex.

Avem cărți care să ne ajute,

avem educație sexuală la școală
pentru elementele de bază.

Există pornografia
pentru a umple golurile,

iar aceasta va umple golurile.

(Râsete)

Avem cu copiii noștri
„discuția” despre biologie și anatomie,

despre sarcină și sex protejat,

și copiii noștri cresc crezând
că sexul se reduce doar la aceste lucruri.

Dar putem face mai mult de atât.

Îi putem învăța despre plăcere și dorință,

despre consimțământ și granițe,

despre cum este
să fie prezenți în corpul lor

și să știe atunci când nu sunt.

Și facem asta cu ajutorul
atingerii, jocului,

contactului vizual,

sub toate formele
care le angajează simțurile.

Ne putem învăța copiii nu doar despre sex,

ci și despre senzualitate.

De acest lucru am avut nevoie
când eram mică.

Am fost extrem de sensibilă,

iar când am devenit adolescentă,

devenisem distantă.

Rușinea față de băieții
care îmi ridiculizau schimbările corporale

și apoi fetele care mă exilau,

culmea, pentru interesul
meu față de băieți,

a fost prea mult.

Nu știam să exprim ceea ce trăiam;

nu știam că va trece.

Așa că am făcut cel mai bun lucru
pe care-l puteam face,

m-am retras în mine.

Și nu se pot izola
doar sentimentele dificile,

așa că nu mai simțeam
bucuria, plăcerea, joaca,

și am petrecut decenii așa,

cu această depresie de nivel scăzut,

crezând că asta înseamnă să fii adult.

În ultimul an,

am intervievat bărbați și femei
despre relația lor cu sexul

și am auzit povestea mea mereu.

Fete cărora li s-a spus prea mult
că sunt prea sensibile.

Băieții care au fost învățați să fie duri:

„nu fi așa sensibil.”

Am aflat că nu eram singura
care s-a retras.

Fiica mea a fost cea care mi-a amintit
cât de mult obișnuiam să simt.

Eram la plajă.

Era o zi deosebită.

Am oprit telefonul mobil,

am scris în calendar
„Zi de plajă cu fetele.”

Ne-am așezat prosoapele jos
chiar la limita valurilor,

și am adormit.

Iar când m-am trezit,

am văzut că fiica mea
își arunca nisip pe braț așa,

puteam simți acel ușor gâdilat
al nisipului pe pielea ei

și mi-am amintit de mătușa mea
care îmi peria părul.

Așa că m-am ghemuit lângă ea,

i-am aruncat nisip pe celălalt braț
și apoi pe picioare.

Apoi am spus: „Hei, vrei să te îngrop?”

Și ochii ei au devenit
foarte mari și era ca un: „Da!”

Așa că am săpat o gaură,

am acoperit-o cu nisip și scoici

și am desenat o coadă mică de sirenă.

Apoi am mers acasă
și am clăbucit-o sub duș,

i-am masat scalpul

și am uscat-o într-un prosop.

Și m-am gândit:

„Ah. De câte ori am făcut asta,

am scăldat-o și am uscat-o,

dar m-am oprit vreodată să acord atenție

senzațiilor pe care le cream pentru ea?”

O tratasem ca și cum ar fi fost
pe o linie de asamblare

a copiilor, care trebuie hrăniți
și puși la culcare.

Și mi-am dat seama

că atunci când îmi usuc fiica în prosop
cu tandrețe, cum ar face un iubit,

o învăț să se aștepte
la acest tip de tratament.

O învăț în acel moment despre intimitate.

Despre cum să-și iubească trupul
și să-l respecte.

Mi-am dat seama că unele lucruri
nu pot fi exprimate în cuvinte.

În cartea ei „Fetele și sexul”,

scriitoarea Peggy Orenstein spune

că femeile tinere se concentrează
pe plăcerea partenerului lor,

nu pe cea proprie.

E ceva despre care voi vorbi
cu fetele mele când vor fi mari,

dar deocamdată caut moduri
de a le ajuta să afle ce le oferă plăcere

și de a învăța să exprime asta.

„Freacă-mă pe spate”,
spune fiica mea când o învelesc.

Și eu spun:
„Bine, cum vrei să te frec pe spate?”

„Nu știu”, spune ea.

Așa că mă opresc,
așteptând indicațiile ei.

Până la urmă, spune:
„Bine, sus și la dreapta,

ca și cum m-ai gâdila.”

Trec cu vârful degetelor pe coloana ei.

„Ce altceva?” întreb.

„În stânga, ceva mai tare acum.”

Trebuie să-i învățăm pe copii
să-și exprime senzațiile

ca să fie familiarizați cu ele.

Caut modalități de a juca jocuri
cu fetele mele acasă pentru a face asta.

Zgârii cu unghiile
brațul fiicei mele și-i spun:

„Spune un cuvânt ce descrie asta.”

„Violent”, spune ea.

O îmbrățișez, o țin strâns.

„Protejat”, îmi spune ea.

Caut oportunități să le spun cum mă simt,

ce experimentez,

pentru a avea un limbaj comun.

Ca acum,

furnicăturile de pe scalp și de pe coloană
înseamnă că sunt agitată și emoționată.

Probabil că și voi simțiți
ceva drept răspuns.

Limbajul pe care-l folosesc,

ideile pe care le împărtășesc.

Iar tendința noastră
este să judecăm aceste reacții

și să le sortăm într-o ierarhie:

mai bune sau mai rele,

apoi le cautăm sau le evităm.

Și asta pentru că trăim
în această cultură binară

și de la vârstă fragedă am fost învățați
să clasificăm lumea în bun și rău.

„Ți-a plăcut cartea?”

„Ai avut o zi bună?”

Ce ziceți de:
„Ce ai observat la povestea asta?”

„Spune-mi ce s-a întâmplat astăzi.

Ce ai învățat?"

Să învățăm copiii să rămână deschiși
și curioși cu privire la experiențele lor,

ca un călător într-un ținut străin.

Și astfel pot rămâne sensibili,
fără să devină distanți,

chiar și cele înalte și provocatoare,

așa cum am făcut eu,

așa cum au făcut mulți dintre noi.

Această educație sensibilă,

asta e educația
pe care o vreau pentru fiicele mele.

Educația sensibilă
este ceea ce aveam nevoie ca fată.

E ceea ce sper pentru toți copiii noștri.

Această conștientizare a senzației,

este locul unde am început
când eram copii.

Este ceea ce putem învăța
de la copiii noștri

și ceea ce la rândul nostru
le putem reaminti copiilor noștri

pe măsură ce cresc.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)