Dă-ți voie să fii creativ

Reflectând asupra momentelor care l-au format, actorul Ethan Hawke observă cum exprimarea neîngrădită încurajează vindecarea și conectarea cu ceilalți — și vă invită să vă descoperiți propria creativitate în mod liber. „Nu există un drum până când nu te afli deja pe el”, spune el.

Azi vreau să vorbesc puțin
despre creativitate.

Mulți oameni

nu își dau voie să fie creativi.

Ceea ce e justificat.

Cu toții suntem puțin sceptici
de propriul talent.

Îmi amintesc de o poveste
pe care am auzit-o la 20 și ceva de ani,

care a însemnat mult pentru mine.

Îmi plăcea Allen Ginsberg

și îi citeam poeziile;

a acordat multe interviuri,

iar odată, William F. Buckley
găzduia programul de televiziune

numit „Firing Line”,

iar Ginsberg a fost invitat
și a cântat o melodie Hare Krishna

în timp ce cânta la armoniu.

Când s-a întors la New York
la prietenii săi intelectuali,

toți i-au zis:

„Îți dai seama că toți te cred idiot

și toată țara râde de tine?”

Iar el a răspuns: „Asta-i meseria mea.

Sunt poet și fac pe prostul.

Cei mai mulți oameni lucrează toată ziua,

vin acasă și se ceartă cu partenerul,

mănâncă, apoi pornesc televizorul

și se uită la cineva
care vrea să le vândă ceva,

iar eu am oprit asta.

Am cântat despre Krishna,

iar spectatorii stăteau în pat
și se întrebau:

«Cine e poetul ăsta prost?»

Și nu puteau să adoarmă.”

Iar asta e misiunea sa de poet.

Iar asta mi se pare foarte eliberator,

pentru că toți vrem să oferim lumii

ceva de calitate,

ceva care să fie considerat
bun sau important.

Dar ăsta e inamicul nostru,

pentru că nu e la latitudinea noastră
să decidem dacă ceea ce facem e bun,

iar dacă istoria ne-a învățat ceva,

este că lumea e un critic
pe care nu te poți baza.

Corect?

Deci, trebuie să te întrebi:

Oare creativitatea umană contează?

Hm...

Cei mai mulți oameni nu se gândesc
prea mult la poezie, nu-i așa?

Au o viață de trăit

și nu prea le pasă
de poeziile lui Allen Ginsberg,

sau ale altcuiva,

până când le moare tatăl

sau merg la o înmormântare,

sau pierd un copil,

cineva le frânge inima
sau cineva nu-i mai iubește,

și, dintr-o dată,

sunt disperați să găsească
un sens al vieții.

„S-a mai simțit cineva
atât de rău vreodată?

Cum au reușit să iasă din acest nor?”

Sau opusul — ceva grozav.

Întâlnești pe cineva
și inima îți explodează.

Îl iubești atât de mult,
încât nici nu mai vezi limpede.

Ești amețit.

„S-a mai simțit cineva așa?
Ce se întâmplă cu mine?”

Atunci arta nu mai e un lux, ci e hrană.

Avem nevoie de ea.

Ei bine, ce se întâmplă?

Creativitatea umană e natura din noi.

Ne uităm la, oh...

aurora boreală.

Am făcut un film când eram mic:
„Colț Alb” se numea,

am filmat cadre în Alaska

și dacă ieșeai noaptea,

vedeai cum cerul se ondula
în mov, roz și alb,

e cel mai frumos lucru
pe care l-am văzut vreodată.

Părea că cerul se joacă.

Extraordinar!

Dacă te duci la Marele Canion la apus,

e minunat.

Știm că e frumos.

Dar să te îndrăgostești?

Persoana iubită e frumoasă.

Am patru copii.

Să mă uit la ei cum se joacă,

să îi privesc prefăcându-se
că sunt fluturi,

sau fugind prin casă,

e atât de frumos.

Cred că suntem aici,
pe această stea în spațiu,

ca să ne ajutăm reciproc.

Mai întâi trebuie să supraviețuim,

după care să prosperăm.

Iar pentru a prospera,
pentru a ne exprima,

aici e partea dificilă:
trebuie să ne cunoaștem.

Ce îți place să faci?

Dacă te apropii de ceea ce îți place,

vei afla cine ești cu adevărat,

iar asta se extinde.

Pentru mine a fost foarte ușor.

Am jucat ca actor profesionist la 12 ani.

Piesa se numea „Saint Joan”,
de George Bernard Shaw,

la Teatrul McCarter,

și — bum! — m-am îndrăgostit.

Lumea mea se extinsese.

Iar această profesie —
am aproape 50 de ani —

această profesie nu a încetat
să mă răsplătească la rândul ei,

mai mult și mai mult,

cel mai mult, în mod ciudat,

prin personajele pe care le-am jucat.

Am jucat polițiști, am jucat infractori,

am jucat preoți, am jucat păcătoși,

iar magia e că, făcând asta
mai bine de 30 de ani din viață,

începi să vezi că propriile experiențe,

eu, Ethan, nu sunt atât de unic

pe cât credeam.

Am atât de multe în comun
cu toți acești oameni.

Și ei au ceva în comun cu mine.

Începi să înțelegi
cât de conectați suntem cu toții.

Străbunica mea,
Della Hall Walker Green,

pe patul de moarte, în spital,

a scris o mică biografie

care avea vreo 36 de pagini,

din care a folosit vreo cinci pagini

ca să povestească cum a făcut
costumele pentru o piesă de teatru.

Despre primul ei soț
a scris doar un paragraf.

Cultivarea bumbacului, lucru făcut
timp de 50 de ani, era doar menționat.

Cinci pagini dedicate
creării acestor costume.

Mama mi-a dat o cuvertură
pe care o făcuse ea

și se poate simți asta.

Ea se exprima în acest fel

și asta are o putere adevărată.

Îmi amintesc când am fost
cu fratele meu vitreg să vedem „Top Gun”,

când a apărut.

Îmi amintesc că ieșeam din mall,
era caniculă.

M-am uitat la el

și amândoi am știut că acel film
era ca un semn de la Dumnezeu.

Știți?

Dar în moduri total diferite.

Eu voiam să fiu actor.

Trebuia să fac ceva
ce îi făcea pe ceilalți să simtă.

Am vrut să fac asta.

Iar el voia să intre în armată.

Asta făceam mereu,
ne jucam de-a FBI, de-a soldații,

de-a cavalerii, eu făceam pe spadasinul

și el construia o arbaletă

cu care puteai trage cu săgeți în copaci.

Așa că a intrat în armată.

Tocmai s-a pensionat
cu grad de colonel de la Beretele Verzi.

E veteran de război,
cu multe decorații din Afganistan și Irak.

Acum are o tabără de navigație
pentru copiii soldaților căzuți.

Și-a oferit viața pasiunii sale.

Creativitatea lui era abilitatea
de a conduce,

a-i conduce pe alții,

curajul său era să ajute lumea.

Pentru asta a simțit o chemare,

iar asta l-a răsplătit.

Știm asta — viețile noastre sunt scurte

și modul cum le petrecem —

le petrecem făcând
ce e important pentru noi?

Majoritatea nu.

E greu.

Puterea obișnuinței e foarte mare,

asta îi face pe copii atât de creativi,

pentru că ei nu au obiceiuri

și nu le pasă dacă sunt talentați sau nu.

Nu construiesc castele de nisip
gândindu-se:

„Cred că voi fi un foarte bun
constructor de castele de nisip.”

Pur și simplu se aruncă
în orice le pui în față,

dans, pictură,

să construiască ceva:

orice oportunitate ar avea,

încearcă să te impresioneze
cu personalitatea lor.

E foarte frumos.

Mai e un lucru ce mă îngrijorează
când e vorba de creativitate,

că poate părea că e ceva drăguț,

ceva vesel, ceva plăcut.

Nu este.

E vitală.

Așa ne vindecăm unii pe alții.

Cântându-ne melodia,

spunându-ne povestea,

invitându-te să spui:

„Hei, ascultă-mă și te voi asculta și eu”,

începem un dialog.

Iar când facem asta, începe vindecarea,

ne părăsim propriile colțuri

și începem să observăm
umanitatea fiecăruia dintre noi.

Începem să o exprimăm.

Iar când facem asta,
încep să se întâmple lucruri bune.

Deci, dacă vreți să ajutați comunitatea,
dacă vreți să vă ajutați familia,

pe prieteni,

trebuie să vă exprimați pe voi înșivă.

Iar pentru asta, trebuie să vă cunoașteți.

E chiar foarte ușor.

Trebuie doar să vă urmați dragostea.

Nu există niciun drum.

Nu există niciun drum
până când nu ești deja pe el

și trebuie să fii dispus
să faci pe prostul.

Așa că nu citi cartea
pe care trebuie să o citești,

citește cartea pe care vrei să o citești.

Nu asculta muzica care îți plăcea.

Ascultă și muzică nouă.

Vorbește cu cineva
cu care nu vorbești de obicei.

Vă garantez, dacă faceți asta,

vă veți simți ridicol.

Dar asta e idea.

Fă pe prostul.

(Cântă la chitară)

♪ Aș vrea să merg la Austin,
dar aș vrea să stau și-acasă ♪

♪ Invită-i pe prieteni la noi,
dar să fim numai noi doi ♪

♪ Iubește riscul ♪

♪ Dar ai grijă ♪

♪ Aș vrea respectul tuturor
când fac pe prostul ♪