Ce pot învăța procurorii și deținuții unii de la alții

Cu câteva săptămâni înainte să fie eliberat, Jarrell Daniels a urmat un curs în care deținuții învățau alături de procurori. Prin simplul fapt de a sta împreună și discuta, au descoperit adevăruri surprinzătoare despre sistemul juridic și idei despre cum are loc cu adevărat schimbarea. În prezent profesor și activist, Daniels reflectă asupra modului în care educația colaborativă poate schimba sistemul juridic și poate găsi soluții la problemele sociale.

Când mă uit în oglindă astăzi,

văd un discipol al justiției și educației
la Universitatea Columbia,

un mentor al tinerilor, un activist

și viitorul senator al statului New York.

(Aclamații)

Văd toate astea,

dar și un om care și-a petrecut
un sfert din viață în închisoare -

șase ani, mai exact,

la Rikers Island, pe când eram adolescent,

pentru o faptă care aproape l-a costat
viața pe un om.

Dar ce m-a făcut să ajung de acolo aici

nu a fost pedeapsa
cu care m-am confruntat ca adolescent

într-o închisoare pentru adulți

sau asprimea sistemului nostru juridic,

ci mediul educațional al unei clase

care m-a făcut să descopăr ceva ce credeam
a fi imposibil pentru mine

sau pentru sistemul nostru juridic.

Cu câteva săptămâni înainte să fiu
eliberat condiționat,

un consilier m-a sfătuit să mă înscriu
la un curs ținut în închisoare,

intitulat „Înăuntrul Justiției Penale”.

Pare destul de simplu, nu?

Ei bine, această clasă
era formată din opt prizonieri

și opt procurori adjuncți.

Geraldine Downey, profesor de psihologie
la Universitatea Columbia

și Lucy Lang, procuror adjunct
al districtului Manhattan

predau împreună cursul,
primul de acest gen.

Să fiu sincer,

nu așa mi-am imaginat că voi începe
facultatea.

Am fost uimit încă din prima zi.

Am presupus că toți procurorii
din încăpere vor fi albi.

Dar îmi amintesc cum,
intrând în clasă în prima zi

și văzând trei procurori negri,

mi-am zis:

„Oau, să fii procuror negru... e ceva!”

(Râsete)

La sfârșitul primei zile,

eram convins.

Ba chiar, la câteva săptămâni
de la eliberare,

am făcut ceva ce îmi jurasem
că nu voi face.

M-am întors în închisoare.

Dar din fericire, de data asta
doar ca student,

să mă alătur colegilor mei de clasă.

Și de data asta,

la sfârșitul orei am mers acasă.

La următorul curs am vorbit despre
ce ne-a adus în acest punct al vieții

și în această sală de curs împreună.

Într-un final, am devenit
suficient de relaxat

să dezvălui tuturor
adevărul despre viața mea... de unde vin.

Le-am spus cum, împreună cu sora mea,
am fost martorii suferinței mamei noastre,

fiind abuzată ani întregi

de tatăl nostru vitreg.

Ca să scăpăm, am ajuns să locuim
într-un adăpost.

Le-am spus cum am jurat
familiei mele că îi voi proteja,

le-am explicat cum la 13 ani
nu mă simțeam ca un adolescent,

ci mai degrabă ca un soldat
într-o misiune.

Și ca orice soldat,

purtam pe umeri o povară emoțională

și, urăsc să o spun,

un pistol la brâu.

La doar câteva zile
după ce am împlinit 17 ani,

această misiune a eșuat.

Mergeam împreună cu sora mea la spălătorie

când un grup s-a oprit în fața noastră.

Două fete au atacat-o pe sora mea
din senin.

Confuz încă de ce se întâmpla, am încercat
să o trag deoparte pe una din fete,

și în același moment am simțit cum ceva
mi-a străpuns fața.

Din cauza adrenalinei

nu am observat când un bărbat din grup
a venit spre mine și m-a tăiat.

Când am simțit cum sângele cald
mi se prelinge pe față,

și văzându-l cum își îndreaptă cuțitul
din nou spre mine,

a trebuit să mă apăr, am scos pistolul
de la brâu

și am apăsat pe trăgaci.

Din fericire, nu și-a pierdut viața
în acea zi.

Mâinile îmi tremurau, inima-mi bătea tare,
eram paralizat de frică.

Din acel moment,

am simțit un regret
ce nu m-a părăsit niciodată.

Am aflat mai târziu că au atacat-o
pe sora mea din greșeală,

crezând că era altcineva.

A fost îngrozitor,

și clar că nu eram antrenat sau calificat

să fiu soldatul care credeam
că trebuie să fiu.

Dar în cartierul meu,

mă simțeam în siguranță
doar când eram înarmat.

Acum, revenind la clasă,
după ce m-au ascultat

procurorii puteau spune că nu am avut
intenția să rănesc pe cineva.

Nu am vrut decât să ajungem
în siguranță acasă.

Puteam să văd cum li se schimba
expresia feței

la auzul poveștilor celorlați
deținuți din sală.

Povești care ne-au prins
pe mulți dintre noi

în acest cerc vicios al închisorii,

din care majoritatea nu au mai putut ieși.

Bineînțeles sunt și oameni
care comit infracțiuni oribile.

Dar poveștile vieților acestor indivizi

înainte de a comite aceste acte,

sunt genul de povești pe care acești
procurori nu le-au auzit niciodată.

Și când a venit rândul lor să vorbească,
al procurorilor,

și eu am fost surprins.

Nu erau drone lipsite de emoții
sau roboți

programați să trimită oameni la închisoare

Erau fii și fiice,

frați și surori.

Dar mai ales studenți foarte buni.

Erau ambițioși și motivați.

Și credeau că pot folosi puterea legii
pentru a proteja oamenii.

Erau într-o misiune
pe care o înțelegeam perfect.

Pe la mijlocul orei, Nick ,
unul din studenții închiși,

și-a exprimat îngrijorarea

că procurorii evită intenționat
prejudecățile rasiale

și discriminarea din sistemul
nostru de justiție.

Acum, dacă ați fost vreodată
la închisoare,

știți că nu putem vorbi
despre reforma justiției

fără să vorbim despre rasă.

Așa că l-am susținut pe Nick în liniște

și eram curioși să auzim
răspunsul procurorilor.

Nu îmi amintesc cine a vorbit primul,

dar când Chauncey Parker, procuror senior,
l-a aprobat pe Nick

și a spus că este hotărât
să pună capăt încarcerării în masă

a oamenilor de culoare,

l-am crezut.

Și am știut că ne îndreptam
în direcția bună.

Am început să lucrăm ca o echipă,

să explorăm noi posibilități

să descoperim adevăruri
despre sistemul nostru de justiție

și cum o adevărata schimbare
se produce pentru noi.

În cazul meu, nu au fost programele
obligatorii din închisoare.

Însă, ascultând sfaturile
celor mai în vârstă,

oameni care au fost condamnați
să își petreacă restul vieții închiși.

Acești oameni m-au ajutat
să-mi schimb mentalitatea

și mi-au insuflat toate aspirațiile lor

în speranța că nu mă voi întoarce
niciodată în închisoare,

și voi servi drept ambasadorul lor
în libertate.

În timp ce vorbeam, am văzut
cum unul din procurori s-a luminat

și a zis ceva ce eu credeam că era evident

și anume că m-am transformat
în ciuda încarcerării

și nu datorită acesteia.

Era clar, acești procurori nu se gândeau
la ce se întâmpla cu noi

după ce obțineau condamnarea.

Dar prin simplul act de a sta
într-o sală de clasă,

acești avocați au început să vadă
că a ne ține închiși

nu era nici în avantajul
comunității noastre,

nici în al nostru.

La sfârșitul cursului, procurorii
erau entuziasmați

să ne audă vorbind despre planurile
noastre de viață după eliberare,

fără să realizeze cât de greu
avea să ne fie de fapt.

Încă pot vedea șocul de pe fața

unui procuror asistent
când și-a dat seama:

în ID-ul provizoriu care ni s-a dat
odată cu libertatea

scrie că tocmai am ieșit din închisoare.

Nu își imaginase câte obstacole
acest lucru ne va crea

la reintegrarea în societate.

Am văzut însă și empatia ei reală
față de alegerea ce trebuia să o facem

între a merge acasă la un pat
dintr-un adăpost

sau la canapeaua dintr-un apartament
supraaglomerat al unei rude.

Ce am învățat la curs

s-a concretizat în recomandări
ale politicilor publice.

Am prezentat propunerile noastre

comisarului Departamentului de Corecție

și procurorului din Manhattan,

la absolvire, într-un amfiteatru
aglomerat din Columbia.

Ca o echipă,

nu îmi puteam imagina
un fel mai memorabil

de a încheia cele opt săptămâni împreună.

După doar zece luni de la ieșirea
din închisoare

m-am găsit din nou
într-o încăpere ciudată,

invitat de comisarul NYPD-ului
pentru a împărtăși perspectiva mea

la un summit polițienesc.

În timp ce vorbeam,

am văzut o față familiară în public.

Era procurorul care s-a ocupat
de cazul meu.

Văzându-l,

m-am gândit la zilele mele
în sala de judecată

acum șapte ani,

ascultându-l cum propune
o condamnare lungă la închisoare,

ca și cum viața mea nu avea
nicio valoare,

fără potențial.

Dar de data asta,

împrejurările erau diferite.

Mi-am înlăturat gândurile

și m-am dus să îi strâng mâna.

Părea fericit să mă vadă.

Surprins, dar fericit.

A recunoscut cât era de mândru
să fie în aceea cameră cu mine,

și am început să vorbim
despre o colaborare

pentru a îmbunătăți situația comunității.

Astăzi,

port cu mine toate aceste experiențe,

în timp ce dezvolt Consiliul tinerilor
ambasadori ai justiției

la Universitatea Columbia,

aducând tineri newyorkezi,
unii care au petrecut deja timp închiși

și alții care încă sunt la liceu,

împreună cu oficiali ai orașului.

În această clasă,

toată lumea va căuta idei

pentru a îmbunătăți viețile
celor mai vulnerabili tineri,

înainte de a ajunge să fie judecați
de sistemul de justiție penală.

Și asta se poate, dacă ne facem treaba.

Societatea și sistemul juridic
ne-au convins

că putem să ne închidem problemele

și că putem evita provocările sociale
prin condamnări.

Dar asta nu e adevărat.

Imaginați-vă pentru o secundă

un viitor în care nimeni nu poate deveni

procuror,

judecător,

polițist

sau chiar ofițer de probațiune

fără să stea mai întâi într-o clasă

pentru a învăța și a se conecta

cu oamenii ale căror vieți
vor fi în mâinile lor.

Îmi fac partea de a promova
puterea conversației

și nevoia de colaborare.

Prin educație vom ajunge la un adevăr

care este inclusiv și ne unește pe toți

în căutarea dreptății.

Pentru mine, o conversație inedită
și o sală de clasă diferită

mi-au arătat cum atât mentalitatea mea,

cât și sistemul nostru judiciar

pot fi transformate.

Se spune că adevărul ne va elibera.

Dar eu cred

că este educația

și comunicarea.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)