Fiți suspicioși cu poveștile simple

Ca noi toți, economistul Tyler Cowen iubește o poveste bună. Dar în acest discurs intrigant, el ne cere să ne îndepărtăm de la a ne gândi la viața noastră - și la lumea noastră haotică, irațională și complicată - sub formă de simplă poveste.

Mi s-a spus să vin aici
și să vă spun povești,

dar ceea ce aș vrea să fac este
să vă spun de ce sunt suspicios

în privința poveștilor,
de ce mă enervează poveștile.

De fapt, cu cât mă inspiră mai mult
o poveste,

cu atât devin tot mai nervos, cel mai adesea.

(Râsete)

Astfel cele mai bune povești
ne păcălesc adesea.

Ce e bun și ce e rău despre povești
este că sunt ca un filtru.

Ele preiau o mulțime de informații
și lasă o parte afară,

și păstrează o parte înăuntru.

Dar filtrul acesta întotdeauna
lasă aceleași lucruri înăuntru.

Rămâi întotdeauna
cu aceleași povești simple.

O veche zicală spune
că aproape orice poveste

poate fi redusă la
„un străin a venit în oraș".

Este o carte de Christopher Booker

în care el susține că sunt
doar șapte tipuri de povești.

Este monstrul, ieșirea din sărăcie,
căutarea,

călătoria și întoarcerea,
comedia, tragedia, renașterea.

Nu trebuie să fii de acord
cu această listă,

dar așa stă treaba:
dacă gândești sub formă de poveste,

îți spui ție însuți aceleași lucruri
tot mereu.

S-a făcut un studiu,
am întrebat niște oameni --

li s-a cerut oamenilor
să-și descrie viața.

Când li s-a cerut să-și descrie viața,

interesant este cât de puțini
au spus „harababură".

(Râsete)

Probabil este cel mai bun răspuns,
și nu o spun în sens negativ.

„Harababură" poate elibera,
poate da putere,

„harababură" poate fi un fel
de a denumi puteri multiple.

Dar ceea ce voiau să spună oamenii era:
„Viața mea este o călătorie".

51% voiau să-și prefacă viața
într-o poveste.

11% au spus: „Viața mea e o luptă".
Iarăși, un fel de poveste.

8% au spus: „Viața mea e un roman".
5%: „Viața mea e o piesă de teatru".

Nu cred să fi spus cineva:
„Viața mea e un reality-show".

(Râsete)

Dar iarăși, impunem o ordine
în harababura pe care o vedem

și alegem aceleași tipare,

iar atunci când un lucru este
sub formă de poveste,

de obicei, ne amintim de el
când n-ar trebui.

Câți dintre voi știți povestea

despre George Washington și cireș?

Nu e evident că acel lucru
chiar s-a întâmplat.

Povestea lui Paul Revere, nu e evident
că s-a întâmplat exact așa.

Și iarăși, ar trebui să fim
suspicioși cu poveștile.

Suntem programați biologic
să reacționăm la ele.

Ele conțin multe informații.
Ele au putere socială.

Ele ne conectează cu alți oameni.

Sunt ca un fel de bomboane
pe care le primim

când consumăm informații politice,
când citim romane.

Când citim cărți non-ficțiune,
ni se servesc pe tavă povești.

Non-ficțiunea este, într-un fel,
noua ficțiune.

Cărțile pot spune lucruri adevărate,

dar iarăși, totul ia aceeași formă
a acestor povești.

Deci care e problema când
ne bazăm prea mult pe povești?

Îți vezi viața în acest fel

în loc de harababura
care este sau care ar trebui să fie.

Mai exact, mă gândesc
la câteva probleme majore

când gândim prea mult
în termeni narativi.

Mai întâi, narațiunea e prea simplă,

fiindcă înseamnă să înlăturăm,

nu doar în 18 minute,

dar majoritatea poveștilor
pot fi spuse într-o propoziție sau două.

Când înlături un detaliu,

ești tentat să spui poveștile
sub formă de bine contra rău,

fie că e o poveste despre viața ta
sau o poveste despre politică.

Știm cu toții că unele lucruri chiar sunt
bine contra rău, nu-i așa?

Dar eu cred, ca regulă generală,

că suntem înclinați să spunem
povestea binelui contra răului.

În principiu,

gândiți-vă că de fiecare dată când spuneți
povestea binelui contra răului,

vă scade coeficientul de inteligență
cu cel puțin zece puncte.

Dacă adoptați aceasta
ca pe un obicei mental,

este, după mine, un mod
de a deveni repejor mai deștept.

Nu trebuie să citiți nicio carte.

Doar imaginați-vă că apăsați un buton

atunci când spuneți povestea
binelui contra răului

și că apăsând acest buton,

vă scade inteligența
cu cel puțin zece puncte.

Un alt gen de povești populare - -

dacă știți filmele lui Oliver Stone,
sau ale lui Michael Moore,

nu poți să faci un film și să spui:
„Totul a fost un mare accident".

Nu, trebuie să fie o conspirație,
oameni care complotează împreună,

fiindcă într-o poveste,
o poveste înseamnă intenție.

O poveste nu e doar ordine spontană
sau instituții umane complexe

care sunt produsul unei acțiuni umane,
dar nu sunt proiectate de om.

Nu, o poveste este despre oameni răi
care complotează împreună.

Și când auzi povești despre complot,

sau chiar povești despre oameni buni
care complotează împreună,

ca atunci când te uiți la filme,

și acesta este un motiv să fii suspicios.

Ca principiu, dacă te întrebi:

„Când aud o poveste,
când ar trebui să fiu suspicios?"

Dacă auzi o poveste și te gândești:
„O, asta ar fi bună de făcut un film!"

(Râsete)

Atunci reacția „o-o"
ar trebui să fie mai puternică,

și ar trebui să te gândești

cum poate totul este o harababură.

Altă poveste obișnuită este
ideea că trebuie „să fim duri".

Vei auzi asta în multe situații.

Trebuie să fim duri cu băncile.
Trebuia să fim duri cu sindicatele.

Trebuie să fim duri cu altă țară,

cu un dictator străin,
cineva cu care negociem.

Iarăși, ideea nu e să nu fim duri.

Câteodată trebuie să devenim duri.

Să fim duri cu naziștii
a fost un lucru bun.

Dar asta este iarăși o poveste la care
suntem gata să revenim prea repede.

Când nu știm sigur
de ce s-a întâmplat ceva,

dăm vina pe cineva și spunem:
„Trebuie să fim duri cu ei!"

De parcă nu i-ar fi venit niciodată
predecesorului tău,

această idee de a deveni dur.

De obicei o văd
ca pe un fel de lene mentală.

E o poveste simplă de spus:
„Trebuie să devenim duri,

trebuia să devenim duri,
va trebui să devenim duri."

De obicei, acesta e un semnal de alarmă.

Un alt gen de problemă cu poveștile este

că nu poți să pui prea multe povești
în mintea ta în același timp,

sau în decursul unei zile,
sau chiar în decursul unei vieți.

Așa că poveștile tale
servesc prea multor scopuri.

De exemplu, doar pentru
a te da jos din pat dimineața,

îți spui povestea

că jobul tău chiar este important,
că ceea ce faci chiar este important

(Râsete)

și poate că este, dar îmi spun
această poveste și când nu e așa.

Și știți ceva?
Povestea asta funcționează.

Mă ridică din pat.

E un fel de auto-decepție,

dar problema vine
când trebuie să schimb povestea.

Scopul poveștii este
să mă agăț de ea și să mă țin de ea,

și mă ridică din pat.

Și atunci când chiar fac ceva
care e de fapt pierdere de timp,

în harababura mea de viață,

sunt prea legat de povestea mea
care mă ridică din pat,

și, ideal, trebuie să am în cap harta
unei povești foarte complexe,

știți, cu combinări
și o matrice de sume, și altele,

dar nu așa funcționează poveștile.

Poveștile funcționale
trebuie să fie simple,

ușor de înțeles, ușor de spus altora,
ușor de ținut minte.

Așa că poveștile servesc
unor scopuri duale și conflictuale,

și adesea ne duc pe un drum greșit.

Obișnuiam să cred că,
printre economiști,

eram unul din băieții buni,
și eram aliat cu alți băieți buni,

și ne luptam cu ideile
băieților răi.

Obișnuiam să cred asta!

Și probabil greșeam.

Poate că, uneori, sunt un băiat bun,

dar în unele cazuri, am realizat:
„Hei, nu eram unul dintre băieții buni."

Nu sunt sigur că eram băiatul rău
în sensul că aveam intenții rele,

dar era foarte greu pentru mine
să scap cu acea poveste.

Un lucru interesant
despre distorsiuni cognitive

este că sunt subiectul
multor cărți din ziua de azi.

Există cartea Nudge,
cartea Sway, cartea Blink

ca și cartea cu un titlu,

toate despre cum am dat-o în bară.

Și sunt atâtea moduri,

dar ce mi se pare interesant este
că niciuna din aceste cărți nu identifică

ceea ce, pentru mine, este singurul,
cel mai important mod de a o da în bară,

și anume că ne spunem
prea multe povești,

sau ne lăsăm prea ușor seduși de povești.

De ce nu ne spun cărțile acest lucru?

Deoarece cărțile însele
sunt toate despre povești.

Cu cât citești mai multe astfel de cărți
afli despre unele distorsiuni ale tale

dar faci ca unele din celelalte
distorsiuni să fie mult mai rele.

Deci cărțile însele sunt o parte
din distorsiunea ta cognitivă.

Deseori, oamenii le cumpără
ca pe un fel de talisman:

„Am cumpărat această carte.
Nu voi fi 'Predictibil irațional'."

(Râsete)

De parcă lumea vrea să audă ce e mai rău

și psihologic, se poate pregăti
sau se poate apăra de el.

Iată de ce există
așa o piață pentru pesimism.

Dar să crezi că dacă cumperi acea carte
ajungi undeva,

asta e poate cea mai mare păcăleală.

Este ca și dovada care arată
că cei mai periculoși oameni

sunt cei care au primit
puțină educație financiară.

Ei sunt cei care se duc
și fac cele mai mari greșeli.

Iar oamenii care își dau seama
că nu știu nimic,

sunt cei care se descurcă binișor.

A treia problemă cu poveștile

este că cei din afară
ne manipulează cu povești,

și nouă ne place să credem că publicitatea
are efect doar pentru alții

dar, desigur, nu este așa,
publicitatea are efect asupra tuturor.

Așa că dacă ești prea atașat de povești,

ce se va întâmpla este că vor veni
oameni care vând produse,

și vor împacheta produsul
cu o poveste.

Tu zici: „O poveste gratuită!"

Și în final cumperi produsul,

pentru că produsul și povestea
merg împreună.

(Râsete)

Dacă te gândești cum merge capitalismul

aici este o distorsiune.

Să luăm două feluri
de povești despre mașini.

Povestea A: „Cumpără această mașină

și vei avea parteneri frumoși, romantici
și o viață fascinantă!"

(Râsete)

Sunt mulți oameni

care au stimulente financiare
să promoveze povestea.

Dar, să zicem, povestea alternativă este:

„Nu ai de fapt nevoie de o mașină
așa drăguță cum ar indica venitul tău."

Ceea ce faci de obicei este să te uiți
la colegii tăi și să-i copiezi.

Este o bună metodă
pentru multe probleme,

dar când e vorba de mașini,
cumpără-ți o Toyota."

(Râsete)

Poate că Toyota este un stimulent,

dar chiar și Toyota face
mai mulți bani din mașini de lux

și mai puțini bani din mașini ieftine.

Dacă te gândești ce fel de povești
auzi în cele din urmă,

auzi povești fermecătoare,
povești seducătoare,

și încă o dată vă spun,
nu vă încredeți în ele.

Sunt oameni care profită de dragostea
voastră pentru povești și vă manipulează.

Opriți-vă și spuneți:

„Care sunt mesajele,

și poveștile pe care nimeni nu este
motivat să le spună?"

Începeți să vă spuneți aceste lucruri,
și vedeți dacă vi se schimbă vreo decizie.

Aceasta e o metodă simplă.

Nu poți ieși niciodată din tiparul
de a gândi sub formă de povești,

dar poți îmbunătăți măsura
în care gândești sub formă de povești,

și poți lua decizii mai bune.

Dacă mă gândesc la acest discurs,
mă întreb, desigur,

cu ce vă alegeți de pe urma lui?

Ce poveste luați
de la Tyler Cowen?

O poveste ar putea fi
povestea căutării.

„Tyler era un om în căutare.

Tyler a venit aici, și ne-a spus să nu
gândim prea mult sub formă de povești."

Puteți spune povestea asta
despre acest discurs.

(Râsete)

S-ar potrivi cu un tipar bine-cunoscut.

V-o puteți aminti.
O puteți spune altor persoane.

„Tipul ăsta ciudat a venit și a spus:

'Nu gândiți sub formă de povești.
Să vă spun eu ce s-a întâmplat azi."'

(Râsete)

Și spuneți povestea voastră.

(Râsete)

O altă posibilitate este
să spuneți o poveste despre renaștere.

Puteți spune: „Obișnuiam
să gândesc prea mult sub formă de povești,

(Râsete)

dar apoi l-am auzit pe Tyler Cowen

(Râsete)

și acum gândesc mai puțin
sub formă de povești."

Puteți să vă amintiți și această poveste,

o puteți spune altor oameni,
și, din nou, poate să prindă.

Ați putea de asemenea să spuneți
povestea unei tragedii.

„Tipul ăsta, Tyler Cowen, a venit

(Râsete)

și ne-a spus să nu mai gândim
sub formă de povești,

dar n-a făcut decât să ne spună povești

(Râsete)

despre cum gândesc alți oameni
prea mult sub forma de povești."

(Râsete)

Deci, astăzi, ce alegem?
Căutarea, renașterea, tragedia?

Sau poate o combinație a celor trei?

Nu sunt prea sigur,
și nu sunt aici ca să vă spun

să ardeți DVD player-ul
și să-l aruncați pe Tolstoi.

A gândi sub formă de povești
este fundamental omenește.

Este o carte a lui Gabriel Garcia Marquez,
A trăi pentru a-ți povesti viața,

care spune că ne folosim amintirile
în povești pentru ca faptele noastre

să dea un sens vieților noastre,
să stabilească legături cu alți oameni.

Nimic din acestea nu va dispărea,
n-ar trebui sau n-ar putea să dispară.

Și iarăși, ca economist,
mă gândesc la viață

ca o decizie suplimentară.

Ar trebui să gândim mai mult sau mai puțin
sub formă de povești?

Când auzim povești
ar trebui să fim mai suspicioși?

Și față de ce povești
ar trebui să fim suspicioși?

Și iarăși, vă spun că poveștile sunt cele
care vă plac cel mai mult,

pe care le găsiți mai profitabile,
care vă inspiră.

Poveștile care nu se bazează
pe costul de oportunitate,

sau pe consecințele complexe,
neintenționate ale acțiunilor umane,

pentru că adesea acestea
nu sunt bune de povestit.

Adesea o poveste bună este o poveste
despre triumf, despre luptă;

sunt forțe opuse,
care sunt fie rele, fie ignorante;

este o persoană care caută,
o persoană care călătorește,

și un străin care vine în oraș.

Și astea sunt categoriile voastre,
dar nu le lăsați să vă facă prea fericiți.

(Râsete)

Ca o alternativă,

ca o extremă
- iarăși, nu-l ardeți pe Tolstoi -

doar faceți un pic mai multă harababură.

Dacă chiar ar fi trebuit să trăiesc
aceste călătorii, căutări și bătălii,

ar fi fost foarte opresive pentru mine!

Ca și când, Doamne, n-aș putea avea viața

în - ezit să folosesc cuvântul -
gloria ei haotică, obișnuită

ca să mă simt bine?

Oare chiar trebuie să urmez
un anume tip de poveste?

Nu pot doar să trăiesc?

Așa că simțiți-vă bine cu harababura.

Nu vă jenați dacă sunteți agnostici,

și mă refer la lucrurile
care vă fac să vă simțiți bine.

E așa de ușor să alegi
câteva arii în care să fii sceptic

și să te simți bine,

„sunt agnostic
în privința religiei sau politicii."

E ca o mișcare de portofoliu pentru
a fi mai dogmatic în altă parte, corect?

(Râsete)

Câteodată,

cei mai de încredere intelectuali
sunt cei care aleg o arie

și sunt total dogmatici în ea,
așa de încăpățânați și nerezonabili,

încât credeți:
„Cum or putea să creadă așa ceva?"

Dar înverșunarea lor scade,

și apoi, cu alte lucruri,
pot fi chiar deschiși la minte.

Așa că nu cădeți în capcana credinței
că dacă ești sceptic cu unele lucruri,

ești fundamental rezonabil

în privința decepției, poveștilor
și minții voastre deschise.

(Râsete)

Gândiți-vă la ideea de plutire,
de plutire epistemologică,

și la harababură, la incomplet,

și că nu tot ce zboară se mănâncă,

și că nu sunteți chiar într-o călătorie.

Sunteți aici pentru vreun motiv ciudat

și poate că nu știți care este acesta,
și poate că nici eu nu știu,

dar mă bucur că am fost invitat,
și vă mulțumesc că m-ați ascultat.

(Râsete)