Sunt neurochirurg și sunt azi aici ca să vă spun că oameni ca mine au nevoie de ajutorul vostru. Iar în câteva momente vă voi spune cum. Dar mai întâi o să încep prin a vă povesti despre un pacient de-al meu. E vorba de o femeie de vreo 50 de ani, în stare generală bună, care fusese internată și externată de câteva ori pentru un tratament curativ împotriva cancerului mamar. Acum avea o hernie a unui disc cervical, ce îi dădea o durere care iradia sub forma unei tensiuni în brațul drept. Uitându-mă la IRM-ul ei înainte de consultație, am decis să îi sugerez o operație. Acum, operațiile la gât de acest fel sunt standardizate și sunt rapide. Dar au un anumit risc. Faci o incizie chiar aici și diseci cu atenție după trahee, esofag, și încerci să nu tai artera carotidă internă. (Râsete) Apoi aduci microscopul, și cu atenție îndepărtezi discul și hernia de la rădăcina nervului fără să distrugi măduva spinării și nervul care se află la doar câțiva milimetri dedesubt. În cazul cel mai rău poți deteriora măduva spinării ceea ce poate duce la paralizie de la gât în jos. Explicându-i asta pacientei, a tăcut. După câteva momente a rostit câteva cuvinte decisive pentru mine și pentru ea. „Doctore, chiar este necesar?” (Râsete) Știți ce am realizat chiar în acel moment, acolo? Că nu era. De fapt, când am pacienți ca femeia aceasta, înclin să îi sfătuiesc să nu se opereze. Atunci ce m-a determinat să o fac acum? Ei bine, vedeți, hernia aceasta era atât de delicată, încât mă vedeam scoțând-o din canalul rădăcinii nervoase înainte ca pacienta să intre în cabinet. Trebuie să recunosc, voiam să o operez. Mi-ar fi făcut plăcere să o operez. La urma urmei, operația e partea cea mai distractivă a meseriei mele. (Râsete) Cred că înțelegeți sentimentul. Vecinul meu arhitect spune că îi place să stea și să deseneze și să proiecteze case. Ar prefera să facă asta toată ziua decât să vorbească cu clienții care plătesc casa și care chiar ar putea să îi pună restricții la ce să facă. Dar, la fel ca toți arhitecții, și chirurgii trebuie să-și privească pacientul în ochi și împreună cu pacientul, trebuie să hotărască ce e mai bine pentru persoana ce trebuie operată. Poate că sună ușor. Dar să vedem câteva statistici. Amigdalele sunt două umflături în partea din spate a gâtului. Pot fi îndepărtate chirurgical, operația se numește amigdalectomie. Această diagramă arată rata de amigdalectomii în Norvegia în diferite regiuni. Ce ar putea să vă sară în ochi e că sunt de două ori mai multe șanse pentru copilul vostru, fiindcă e vorba de copii, să sufere o amigdalectomie în Finnmark decât în Trondheim. Indicațiile în ambele regiuni sunt aceleași. Ar trebui să nu fie nicio diferență, dar există. Aici e o altă diagramă. Meniscul ajută la stabilizarea genunchiului și poate fi rupt sau fragmentat de obicei în cursul sporturilor cum ar fi fotbalul. Ceea ce vedeți e rata de operații pentru această afecțiune. Observați că rata în Møre og Romsdal e de cinci ori mai mare decât în Stavanger. De cinci ori. Cum se poate asta? Fotbaliștii în Møre og Romsdal joacă mai murdar decât în altă parte a țării? (Râsete) Probabil că nu. Am adăugat niște informații. Ce vedeți acum sunt procedurile efectuate în spitalele publice, cu linia albastră, iar cele din clinicile private sunt cu verde. E multă activitate în clinicile private din Møre og Romsdal, nu credeți? Ce indică asta? O posibilă motivație economică pentru a trata pacienții. Mai este ceva. Cercetări recente au arătat că diferența ca efect dintre terapia fizică regulată și operațiile la genunchi, nu există. Ceea ce înseamnă că majoritatea procedurilor efectuate din diagrama pe care tocmai v-am arătat-o puteau fi evitate, chiar și în Stavanger. Deci, ce încerc să vă spun? Chiar dacă majoritatea indicațiilor de tratament din lume sunt standardizate, sunt multe variații inutile ale deciziilor de tratament, mai ales în Occident. Unii oameni nu primesc tratamentul de care au nevoie, dar o parte și mai mare dintre voi sunt tratați excesiv. „Doctore, chiar este necesar?” Întrebarea asta am auzit-o doar o dată în cariera mea. Colegii mei au spus că nu au auzit-o niciodată de la vreun pacient. Dacă e să ne uităm de cealaltă parte, de câte ori credeți că o să auziți „nu” de la un doctor dacă îi puneți o asemenea întrebare? Cercetătorii au investigat asta și obțin aceeași rată de „nu” oriunde ar merge. Iar aceasta este de 30%. Adică, de trei ori din zece doctorul vostru prescrie sau sugerează ceva ce este total inutil. Și știți cum justifică asta? Pacientul pune presiune. Cu alte cuvinte, tu. Vrei ca ceva să fie făcut. Un prieten a venit pentru un sfat medical. Este un tip sportiv, care face mult schi fond iarna și aleargă vara. De data asta avea o durere urâtă de spate de fiecare dată când făcea jogging. Atât de mare că a trebuit să se oprească. L-am examinat, l-am chestionat cu atenție și am aflat că probabil avea un disc deteriorat în partea de jos a coloanei. De câte ori îl forța, avea dureri. Deja se apucase de înot în locul alergatului, nu era nimic de făcut, așa că i-am spus: „trebuie să fii mai selectiv când e vorba de antrenament. Unele activități sunt bune, altele nu.” Replica lui a fost: „Vreau un IRM la spate.” „De ce vrei un IRM?” „Pot să îl fac gratis prin asigurarea de la serviciu.” „Ei, haide”, am spus eu, la urma urmelor era prietenul meu. „Ăsta nu e adevăratul motiv.” „Cred că ar fi bine să văd cât de rău arată.” „De când ai început să interpretezi scanări IRM?” am spus. (Râsete) „Ai încredere în mine. Nu ai nevoie de scanare.” „Ei bine”, a spus el, și după un moment a continuat: „Ar putea fi cancer”. (Râsete) A făcut scanarea, evident. Iar prin asigurarea de la serviciu s-a întâlnit cu unul dintre colegii mei care i-a spus despre discul degenerat și că nu era nimic de făcut decât să continue cu înotul și să renunțe la jogging. După un timp l-am reîntâlnit și mi-a spus: „Ei, cel puțin acum știu ce este.” Dar să vă întreb ceva. Dacă toți cei din această cameră, cu aceleași simptome, ar face un IRM? Și dacă toți oamenii din Norvegia ar face un IRM dacă ar avea dureri de spate ocazionale? Lista de așteptare ar fi de patru ori mai mare, poate chiar mai mult. Și ați putea lua locul pe această listă cuiva care chiar are cancer. Așa că un doctor bun spune câteodată nu, dar pacientul suspicios refuză o oportunitate să fie diagnosticat sau tratat. „Doctore, chiar este necesar?” Știu că poate fi o întrebare dificil de pus. De fapt, acum 50 de ani, era chiar considerat nepoliticos. (Râsete) Dacă doctorul hotăra ce era de făcut, aia făceai. O colegă de-a mea, acum medic generalist, când era mică a fost trimisă la un sanatoriu pentru tuberculoză pentru șase luni. A fost o traumă pentru ea. Mai târziu, când a crescut, a aflat că testele ei pentru tuberculoză fuseseră negative tot timpul. Doctorul a internat-o doar pe bază de suspiciuni. Nimeni nu îndrăznise și nici măcar nu luase în considerare să îl contrazică, nici măcar părinții ei. Astăzi, ministrul norvegian al sănătății vorbește despre programul de îngrijire medicală. Se presupune că pacientul primește sfaturi de la doctor despre ce să facă. Acesta este un mare progres. Dar de asemenea pune mai multă responsabilitate pe tine. Trebuie să stai pe scaunul șoferului împreună cu doctorul tău și să luați împreună decizii. Deci, data viitoare când sunteți în cabinetul doctorului, vreau să îl întrebați: „Doctore, chiar este necesar?” Iar în cazul pacientei mele răspunsul ar fi nu, dar operația ar putea fi de asemenea justificată. „Deci, doctore, care sunt riscurile acestei operații?” Ei bine, pentru 5-10% dintre pacienți durerile se vor agrava. 1-2% dintre pacienți vor avea o infecție la locul operației sau chiar o hemoragie care s-ar putea încheia cu încă o operație. 0,5% dintre pacienți rămân cu o răgușeală permanentă și puțini, dar totuși câțiva, vor avea o scădere a funcționalității brațelor sau picioarelor. „Doctore, mai sunt alte opțiuni?” Da, odihna și terapia fizică, după un timp, te pot face perfect sănătos. „Și ce se întâmplă dacă nu fac nimic?” Nu este recomandat, dar chiar și așa, există o mică șansă să te faci bine. Patru întrebări. Întrebări simple. Considerați-o noua voastră cutie cu instrumente ajutătoare. Chiar este necesar? Care sunt riscurile? Mai sunt și alte opțiuni? Și ce se întâmplă dacă nu fac nimic? Întreabă asta când doctorul tău vrea să te trimită să faci un IRM, când îți prescrie antibiotice sau îți sugerează o operație. Ce știm din studii este că unul din cinci dintre voi, 20%, își va schimba părerea despre ce este de făcut. Și făcând asta, nu doar că îți vei face viața mult mai ușoară și probabil mai bună, dar întregul sistem de îngrijiri medicale va beneficia de hotărârea ta. Vă mulțumesc! (Aplauze)