Uneori ai un sentiment negativ despre lucruri. Nu ești mulțumit de felul în care merg. te simți frustrat și nemulțumit, și de multe ori, alegem să trăim așa. E o stare negativă pe care ne spunem că trebuie să o suportăm. Și totuși, cred cu putere că toți avem capacitatea de a transforma acel sentiment negativ într-unul pozitiv, permițând nemulțumirii să dea naștere schimbării. Pe 6 Ianuarie 1999, lucram în Londra când canalele de știri au transmis ofensiva rebelilor asupra orașului meu, Freetown, Sierra Leone. Mii de oameni și-au pierdut viața, și erau cadavre aruncate pe străzile din Freetown. Mătușa soțului meu a fost arsă de vie și m-am gîndit la fiul meu de doi ani în timp ce vedeam imagini cu copii cu membre amputate. Colegii m-au întrebat: „Cum putem să ajutăm?” Nu am știut, așa că am sunat la numerele care apăreau pe ecranul meu în timp ce agențiile internaționale de caritate începuseră să facă apeluri de strângere de fonduri pentru a înfrunta tragedia. Conversațile telefonice vagi m-au dezamăgit. Simțeam că oamenii care strângeau bani nu aveau treabă cu criza, ceea ce era de înțeles, de altfel. Dar nu eram mulțumită și nu eram convinsă că intervențiile lor ar fi avut impactul de care era atâta nevoie. Mi se strângea stomacul zile întregi, văzând ororile dezvăluite la televizor și mă tot întrebam: ce aș putea să fac? Ce ar trebui să fac? Voiam să ajut copiii afectați de război, așa că asta am și făcut. Eu, sora mea și niște prieteni am lansat Sierra Leone War Trust For Children, SLWT. Am decis să ne concentrăm asupra miilor de persoane strămutate care se refugiaseră și trăiau în condiții grele de sărăcie în taberele din Freetown. Munca noastră a început cu Ross Road Camp la capătul de est al orașului. Lucrând cu o organizație locală de sănătate, am identificat 130 dintre cele mai grave cazuri de mame singure cu copii sub cinci ani, și le-am sprijinit prin furnizarea de abilități de afaceri, microcredite, orice ne-au cerut. Lucrând în acele condiții anevoioase, simpla înțelegere a elementelor de bază nu a fost deloc ușoară. Dar sentimentul nostru colectiv de nemulțumire pentru o stare de fapt inacceptabilă ne-a mobilizat să finalizăm lucrurile. Unele dintre acele femei și-au deschis mici afaceri, și-au plătit datoriile și au permis altor mame și copiilor acestora să aibă aceleași oportunitați ca ele. Iar noi am continuat. În 2004, am deschis un centru de pregătire agricolă pentru foștii copii soldați, și când războiul s-a terminat, am început un program de burse pentru fetele dezavantajate, care altfel n-ar fi putut continua școala. Astăzi, Stella, una dintre acele fete, e pe cale să-și termine studiile de medicină. Este uimitor unde poate duce o stare de nemulțumire. (Aplauze) Zece ani mai târziu, în 2014, Sierra Leone a fost lovită de Ebola. Lucram în Freetown atunci, la un proiect de construcție a unui hotel, pe 25 mai, când au fost anunțate primele cazuri, dar m-am întors în Londra pe data de 30 iulie, când a fost anunțată starea de urgență, în aceeași zi în care zborurile spre Sierra Leone au fost anulate. Îmi amintesc cum plângeam ore în șir, întrebându-l pe Dumnezeu: de ce asta? De ce noi? Dar dincolo de lacrimi, am început să simt din nou sentimentul profund de nemulțumire. Astfel, când după șase luni de la primele cazuri confirmate, boala încă se răspândea rapid în Sierra Leone, și numărul oamenilor infectați și decedați continua să crească, nivelul meu de frustrare și furie crescuse atât de mult încât nu mai puteam să stau și să privesc din afară criza din Sierra Leone. Așa că, la jumătatea lui noiembrie, mi-am luat rămas bun de la prea iubiții și foarte înțelegătorii mei copii și soț, și m-am urcat într-un avion aproape gol spre Freetown. Freetown era epicentrul focarului. Erau sute de cazuri noi în fiecare săptamână, am vorbit cu mulți experți medicali, epidemiologi și oameni obișnuiți zilnic. Toți erau foarte speriați. „Nu o să avem succes până nu vorbim cu oamenii sub copacul de mango”, a spus Dr. Yoti, un doctor din Uganda care lucra cu WHO și care fusese implicat în aproape fiecare focar de Ebola înainte, în Africa. A avut dreptate, și totuși nu exista niciun plan pentru a face asta. Așa că într-un weekend de la începutul lui decembrie, am întocmit ceea ce e cunoscut ca planul Western Area Surge. Aveam nevoie să vorbim cu oamenii, nu către oameni. A trebuit să lucrăm cu cei care puteau să influențeze comunitatea ca oamenii să creadă în mesajul nostru. Trebuia să vorbim sub copacul de mango, nu prin difuzoare. Și ne trebuiau mai multe paturi. Centrul Național de Răspuns Ebola (CNRE) a îmbunătățit și a implementat planul, și spre a treia săptămână din ianuarie, numărul cazurilor a scăzut dramatic. Mi s-a cerut să fiu noul director de planificare pentru CNRE, ceea ce m-a purtat de-a lungul țării, încercând să fiu cu un pas înaintea focarului, dar și să-l monitorizez în satele îndepărtate din provincii, precum și în comunitățile urbane de la periferie. O dată, am ieșit din mașină ca să chem ajutor pentru un bărbat care căzuse pe drum. Am călcat din greșeală într-un lichid care curgea din el. M-am grăbit către casa părintească, mi-am spălat picioarele cu clor. Nu o să uit niciodată așteptarea rezultatului la testul bărbatului, verificându-mi mereu temperatura, atunci și pe tot parcursului epidemiei. Lupta cu Ebola a fost probabil cea mai provocatoare dar și cea mai satisfăcătoare din viața mea, și sunt foarte recunoscătoare pentru nemulțumirea care a deschis posibilitatea ca eu să pot servi. Nemulțumirea poate fi prezentă constant pe fundal sau poate fi bruscă, declanșată de evenimente. Uneori sunt ambele. Cu orașul meu natal, așa a fost. În ani de zile, orașul nostru s-a schimbat și mi-a produs o mare durere. Îmi aduc aminte de copilărie. Am crescut cățărându-mă în copaci, culegând mango și prune în curtea universității unde preda tatăl meu. Pescuiam în râurile adânci din grădinile botanice. Dealurile din jurul orașului Freetown erau acoperite cu vegetație luxuriantă, iar plajele erau curate și impecabile. Dublarea populației din Freetown în anii care au urmat războiului civil, și lipsa de planificare și control al construcțiilor a dus la o defrișare masivă. Copacii, frumusețea naturală, au fost distruse pe măsură ce se făcea loc pentru comunități noi, formale sau informale și pentru tăierea lemnului de foc. Eram profund deranjată și nemulțumită. Nu a fost doar distrugerea copacilor și a dealurilor care m-a deranjat, ci și impactul oamenilor, deoarece infrastructura nu a reușit să țină pasul cu creșterea populației. Nici vorbă de sisteme de salubritate, era un oraș murdar cu febră tifoidă, malarie și dizenterie. Nu știam statisticile la acea vreme, dar s-a dovedit că până în 2017, doar 6% din deșeurile lichide și 21% din deșeurile solide erau colectate. Restul erau acolo cu noi, în curți, pe câmpuri, în râuri și depozitate în mare. Pașii pentru confruntarea acelei furii și frustrări profunde pe care le-am simțit nu s-au desfășurat în mod magic sau clar. Nu așa lucrează puterea nemulțumirii. Funcționează când știi că lucrurile se pot face mai bine, și funcționează atunci când decizi să riști pentru a aduce o schimbare. Așa se face că în 2017 am ajuns să candidez pentru postul de primar, pentru că știam că lucrurile pot fi mai bune. Se pare că oamenii au fost de acord cu mine, întrucât am câștigat alegerile. (Aplauze) Astăzi implementăm un plan ambițios pentru a ne transforma orașul, și când spun „noi”, ceea ce mă emoționează cu adevărat este că mă refer la întreaga comunitate din Freetown, fie că face parte din competiții care recompensează cartierul, care îmbunătățește cel mai mult curățenia generală sau despre programele noastre care îndrumează și adună oameni și colectori de deșeuri prin aplicația noastră. Astăzi, Freetown este un oraș mult mai curat, cu acei copaci pentru care suntem cunoscuți și dintre care am plantat 23.000 în ultimul sezon ploios. Iar în 2020... (Aplauze) O să plantăm un milion de copaci ca parte a campaniei „Freetown, orașul copacilor”. (Aplauze) Uneori... uneori avem un sentiment negativ despre lucruri. Nu suntem mulțumiți de felul în care merg lucrurile. Ne simțim nemulțumiți și ne simțim frustrați. Putem să schimbăm negativul în pozitiv. Dacă crezi că lucrurile pot fi mai bune, atunci ai opțiunea să faci ceva mai degrabă decât să nu faci nimic. Magnitudinea și circumstanțele situațiilor noastre vor diferi, dar toți avem un lucru în comun: putem să riscăm și să facem diferența. Și o să închei spunând: fă un pas în afară, riscă. Dacă putem să ne unim pe fondul nemulțumirii, lumea va fi un loc mai bun. Vă mulțumesc! (Aplauze)