Când mă uit în oglindă astăzi, văd un discipol al justiției și educației la Universitatea Columbia, un mentor al tinerilor, un activist și viitorul senator al statului New York. (Aclamații) Văd toate astea, dar și un om care și-a petrecut un sfert din viață în închisoare - șase ani, mai exact, la Rikers Island, pe când eram adolescent, pentru o faptă care aproape l-a costat viața pe un om. Dar ce m-a făcut să ajung de acolo aici nu a fost pedeapsa cu care m-am confruntat ca adolescent într-o închisoare pentru adulți sau asprimea sistemului nostru juridic, ci mediul educațional al unei clase care m-a făcut să descopăr ceva ce credeam a fi imposibil pentru mine sau pentru sistemul nostru juridic. Cu câteva săptămâni înainte să fiu eliberat condiționat, un consilier m-a sfătuit să mă înscriu la un curs ținut în închisoare, intitulat „Înăuntrul Justiției Penale”. Pare destul de simplu, nu? Ei bine, această clasă era formată din opt prizonieri și opt procurori adjuncți. Geraldine Downey, profesor de psihologie la Universitatea Columbia și Lucy Lang, procuror adjunct al districtului Manhattan predau împreună cursul, primul de acest gen. Să fiu sincer, nu așa mi-am imaginat că voi începe facultatea. Am fost uimit încă din prima zi. Am presupus că toți procurorii din încăpere vor fi albi. Dar îmi amintesc cum, intrând în clasă în prima zi și văzând trei procurori negri, mi-am zis: „Oau, să fii procuror negru... e ceva!” (Râsete) La sfârșitul primei zile, eram convins. Ba chiar, la câteva săptămâni de la eliberare, am făcut ceva ce îmi jurasem că nu voi face. M-am întors în închisoare. Dar din fericire, de data asta doar ca student, să mă alătur colegilor mei de clasă. Și de data asta, la sfârșitul orei am mers acasă. La următorul curs am vorbit despre ce ne-a adus în acest punct al vieții și în această sală de curs împreună. Într-un final, am devenit suficient de relaxat să dezvălui tuturor adevărul despre viața mea... de unde vin. Le-am spus cum, împreună cu sora mea, am fost martorii suferinței mamei noastre, fiind abuzată ani întregi de tatăl nostru vitreg. Ca să scăpăm, am ajuns să locuim într-un adăpost. Le-am spus cum am jurat familiei mele că îi voi proteja, le-am explicat cum la 13 ani nu mă simțeam ca un adolescent, ci mai degrabă ca un soldat într-o misiune. Și ca orice soldat, purtam pe umeri o povară emoțională și, urăsc să o spun, un pistol la brâu. La doar câteva zile după ce am împlinit 17 ani, această misiune a eșuat. Mergeam împreună cu sora mea la spălătorie când un grup s-a oprit în fața noastră. Două fete au atacat-o pe sora mea din senin. Confuz încă de ce se întâmpla, am încercat să o trag deoparte pe una din fete, și în același moment am simțit cum ceva mi-a străpuns fața. Din cauza adrenalinei nu am observat când un bărbat din grup a venit spre mine și m-a tăiat. Când am simțit cum sângele cald mi se prelinge pe față, și văzându-l cum își îndreaptă cuțitul din nou spre mine, a trebuit să mă apăr, am scos pistolul de la brâu și am apăsat pe trăgaci. Din fericire, nu și-a pierdut viața în acea zi. Mâinile îmi tremurau, inima-mi bătea tare, eram paralizat de frică. Din acel moment, am simțit un regret ce nu m-a părăsit niciodată. Am aflat mai târziu că au atacat-o pe sora mea din greșeală, crezând că era altcineva. A fost îngrozitor, și clar că nu eram antrenat sau calificat să fiu soldatul care credeam că trebuie să fiu. Dar în cartierul meu, mă simțeam în siguranță doar când eram înarmat. Acum, revenind la clasă, după ce m-au ascultat procurorii puteau spune că nu am avut intenția să rănesc pe cineva. Nu am vrut decât să ajungem în siguranță acasă. Puteam să văd cum li se schimba expresia feței la auzul poveștilor celorlați deținuți din sală. Povești care ne-au prins pe mulți dintre noi în acest cerc vicios al închisorii, din care majoritatea nu au mai putut ieși. Bineînțeles sunt și oameni care comit infracțiuni oribile. Dar poveștile vieților acestor indivizi înainte de a comite aceste acte, sunt genul de povești pe care acești procurori nu le-au auzit niciodată. Și când a venit rândul lor să vorbească, al procurorilor, și eu am fost surprins. Nu erau drone lipsite de emoții sau roboți programați să trimită oameni la închisoare Erau fii și fiice, frați și surori. Dar mai ales studenți foarte buni. Erau ambițioși și motivați. Și credeau că pot folosi puterea legii pentru a proteja oamenii. Erau într-o misiune pe care o înțelegeam perfect. Pe la mijlocul orei, Nick , unul din studenții închiși, și-a exprimat îngrijorarea că procurorii evită intenționat prejudecățile rasiale și discriminarea din sistemul nostru de justiție. Acum, dacă ați fost vreodată la închisoare, știți că nu putem vorbi despre reforma justiției fără să vorbim despre rasă. Așa că l-am susținut pe Nick în liniște și eram curioși să auzim răspunsul procurorilor. Nu îmi amintesc cine a vorbit primul, dar când Chauncey Parker, procuror senior, l-a aprobat pe Nick și a spus că este hotărât să pună capăt încarcerării în masă a oamenilor de culoare, l-am crezut. Și am știut că ne îndreptam în direcția bună. Am început să lucrăm ca o echipă, să explorăm noi posibilități să descoperim adevăruri despre sistemul nostru de justiție și cum o adevărata schimbare se produce pentru noi. În cazul meu, nu au fost programele obligatorii din închisoare. Însă, ascultând sfaturile celor mai în vârstă, oameni care au fost condamnați să își petreacă restul vieții închiși. Acești oameni m-au ajutat să-mi schimb mentalitatea și mi-au insuflat toate aspirațiile lor în speranța că nu mă voi întoarce niciodată în închisoare, și voi servi drept ambasadorul lor în libertate. În timp ce vorbeam, am văzut cum unul din procurori s-a luminat și a zis ceva ce eu credeam că era evident și anume că m-am transformat în ciuda încarcerării și nu datorită acesteia. Era clar, acești procurori nu se gândeau la ce se întâmpla cu noi după ce obțineau condamnarea. Dar prin simplul act de a sta într-o sală de clasă, acești avocați au început să vadă că a ne ține închiși nu era nici în avantajul comunității noastre, nici în al nostru. La sfârșitul cursului, procurorii erau entuziasmați să ne audă vorbind despre planurile noastre de viață după eliberare, fără să realizeze cât de greu avea să ne fie de fapt. Încă pot vedea șocul de pe fața unui procuror asistent când și-a dat seama: în ID-ul provizoriu care ni s-a dat odată cu libertatea scrie că tocmai am ieșit din închisoare. Nu își imaginase câte obstacole acest lucru ne va crea la reintegrarea în societate. Am văzut însă și empatia ei reală față de alegerea ce trebuia să o facem între a merge acasă la un pat dintr-un adăpost sau la canapeaua dintr-un apartament supraaglomerat al unei rude. Ce am învățat la curs s-a concretizat în recomandări ale politicilor publice. Am prezentat propunerile noastre comisarului Departamentului de Corecție și procurorului din Manhattan, la absolvire, într-un amfiteatru aglomerat din Columbia. Ca o echipă, nu îmi puteam imagina un fel mai memorabil de a încheia cele opt săptămâni împreună. După doar zece luni de la ieșirea din închisoare m-am găsit din nou într-o încăpere ciudată, invitat de comisarul NYPD-ului pentru a împărtăși perspectiva mea la un summit polițienesc. În timp ce vorbeam, am văzut o față familiară în public. Era procurorul care s-a ocupat de cazul meu. Văzându-l, m-am gândit la zilele mele în sala de judecată acum șapte ani, ascultându-l cum propune o condamnare lungă la închisoare, ca și cum viața mea nu avea nicio valoare, fără potențial. Dar de data asta, împrejurările erau diferite. Mi-am înlăturat gândurile și m-am dus să îi strâng mâna. Părea fericit să mă vadă. Surprins, dar fericit. A recunoscut cât era de mândru să fie în aceea cameră cu mine, și am început să vorbim despre o colaborare pentru a îmbunătăți situația comunității. Astăzi, port cu mine toate aceste experiențe, în timp ce dezvolt Consiliul tinerilor ambasadori ai justiției la Universitatea Columbia, aducând tineri newyorkezi, unii care au petrecut deja timp închiși și alții care încă sunt la liceu, împreună cu oficiali ai orașului. În această clasă, toată lumea va căuta idei pentru a îmbunătăți viețile celor mai vulnerabili tineri, înainte de a ajunge să fie judecați de sistemul de justiție penală. Și asta se poate, dacă ne facem treaba. Societatea și sistemul juridic ne-au convins că putem să ne închidem problemele și că putem evita provocările sociale prin condamnări. Dar asta nu e adevărat. Imaginați-vă pentru o secundă un viitor în care nimeni nu poate deveni procuror, judecător, polițist sau chiar ofițer de probațiune fără să stea mai întâi într-o clasă pentru a învăța și a se conecta cu oamenii ale căror vieți vor fi în mâinile lor. Îmi fac partea de a promova puterea conversației și nevoia de colaborare. Prin educație vom ajunge la un adevăr care este inclusiv și ne unește pe toți în căutarea dreptății. Pentru mine, o conversație inedită și o sală de clasă diferită mi-au arătat cum atât mentalitatea mea, cât și sistemul nostru judiciar pot fi transformate. Se spune că adevărul ne va elibera. Dar eu cred că este educația și comunicarea. Vă mulțumesc! (Aplauze)