Cum îți poți schimba viața dacă-ți schimbi povestea

Poveștile te ajută să-ți înțelegi viața, dar când narațiunea e incompletă sau înșelătoare, ele te pot imobiliza în loc să-ți ofere claritate. Printr-un discurs ce poate fi pus în practică, Lori Gottlieb, psihoterapeută și autoare a unei rubrici de sfaturi, demonstrează cum te poți desprinde de poveștile pe care ți le-ai tot spus dacă devii propriul tău editor și-ți rescrii narațiunea din alt punct de vedere.

Încep prin a vă spune despre un e-mail

pe care l-am primit recent.

Căsuța mea poștală electronică
e cam atipică,

fiindcă sunt psihoterapeută

și scriu rubrica de sfaturi
„Dragă psihoterapeută”.

Vă imaginați, deci, ce mesaje primesc.

Am citit mii de mesaje foarte personale

de la necunoscuți din toată lumea.

Mesaje despre inimi frânte și pierderi

până la ciondăneli cu părinții sau frații.

Le păstrez pe toate
într-un dosar pe laptop

pe care l-am numit „Problemele vieții”.

Deci am primit acest e-mail –
primesc multe asemenea mesaje –

și vreau să vă invit puțin în lumea mea,

să vă citesc unul dintre mesaje.

Iată ce zice:

„Dragă psihoterapeută,

sunt căsătorită de zece ani

și totul a fost bine până acum câțiva ani.

De atunci soțul meu
n-a mai vrut să facem sex așa des,

iar acum aproape nu mai facem deloc.”

Sigur nu vă așteptați la asta.

(Râsete)

„Aseară am descoperit că de câteva luni

stă în secret noaptea târziu
mult la telefon

cu o femeie de la birou.

Am căutat-o pe internet și e superbă.

Nu pot să cred ce se întâmplă.

Tata a avut o aventură
cu o colegă când eram mică,

iar asta ne-a destrămat familia.

Se înțelege că mă simt distrusă.

Dacă rămân căsătorită,

nu mai pot avea încredere în soțul meu,

dar nu vreau să treacă copiii prin divorț,

să aibă o mamă vitregă etc.

Ce ar trebui să fac?”

Voi ce credeți că ar trebui să facă?

Dacă primeați voi mesajul,

poate vă gândeați
la cât de dureroasă e infidelitatea.

Sau poate la cum e cu atât mai dureros

din cauza experienței cu tatăl ei
pe când era mică.

Ca mine, poate ați simți
empatie față de femeie

și poate chiar ați nutri –
cum s-o zic mai plăcut –

să zicem sentimente „nu prea pozitive”
față de soțul ei.

Cam asta gândesc și eu

când citesc mesajele din căsuța poștală.

Dar trebuie să fiu foarte atentă
când răspund la mesaje,

fiindcă știu că fiecare mesaj
e de fapt doar o poveste

scrisă de un anumit autor

și că mai există
și altă versiune a poveștii.

Întotdeauna există.

Știu asta,

fiindcă am învățat ca psihoterapeută

că nu suntem de încredere
ca naratori ai propriilor vieți.

Nici eu.

Nici voi.

Și niciunul dintre cunoscuții voștri.

Asta poate nu trebuia să zic,

fiindcă n-o să-mi mai credeți discursul.

Nu vreau să zic
că inducem în eroare dinadins.

În mare parte,
ce-mi spun oamenii e total adevărat,

doar că numai din perspectiva lor curentă.

În funcție de ce subliniază
sau minimalizează,

ce păstrează, ce omit,

ce văd și vor ca eu să văd,

își spun povestea într-un anume fel.

Psihologul Jerome Bruner
a descris asta minunat – a zis:

„Să povestești înseamnă inevitabil
să adopți o poziție morală.”

Cu toții ducem povești
despre viețile noastre.

De ce am ales așa, de ce a mers prost,

de ce ne-am purtat cumva cu cineva –

fiindcă merita, evident –

de ce cineva s-a purtat cumva cu noi –
deși nu meritam, evident.

Poveștile ne ajută
să ne înțelegem viețile.

Dar ce se întâmplă
când poveștile pe care le spunem

induc în eroare,
sunt incomplete sau total greșite?

Atunci, în loc să ofere claritate,

poveștile astea ne imobilizează.

Presupunem că circumstanțele
ne influențează poveștile.

Dar am văzut de multe ori în munca mea

că e fix invers.

Felul în care ne narăm viețile
influențează ce devin.

Ăsta e pericolul poveștilor noastre,

fiindcă ne pot chiar da peste cap.

Dar asta e și puterea lor,

fiindcă înseamnă
că dacă ne putem schimba poveștile,

ne putem schimba viețile.

Și azi vreau să vă arăt cum.

V-am zis că sunt psihoterapeută

și chiar sunt, nu sunt un narator dubios.

Dar dacă sunt, să zicem, în avion

și cineva mă întreabă cu ce mă ocup,

de obicei zic că sunt editoare.

Parțial, spun asta fiindcă
dacă zic că sunt psihoterapeută,

am mereu parte
de reacții ciudate de genul:

„Aaa... psihoterapeută.

O să mă psihanalizezi?”

Iar eu mă gândesc: „a) Nu.

și b) De ce-aș face asta aici?

Dacă ziceam că sunt ginecolog,

m-ai întreba dacă-ți
fac un examen pelvian?”

(Râsete)

Motivul principal
pentru care zic că sunt editoare

e că e adevărat.

Treaba psihoterapeutului
e să ajute oamenii să editeze,

dar interesant la rolul meu
de „Dragă psihoterapeută”

e că nu editez pentru o singură persoană.

Încerc să învăț un grup întreg să editeze,

folosind săptămânal un mesaj ca exemplu.

Mă gândesc la lucruri precum:

ce e irelevant?

Protagonistul progresează
sau se învârte în cerc?

Personajele secundare
sunt importante sau distrag atenția?

Intrigile relevă o temă?

Iar ce am observat

e că majoritatea poveștilor
au două teme principale.

Prima e libertatea,

iar a doua e schimbarea.

Iar când editez,

astea sunt temele cu care încep.

Să discutăm despre libertate o clipă.

Poveștile noastre despre libertate
sună cam așa:

credem, în general,

că avem enorm de multă libertate.

Mai puțin în cazul problemei în cauză,

la care, brusc,
simțim că nu mai avem deloc.

În multe dintre poveștile noastre
ne simțim captivi, nu?

Ne simțim
prizonieri ai familiei, serviciului,

relațiilor, trecutului.

Uneori ne ținem singuri captivi
cu scenarii de autoflagelare.

Sigur știți poveștile astea:

„Viața altora e mai bună decât a mea”,

grație rețelelor sociale.

Cea cu „Sunt un impostor”
sau „Nu sunt demn de iubire”.

Cea cu „Nimic nu-mi iese bine”.

Cea cu „Când zic «Hei, Siri!»
și nu-mi răspunde, înseamnă că mă urăște”.

M-am prins, vedeți, nu sunt singura.

Femeia care mi-a scris acel mesaj

se simte și ea captivă.

Dacă rămâne cu soțul,
n-o să mai aibă încredere în el,

iar dacă pleacă, copiii vor suferi.

Există o caricatură
care cred că e exemplul perfect

pentru ce se întâmplă
cu-adevărat în poveștile astea.

Caricatura arată un prizonier
smucind de gratii,

încercând cu disperare să scape.

Dar în dreapta și stânga e liber.

Fără gratii.

Prizonierul nu e încarcerat.

Majoritatea e așa.

Ne simțim complet captivi,

blocați în celulele emoțiilor noastre,

dar nu pășim
dincolo de gratii spre libertate

fiindcă știm că mai e ceva:

libertatea vine la pachet
cu responsabilitatea.

Și dacă ne asumăm responsabilitatea
pentru rolul nostru în poveste,

s-ar putea să trebuiască să ne schimbăm.

Iar asta e cealaltă temă
pe care o văd în povești: schimbarea.

Acele povești sună cam așa:

cineva zice: „Vreau să mă schimb”.

Dar de fapt vrea să spună:

„Vreau ca alt personaj din poveste
să se schimbe”.

Psihoterapeuții descriu dilema așa:

„Dacă regina avea testicule, era rege”.

Adică...

(Râsete)

N-are logică, așa-i?

De ce n-am vrea ca protagonistul,

care e eroul poveștii, să se schimbe?

Ei bine, poate fiindcă schimbarea,

chiar și schimbarea pozitivă,

implică pierderi în doze considerabile.

Pierderea a ceea ce e familiar.

Chiar dacă familiarul e neplăcut
sau absolut jalnic,

măcar știm personajele,
contextul și intriga,

până și replicile recurente din poveste:

„ - Nu speli niciodată rufe!

- Ba da, data trecută!

- A, da? Când?”

E ciudat cum te consolează

să știi exact cum va decurge povestea

de fiecare dată.

Să scrii un capitol nou
cere să te avânți în necunoscut.

Să te zgâiești la o foaie goală.

V-o spune orice scriitor,

nimic nu e mai îngrozitor
decât o foaie goală.

Dar iată soluția:

odată ce ne edităm povestea,

următorul capitol devine
mai ușor de scris.

Vorbim așa mult în cultura noastră
despre cunoașterea de sine.

Dar o parte din a te cunoaște
înseamnă să renunți la ce știi deja.

Să renunți la versiunea poveștii
pe care ți-ai tot spus-o,

ca să-ți poți trăi viața

și nu o poveste pe care ți-ai spus-o

despre viața ta.

Și astfel pășim dincolo de gratii.

Vreau să revin la mesajul
femeii despre adulter.

M-a întrebat ce ar trebui să facă.

Am un cuvânt lipit pe perete la birou:

„părerologie”.

Obiceiul de a sfătui sau opina fără să ai
cunoștințele sau competența necesare.

Un cuvânt grozav, nu?

Merge folosit în atâtea contexte.

Sigur o să-l folosiți după acest discurs.

Eu îl folosesc să țin minte
că fiind psihoterapeută,

pot ajuta oamenii
să-și clarifice ce vor să facă,

dar nu pot lua decizii în locul lor.

Doar voi vă puteți scrie povestea

și aveți nevoie doar de niște instrumente.

Ce vreau să fac acum

e să edităm mesajul femeii
împreună, chiar aici,

pentru a vă arăta
cum ne putem revizui poveștile.

Vreau să încep prin a vă ruga

să vă gândiți la o poveste
pe care v-o spuneți chiar acum

și care poate nu e spre binele vostru.

Poate fi despre o situație
prin care treceți,

despre o persoană din viața voastră

sau poate chiar despre voi înșivă.

Și vreau să vă uitați
la personajele secundare.

Cine sunt cei care vă ajută

să mențineți versiunea greșită a poveștii?

Exemplu: dacă femeia care mi-a scris

le-ar zice prietenilor ce s-a întâmplat,

ei probabil i-ar oferi
„compasiune idioată”.

Compasiunea idioată
înseamnă că aprobăm povestea

spunând „Ai dreptate, nu-i corect”

când un prieten zice
că n-a obținut promovarea dorită,

deși știm că asta s-a întâmplat
de mai multe ori

fiindcă nu-și dă într-adevăr silința

și poate fură și accesorii de la birou.

(Râsete)

Spunem: „Da, ai dreptate, e un nesimțit”

când o prietenă ne zice
că a părăsit-o iubitul,

deși știm că ea
are anumite obiceiuri în relații,

fie că trimite SMS-uri întruna
sau umblă prin sertarele lui,

ce contribuie la un astfel de deznodământ.

Vedem problema, e ca atunci când

dacă se lasă cu ceartă
în fiecare bar unde mergi,

probabil e din cauza ta.

(Râsete)

Ca să fim editori buni,
trebuie să oferim compasiune înțeleaptă

nu doar prietenilor, ci și nouă înșine.

Asta se numește –
cred că termenul tehnic ar fi

„a livra
adevăruri explozive compătimitoare”.

Adevărurile sunt compătimitoare

fiindcă ne ajută să vedem
ce am omis din poveste.

Adevărul e

că nu știm
dacă soțul femeii are o aventură,

de ce viața lor sexuală
s-a schimbat acum doi ani

sau despre ce erau
convorbirile alea târzii.

E posibil că din cauza trecutului ei

scrie o poveste unilaterală
despre trădare,

dar poate că mai e ceva

ce nu e dispusă să arate în mesaj – mie

sau poate chiar ei însăși.

E ca tipul ăla
care face un test Rorschach.

Știți ce sunt testele Rorschach?

Un psiholog îți arată
niște pete de cerneală care arată așa

și te întreabă ce vezi.

Tipul se uită la pată și zice:

„Clar nu văd sânge.”

Iar examinatorul zice:

„Bun, spune-mi și ce altceva nu vezi.”

În narațiune, asta se numește perspectivă.

Ce nu e naratorul dispus să vadă?

Vreau să vă mai citesc încă un mesaj.

Zice așa:

„Dragă psihoterapeută,

Am nevoie de ajutor cu soția mea.

De la o vreme tot ce fac o irită,

până și fleacuri precum
zgomotul pe care-l fac când mestec.

La dejun am văzut că încearcă să-mi pună
pe ascuns mai mult lapte în cereale

ca să nu mai fie așa crocante.”

(Râsete)

„Am impresia că a început să mă critice
acum doi ani după moartea tatălui meu.

Eram tare apropiat de el,

iar tatăl ei a părăsit-o când era mică,

așa că n-a putut înțelege
prin ce-am trecut.

O prietenă la serviciu
și-a pierdut tatăl acum câteva luni

și-mi înțelege durerea.

Aș vrea să pot vorbi cu soția
la fel cum vorbesc cu prietena,

dar am impresia
că abia de mă tolerează acum.

Cum pot să-mi recâștig soția?”

Bine.

Probabil v-ați dat seama

că e vorba
de aceeași poveste de mai devreme,

doar că spusă
din perspectiva altui narator.

Povestea ei era
despre un soț care înșeală,

povestea lui e despre o soție
care nu-i înțelege durerea.

E remarcabil că în ciuda diferențelor

în ambele povești
se tânjește după conexiune.

Dacă reușim să ieșim
din narațiunea la persoana I

și să scriem povestea
din perspectiva altui personaj,

acel personaj devine subit
mult mai simpatic,

iar scenariul se deschide.

Ăsta e cel mai dificil pas
în procesul editorial,

dar e și unde începe schimbarea.

Ce s-ar întâmpla dacă ți-ai privi povestea

și ai scrie-o din perspectiva altcuiva?

Ce ai vedea acum
din perspectiva asta mai largă?

De asta, când văd oameni deprimați,
zic uneori:

„Nu ești cea mai potrivită persoană
cu care să vorbești despre tine acum”,

fiindcă depresia ne distorsionează
poveștile într-un fel aparte.

Ne limitează perspectiva.

Asta e valabil și când ne simțim singuri,
răniți sau respinși.

Creăm tot felul de povești,

distorsionate cu o lentilă îngustă

prin care nici nu ne dăm seama că privim.

Și așa devenim
propriii noștri difuzori de știri false.

Trebuie să vă mărturisesc ceva.

Eu am scris mesajul cu versiunea soțului.

Habar n-aveți cât mi-a luat

să aleg între cereale și chipsuri de pită.

Am scris bazându-mă
pe toate narațiunile alternative

văzute de-a lungul anilor

nu doar în cabinetul meu,
ci și la rubrica de sfaturi,

când s-a întâmplat

ca doi oameni
implicați în aceeași situație

să-mi scrie fără știrea celuilalt,

iar eu am două versiuni
ale aceleiași povești în căsuța poștală.

Asta chiar s-a întâmplat.

Nu știu care e cealaltă versiune
a poveștii femeii,

dar știu un lucru:

ea trebuie s-o scrie.

Pentru că editând cu curaj,

o să scrie o versiune și mai nuanțată
a mesajului pe care mi l-a trimis.

Chiar dacă soțul ei
are o aventură de orice fel –

și poate chiar are –

ea n-are nevoie
să știe care e scenariul deocamdată.

Pentru că simplul fapt că editează

îi oferă și mai multe posibilități
pentru ce poate deveni scenariul.

Uneori văd oameni care sunt blocați

și tare implicați în blocajul ăsta.

Îi numim oameni care se plâng
și refuză ajutor.

Sigur cunoașteți și voi așa oameni.

Sunt cei care,
când încerci să le oferi o sugestie,

o resping cu:
„Da, nu, n-o să meargă pentru că...”

„Da, nu, e imposibil
pentru că nu pot să fac asta.”

„Da, tare vreau mai mulți prieteni,
dar oamenii sunt așa de enervanți.”

(Râsete)

Ceea ce resping, de fapt,

e o revizie a poveștii lor
plină de suferință și blocaje.

Așa că am altă abordare cu oamenii ăștia.

Le spun altceva.

Le zic:

„O să murim cu toții.”

Pariez că vă bucurați
că nu sunt psihoterapeuta voastră.

Fiindcă mă privesc

exact cum vă uitați voi acum,

cu privirea plină de confuzie.

Dar apoi le explic că există o poveste

care se scrie
despre fiecare dintre noi, într-un final.

Se numește necrolog.

Și le zic că în loc să fim
autorii nefericirii noastre,

putem să influențăm poveștile cât trăim.

Putem fi eroi în loc de victime
în poveștile noastre,

putem alege ce se petrece
pe pagina din mințile noastre

și ne influențează realitatea.

Le spun că viața presupune
să alegem poveștile pe care le ascultăm

și pe cele ce trebuie editate.

Și că se merită
să treacă printr-o revizie,

fiindcă nimic nu-i mai important
pentru calitatea vieții

decât poveștile
pe care ni le spunem despre ele.

Când vine vorba
de poveștile vieților noastre,

ar trebui să țintim
la propriul premiu Pulitzer.

Majoritatea dintre noi
nu ne plângem și refuzăm ajutorul

sau cel puțin nu credem asta.

Dar ăsta e un rol
în care e ușor să ne eschivăm

când suntem îngrijorați,
nervoși sau vulnerabili.

Așa că data viitoare
când vă chinuiți cu ceva,

amintiți-vă:

o să murim cu toții.

(Râsete)

Apoi, scoateți-vă trusa de editare

și întrebați-vă:

„Care vreau să fie povestea mea?”

Iar apoi mergeți să vă scrieți capodopera.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)