Fuga noastră existențială de moarte și înțelepciunea conexiunii cu doliul

Timp de secole, priveghiul irlandez a servit oamenilor drept moment să plângă o viață pierdută și să celebreze o viață trăită, împreună. În această discurs profund și liric, poetul Kevin Toolis deplânge frica și negarea morții care caracterizează societăți din ce în ce mai individualiste. El explică că o viață trăită din plin înseamnă îmbrățișarea mortalității noastre comune, și ne oferă moduri simple de a ne reconectare cu comunitatea voastră, cu oamenii dragi nouă și chiar noi înșine.

Deci zeii au trimis un mesaj
unui rege bătrân.

„Te vom deghiza

ca să poți intra în tabăra inamicilor,

să găsești ucigașul fiului tău

și apoi poți încerca să răscumperi
trupul fiului tău mort înapoi.”

Când regele îi spune reginei,

ea este înspăimântată.

„Nu te duce!

Ahile ucigătorul de oameni
te va omorî și pe tine.”

Dar apoi, bătrânul,

Regele Priam al Troiei,

spune ceva ciudat și minunat,

dar dificil pentru generația noastră
de înțeles complet.

„Nu-mi pasă dacă grecii mă ucid,

atât timp cât voi avea prima oară
îmbrățișarea reconfortantă pentru inimă

a fiului meu mort în brațele mele.”

„Fiul meu mort în brațele mele?”

Oare bătrânul nu știe
că trupurile celor morți

sunt fără valoare?

Ținta lui – fără rost.

Cine și-ar risca viața pentru un cadavru?

Povestea vine din Cartea 24 din „Iliada”,

o lucrare de bază
a civilizației occidentale

scrisă de Homer în anul 700 î.e.n.

despre un război care a luat loc
în anul 1300 î.e.n.

Asediul Troiei.

Un poem specific vechilor celți
care a fost memorat,

recitat și interpretat pentru mii de ani.

Ai auzit sunetul Iliadei
revărsându-se prin urechile tale,

și în acea interpretare redescoperi
viața antică și înțelepciunea morții

strămoșilor noștri.

Cum să fii curajos în tristețe,

cum să-ți înfrunți moartea cu vitejie,

cum să-ți înveți copiii cum să moară,

cum să fii un muritor mai bun,

un om mai bun.

(în greacă) „Hṑs hoí g’ amphíepon
táphon Héktoros hippodámoio.”

Ultimul vers în greaca antică a „Iliadei”.

O înțelepciune pe care voit
am uitat-o și pierdut-o

în noua noastră frică egocentrică
de moarte.

În contrast, am subcontractat
mortalitatea noastră.

Moartea modernă în mod absurd
a devenit specialitate medicală.

Grijă paliativa - o țară străină
pe care nu o vizităm niciodată.

Sau doar la sfârșitul vieții noastre.

Ultima formă de negare a morții.

La fel cum ne-am interzis
nu numai îmbrățișarea,

dar și vederea morților noștri.

Interzis.

Să facem un test?

Cu degetele mâinii drepte?

Da, tu, toată lumea,

și numărați câte cadavre ați văzut, atins,

sărutat și îmbrățișat
în toată viața voastră?

Unul?

Sau două?

Sau niciunul?

Puteți număra cadavrele
pe degetele de la mâna stângă?

Și cum se poate întâmpla asta,

într-o lume în care toată lumea
e muritoare?

Pe ecranele TV, acoperim

acel act final de iubire Homerică,

Hector mort în brațele tatălui său,

invocând decență publică,
preferințe diferite

și câștigurile din publicitate.

Dar fuga noastră existențială
nu ne-a făcut mai puternici, înțelepți,

mai curajoși în fața morții,

ci doar mai fricoși.

Suntem mult prea triști,

prea speriați de propria noastră moarte.

Concepția noastră despre moarte
s-a redus la ceva ce ține de „eu”,

niciodată la ceva ce ține de „noi”.

Bolnavii terminali sunt adesea rușinați
de îmbolnăvirea lor și se ascund.

Suntem jenați de ceea ce
ar trebui să spunem unui coleg

care a pierdut pe cineva drag.

Jenați de mortalitatea noastră.

Îngrijorați că, dacă spunem ceva,
îi vom întrista mai mult.

Și trist, desigur, e ceva rău.

Plăcerile amărăciunii,

jelirea colectivă publică,

ne sunt nefamiliare.

Deși sunt adesea citate în „Iliada”,

alături de sfaturi materne
de a face mai mult sex

ca o formă de terapie pentru jale.

Sfat, care, din experiență personală,

poate face un bine imens
unui suflet care jelește.

(Râsete)

Nouă ne este mai multă frică să murim

decât le era acelor războinici
pe câmpiile Troiei.

Mai stăpâniți de moarte.

Și desigur, întotdeauna vei fi mai trist
și mai înfricoșat

dacă crezi că vei întâlni
moartea doar singur

și în teroare.

O experiență o dată în moarte.

O moartea pentru mine,
niciodată o moarte pentru noi.

Dar cum ar fi dacă v-ați antrena
pentru moarte

în același fel în care cu toții
ne antrenăm să conducem o mașină?

Luând lecții de la un instructor.

Făcând ture scurte
în jurul cartierului vostru,

dând multe serii de teste,

pe care, chiar dacă nu le treceți,
le-ați mai da o dată.

O experiență socială comună,
un ritual de trecere.

Nu sună greu, nu?

Dacă nu ați fost niciodată
la un priveghi troian

sau la versiunea irlandeză
a aceluiași lucru,

și ați văzut doar filmul,

probabil credeți că este
doar o altă tâmpenie irlandeză.

Câțiva bețivi într-un bar
plin de umezeală,

deplângându-și unchiul mort Johnny
înmormântat în acea dimineață.

Dar ați greși.

Priveghiurile sunt cele mai vechi
ritualuri omenești.

Când aveam șapte ani,

mama mea m-a dus să văd
primul meu cadavru.

Un priveghi pe insula strămoșilor noștri.

Un om bătrân cu nări păroase
stând întins într-o cutie,

care știam instinctiv că nu doarme.

Chiar și atunci în îngrijirea ei maternă,

își învăța fiul să depășească
frica de moarte,

la fel cum comunitatea ei
și-a depășit-o împreună

pentru mii de ani.

Familia mea a trăit în același sat

pe o insulă pe coasta
comitatului Mayo din Irlanda

pentru ultimii 250 de ani.

Un priveghi real are un trup mort real.

Unul dintre noi e mort.

Ei nu spun multe,

dar sigur poți învăța multe
în compania lor.

Fiecare ființă umană
pe care ai atins-o pană acum,

din dragoste sau furie,

este un mamifer cu sânge cald.

Dar morții sunt așa reci
că ar putea fi ciopliți din marmură.

Mai târziu în viață,

când l-am luat
pe fratele meu mort, Bernard,

în brațele mele,

și l-am sărutat și îmbrățișat,

nu puteam să cred la început

că acest manechin rece a fost odată om.

Și iată o altă epifanie existențială.

În timp ce stați aici ascultându-mă,

inima voastră pompează sânge.

Dar când opriți acea pompă,

presiunea dispare,

sângele curge în membrele inferioare,

obrajii se lasă,

fața se face gri,

degetele voastre fără sânge
se fac galbene ca fildeșul.

Și personalitatea voastră animată,

precum contactul de la mașină,

pur și simplu dispare.

Deci ce se întâmplă atunci?

Ce nu ar trebui să facem

și ce strămoșii noștri nu au făcut,

e să spunem ceva stupid,

cum ar fi:
„e doar o carapace, uită de ea”.

Ființa pe care ați iubit-o în viață

nu a existat niciodată
în afara acelui corp,

și dacă ați iubit acea persoană în viață,

cum să nu venerați și respectați
corpul lor în moarte?

Romanii, celții, grecii
își venerau morții.

Ca un nou-născut,
morții nu erau lăsați singuri

și aveau tot timpul pe cineva
să îi vegheze

până erau înmormântați.

Tristețea era bună de asemenea.

Nu era nicio rușine
în a fi îndurerat la porțile Troiei.

Chiar și Ahile ucigătorul de oameni
plângea

până când platoșa îi era udă de lacrimi,

și femeile plângeau și jeleau
deschis la înmormântări.

Trupurile morților erau de valoare.

Împreună, strămoșii noștri
au adoptat multe ritualuri

pentru a lega rana mortalității,

a mângâia pe cei suferinzi,

a-și înmormânta morții

și a-și continua cursul vieții.

S-au dedicat în mod liber.

Și s-au și distrat,

sărbătorind, bând,
și făcând sex la înmormântări.

Moartea - și iată o idee mare –

a fost și este un eveniment
întâlnit destul de des.

Exact cum este în Irlanda acum,

unde oamenii merg în număr mare
la priveghiuri și înmormântări,

și o persoană obișnuită
ar putea vedea zeci,

poate sute de cadavre în viața lor.

Înmormântările pot fi triste.

Dar nu e nimic abstract sau sentimental
la un priveghi irlandez.

Femeia bătrână din cutie,

acel copil cu părul roșcat
înfășurat într-un giulgiu

este un alt om mort.

Unul dintre noi.

Totuși, ambalate

în aceste ritualuri cu cadavre

sunt multe protocoale profunde.

Vedeți, la priveghi...

știți, așa arată moartea.

Asta e ceea ce e moartea.

Poți pune mâna în sicriu și atinge.

Și aceste protocoale
vă dau voie să faceți anumite lucruri.

Deci, de exemplu,

jelirea e permisă.

A fi nervos, plin de lacrimi,
supărat, plângând.

O recunoaștere a schimbării irevocabile

în moartea publică a decedatului.

O recunoaștere comună
a doliului și a pierderii.

O solidaritate mortală neclintită.

O moarte a noastră, nu a mea.

Împărtășind compania morților
la priveghiuri și înmormântări

a fost prima lecție despre mortalitate
pentru strămoașele noastre.

Manualul lor
de „cum să trăiești și să mori”,

cu o listă de instrucțiuni incorporate
cum ar fi

faptul că suntem muritori e singurul
lucru în viață pe care nu îl alegi.

Gândind că suntem nemuritori
e o idee nebună.

Plăcerile întristării,

jelirea publică deschisă
poate vindeca un suflet rănit.

Și împreună putem înfrunta
frica noastră de moarte.

Sună bine, nu?

(Audiența murmură)

Dar mă întreb, se gândește cineva

că nu va funcționa în America de azi.

Nu știu cine sunt vecinii mei,

familiile sunt împrăștiate,

nu mai sunt comunități
cu care să se facă aceste priveghiuri.

Dar din nou,

ați greși.

Cu toții avem puterea, ca indivizi,

de a reconstitui înțelepciunea
strămoșilor noștri.

Confruntați în mortalitatea noastră,

adesea ne simțim fără putere,

loviți de moarte.

Dar tot ce trebuie să faceți
este să vă redescoperiți.

Fiți mai irlandezi, dacă vreți.

(Râsete)

Poate nu v-ați recunoscut niciodată

ca parte din aceeași comunitate muritoare.

Dar este ușor să vă reconectați
dacă vreți să încercați.

Nu pentru că sunteți altruiști,

dar din motive pur egoiste.

Lecții gratis de murit.

Cine credeați că vă va învăța să muriți

dacă nu un alt om muritor?

Tot ce trebuie făcut e să depășiți frica,

folosind uneltele pe care deja
le aveți în mâini.

Cum ar fi telefoanele.

Deci în ziua în care auziți
că cineva a pierdut pe cineva drag,

nu așteptați,

ci luați telefonul

sunați-i și spuneți:
„Îmi pare rău pentru pierderea ta.”

Sau vizitați oamenii bolnavi și pe moarte

și încercați să fiți acolo
pentru momentul morții,

pentru mărturie și minune.

Nimic în lume nu va fi

mai profund și mai important pentru viață.

Sau mergeți la mai multe înmormântări.

Chiar dacă credeți că nu știți
persoana decedată prea bine.

Vă pot asigura, atât timp cât respirați,

îi știți destul de bine.

Dedicați-vă în mod liber.

Deoarece chiar și prin acești pași mici,

vă veți recunoaște ca parte
din noi, muritorii.

La fel de umani,

la fel de vulnerabili

ca toate viețile din jurul vostru.

Moartea contează pentru că viața contează,

și ele sunt indivizibile.

Nu vă îngrijorați dacă
vă simțiți ciudat la început.

Exersați, exersați, exersați,

până când e ca și cum ați urca în mașină

și mergeți și nici nu vă gândiți.

Cu toate acestea, moartea
vă va lua toată viața

să o faceți corect.

Deci după ce am renunțat să plec
în războaie străine,

și la maturitatea tinereții,

m-am făcut poet specific vechilor celți.

Și am scris acest cântec de laudă
în cinstea mamelor mele de pe insulă,

care pentru mii de ani
nu s-au clătinat niciodată

din a legăna morții în odihnă.

Se numește „Dacă aș putea cânta.”

Dacă aș putea cânta,

nu aș cânta despre orașul căzut Ilias

și gloriile dispărute

sau de sângele lui Hector
uscat și întipărit în nisip.

Nu.

Aș cânta despre o insulă,

departe spre vest,

stropită de mare, o cetate din piatră,

zidită adânc în oceanul albastru.

O altă Troie, o Troie irlandeză.

Mai aproape de soarele ce se scufundă.

Neînfrântă.

Dacă ați putea auzi acest cântec

și ați asculta cu bucurie

mná caointe,

bocitoare plângând,

jelind, îndurerate,

în cor etern la priveghi,

unde ultima cea mai bună speranță
a omenirii bate.

Acea ființă muritoare întrupată în carne

nu trebuie să trăiască, să iubească
sau să moară singură.

Dacă aș putea cânta,

dacă am putea cânta împreună,

frații și surorile mele,

cu siguranță nu ar trebui să oprim
niciodată cântarea acestui cântec.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)