Bună, sunt Susan Song,
Director al Departamentului de Psihiatrie
a Copilului, Adolescentului și Familiei
a Universității George Washington,
și Consilier de Protecție Umanitară
pentru supraviețuitorii deplasării
forțate, global sau local.
Există o creștere fără precedent
în numărul oamenilor
strămutați în întreaga lume,
inclusiv refugiați, solicitanți de azil,
emigranți fără acte
și minori neînsoțiți.
În întreaga lume,
mai bine de 65 de milioane de oameni
sunt strămutați din cauza războiului,
a conflictelor armate sau persecuției.
La începutul lui 2018, aproape
31 de milioane de copii din întreaga lume
au fost strămutați din cauza
violenței și a conflictelor.
Dacă aceste tipare continuă,
1% din oameni va deveni
refugiat în viitorul apropiat.
Din păcate, majoritatea refugiaților și
a supraviețuitorilor dislocărilor forțate
nu vor primi îngrijiri necesare
de sănătate mintală,
datorită lipsei serviciilor,
lipsei accesului la îngrijire calificată,
și stigmatizării împotriva
tulburărilor mentale.
Refugiații sunt cei care
și-au părăsit țara de origine
datorită temerii de persecuție
daorită rasei, religiei,
naționalității, opiniei politice
sau apartenenței la
un anume grup social.
În timp ce refugiații cer
protecție în străinătate
și li se dă permisiunea
să intre în SUA,
cei care cer azil se tem
și de persecuții.
Dar solicită protecție
aflându-se în SUA.
Refugiații și persoanele
afectate de conflicte
reprezintă 15-30% din
PTSD și depresii,
comparativ cu 3,5% PTSD
în rândul non-refugiaților.
Cei mai puternici indicatori
de sănătate mintală precară
sunt expunerea la tortură și
cumulul evenimentor traumatice.
Dar tortura, separarea de familie,
stresul obținerii azilului,
izolarea și dezavantajele
țării gazdă
agravează sănătatea mintală.
Mediul post-migrație,
în special detenția prelungită,
statusul nesigur de emigrant,
accesul limitat la servicii
și la muncă și educație
pot agrava sănătatea mintală.
Acestea nu reprezintă întregul
spectru al problemelor emoționale
cu care se confruntă
majoritatea azilanților,
inclusiv suferință accentuată,
traume complexe,
disperare, izolare,
furie și lipsa încrederii.
Mulți au reacții normale
la experiențe complet anormale.
Cu timpul, majoritatea refugiaților
nu mai prezintă simptome.
Un număr restrâns prezintă
un tipar de recuperare treptată
iar o mică minoritate
rămâne cronică.
Așa că, trebuie să facem distincția
între forme de distres situaționale
și tulburări mintale clare
ale refugiaților.
Facem asta concentrându-ne pe
interacțiunea dinamică a expunerii
la evenimentele traumatice anterioare,
factorii de stres zilnic
și sistemele psiho-sociale de bază
în care sunt încorporate.
Psihiatrii pot ajuta acești oameni
prin muncă clinică competentă
din punct de vedere cultural
cu refugiații și cei care solicită azil.
La nivel politic, prin evaluări
privind azilul
iar la nivel legal,
prin promovarea echității accesului,
susținerii serviciilor pentru refugiați
și cei strămutați forțat,
și prin parteneriat cu
membrii comunității inter-disciplinare
cum ar fi avocații,
educatorii și factori de decizie
pentru a oferi un sistem sigur
pe care să se poată baza
refugiații și supraviețuitorii
celor strămutați.