Imaginează-ți pentru o clipă o rață care predă o lecție de franceză, un meci de ping-pong în jurul unei găuri negre, un delfin care ține-n echilibru un ananas. Probabil n-ai văzut niciunul din aceste scenarii, dar ți le-ai putut imagina imediat. Cum produce creierul o imagine a ceva nemaivăzut? Poate nu pare dificil, dar doar pentru că suntem obișnuiți. De fapt, asta e o problemă complexă care necesită coordonare delicată în creier. Pentru a crea imagini noi, ciudate, creierul ia piese familiare și le asamblează în moduri noi, ca un colaj din fragmente de fotografii. Creierul trebuie să jongleze cu mii de semnale electrice și să le transmită pe toate în timp la destinația lor. Când privești un obiect, sunt activați mii de neuroni în cortexul posterior. Acești neuroni codifică diverse caracteristici ale obiectului: țepos, fruct, maro, verde, galben. Activarea sincronizată întărește conexiunile dintre grupul de neuroni, unindu-i într-un ansamblu neuronal, în acest caz, unul pentru ananas. În neuroștiință, asta se numește Legea lui Hebb, neuronii activați împreună se conectează. Dacă mai târziu încerci să-ți imaginezi un ananas, întregul ansamblu se va aprinde, formând o imagine mentală completă. Delfinii sunt codificați de un ansamblu neuronal diferit. De fapt, fiecare obiect pe care l-ai văzut e codificat de un ansamblu neuronal asociat cu acesta, de neuronii conectați între ei prin activare sincronizată. Dar această lege nu explică numărul infinit de obiecte pe care ni le putem imagina fără să le fi văzut. Ansamblul neuronal pentru un delfin ce balansează un ananas nu există. Deci cum poate fi imaginat? O ipoteză numită Teoria Sintezei Mentale spune că sincronizarea e cheia. Dacă ansamblurile neuronale pentru delfin și ananas sunt activate în același timp, putem percepe două obiecte separate ca o singură imagine. Dar ceva în creier trebuie să coordoneze activarea. Un posibil candidat e cortexul prefrontal, implicat în toate funcțiile cognitive complexe. Neuronii din cortexul prefrontal sunt conectați la cortexul posterior prin extensii lungi, subțiri, numite fibre nervoase. Teoria Sintezei Mentale propune că, asemenea unui păpușar, neuronii din cortexul prefrontal transmit semnale electrice prin fibrele nervoase la mai multe ansambluri din cortexul posterior. Astfel, ele sunt activate la unison. Dacă ansamblurile neuronale sunt oprite în același timp, percepi imaginea compozită ca și cum chiar ai fi văzut-o. Această sincronizare conștientă a diferitelor ansambluri neuronale de către cortexul prefrontal se numește sinteză mentală. Pentru ca ea să funcționeze, semnalele trebuie să ajungă concomitent la ambele ansambluri neuronale. Problema e că unii neuroni sunt mult mai îndepărtați decât alții de cortexul prefrontal. Dacă semnalele ar parcurge ambele fibre cu aceeași viteză, ar ajunge desincronizat. Nu poți modifica lungimea conexiunilor, dar creierul tău, mai ales când se dezvoltă în copilărie, are o metodă de a modifica viteza transmisiei. Fibrele nervoase sunt învelite într-o substanță numită mielină. Mielina e un izolant și accelerează semnalele electrice transmise prin fibra nervoasă. Unele fibre nervoase pot avea 100 de straturi de mielină. Altele au doar câteva. Fibrele cu straturi groase de mielină pot conduce semnale de 100 de ori mai repede decât cele cu straturi subțiri. Unii oameni de știință cred că diferența de mielinizare ar putea fi cheia transmisiei sincronizate în creier și, prin urmare, a abilității de sinteză mentală. Marea parte a mielinizării are loc în copilărie, deci de la o vârstă fragedă, imaginația noastră bogată ar putea avea mult de-a face cu formarea creierelor ale căror conexiuni mielinizate pot crea simfonii creative pe parcursul vieții noastre.