Ideastezia: Cum simţim ideile? - Danko Nikolić

Puteţi vedea întreaga lecţie aici: http://ed.ted.com/lessons/ideasthesia-how-do-ideas-feel-danko-nikolic

Modelul tradiţional al funcţiilor noastre mentale presupune că simţurile noastre transmit date creierului, care transpune apoi aceste simţuri în fenomene mentale potrivite: lumina în imagini vizuale, vibraţiile aerului în experienţe auditorii etc. Dar ce-ar fi dacă aceste procese ar avea de fapt loc simultan? Danko Nikolić descrie teoria ideasteziei.

Lecţie de Danko Nikolić, animaţie de nenaTV.

Cu mult înainte ca Descartes să declare:
"Gândesc, deci exist"

Şi mult timp după asta,

oamenii de ştiinţă şi filozofii

au încercat să înţeleagă ceea ce ei numesc
problema minte-corp.

E mintea o entitate separată, imaterială,
ce pilotează o maşină din carne?

Sau dacă este doar o parte insesizabilă
a organismului nostru fizic,

cum poate să ne transpună
simţurile animalice

în experienţele aparent non-fizice
pe care le numim gânduri?

Deşi răspunsurile
au fost dezbătute la nesfârşit,

noile cercetări sugerează
că o parte din problemă constă

în modul în care adresăm întrebarea
de la bun început,

presupunând o distincţie între
percepţia noastră senzorială şi ideile noastre

care ar putea să nu existe.

Modelul tradiţional
al funcţiei noastre mentale

presupune că simţurile transmit
date separate către creier

care sunt apoi transpuse
în fenomene mentale potrivite:

imagini vizuale în copaci, experienţe
auditive în cântece de păsări ş.a.m.d.

Dar ocazional, am întâlnit oameni

ale căror simţuri par să se amestece,
permiţându-le să audă culori,

sau să guste sunete.

Până nu de mult, înţelegerea comună
era că acest fenomen

denumit sinestezie,

era o conexiune directă
între părţi ale creierului

responsabile pentru
stimularea senzorială precum

vederea culorii galben imediat după
auzirea unui ton de Si bemol.

Dar studii mai recente
au arătat că sinestezia

este de fapt mediată
prin înţelegerea noastră

despre forme, culori şi sunete,
pe care simţurile noastre le sesizează.

Ca experienţele senzoriale transversale
să aibă loc,

nivelul superior de idei şi concepte
pe care mintea noastră îl asociază

cu informaţiile senzoriale
trebuie să fie activat.

De exemplu, această formă poate fi văzută
ca litera "S" sau ca cifra "5",

iar sinestezicii le asociază
cu diferite culori sau sunete

în funcţie de cum le interpretează

în ciuda faptului că stimulul vizual
rămâne identic.

În alt studiu, sinestezicii creează
noi asociaţii de culori

pentru litere necunoscute,
după ce învaţă sensul acestor litere.

Din cauză că se bazează
pe conexiunea dintre idei şi simţuri,

acest fenomen mental
care stă la baza sinesteziei

este cunoscut ca şi ideastezie.

Sinestezia are loc doar la anumiţi oameni

deşi poate fi mai comună
decât se credea iniţial.

Dar ideastezia e o parte fundamentală
a vieţilor noastre.

Practic, toţi asociem culoarea roşie
cu căldura şi albastru cu frigul.

Mulţi ar fi de acord că literele italice,
culorile luminoase şi liniile subţiri

sunt tonuri înalte,

în timp ce tonurile pământii sunt joase.

Deşi multe dintre aceste asocieri
sunt dobândite prin expunerea culturală,

s-a demonstrat că altele există
chiar şi la copii şi maimuţe,

sugerând că măcar câteva asocieri
sunt înnăscute.

Când li se cere să aleagă între
două nume posibile pentru aceste forme,

oameni din medii culturale şi lingvistice
cu totul diferite

sunt de acord în mod copleşitor
că steaua ascuţită este "kiki"

în timp ce pata rotunjită este "bouba",

ambele datorită sunetelor în sine

şi formelor pe care le face gura
ca să le producă.

Asta duce
la şi mai multe asocieri

într-o bogată reţea semantică.

Kiki e descris ca neastâmpărat şi isteţ,

în timp ce Bouba
e perceput ca leneş şi lent.

Toate acestea sugerează
că experienţele noastre zilnice

legate de culori, sunete şi alţi stimuli
nu trăiesc pe insule senzoriale separate

ci sunt organizate
într-o reţea de asocieri

similară cu cea a reţelei lingvistice.

Asta ne ajută să înţelegem metafore,

deşi nu au niciun sens logic,

cum ar fi comparaţia zăpezii
cu o pătură albă,

bazată pe senzaţiile comune
de delicateţe şi luminozitate.

Ideastezia poate avea
un rol crucial pentru artă,

care se bazează pe o sinteză
între conceptual şi emoţional.

În artă, ideea şi sensibilitatea
se intensifică reciproc,

fie în versurile unui cântec
ce se combină perfect cu melodia,

conţinutul tematic al unei picturi,

sporit de folosirea culorilor şi tuşelor,

sau intriga bine construită
a unui roman

transmisă prin propoziții
măiestrite cu pricepere.

Cel mai important, reţeaua de asocieri
formată de ideastezie

poate fi nu numai similară
cu reţeaua noastră lingvistică,

dar poate fi şi o parte intregrantă
a acesteia.

În locul viziunii tradiţionale,

unde simţurile sesizează mai întâi
o colecţie de culori şi forme,

sau anumite vibraţii în aer,

şi mintea noastră le clasifică apoi
ca fiind un copac sau o sirenă,

ideastezia sugerează
că cele două procese au loc simultan.

Percepţiile senzoriale sunt formate
de înţelegerea conceptuală despre lume.

Cele două sunt atât de conectate
încât una nu poate exista fără cealaltă.

Dacă acest model sugerat de ideastezie
este precis,

poate avea implicaţii majore
pentru unele dintre cele mai mari

probleme ştiinţifice şi filozofice
legate de studiul minţii.

Fără un concept preexistent al sinelui,

Descartes nu ar fi avut un "eu"
căruia să-i atribuie gândirea.

Şi fără o reţea preexistentă
de concepte distincte şi interconectate,

experienţa noastră senzorială despre lume
ar fi o masă nediferenţiată

în loc de obiectele individuale
pe care le percepem.

Sarcina pentru ştiinţă
este să afle unde este reţeaua,

cum e formată şi cum interacţionează
cu stimulii externi.

Provocarea pentru filozofie
este să regândească

ce înseamnă acest nou model de conştiinţă
pentru înţelegerea noastră şi pentru noi

și pentru relaţia
cu lumea ce ne înconjoară.