Abuzul sexual, rușinea și cum îi învățăm pe copii să ceară ajutor

Abuzul sexual nu este niciodată vina victimei, spune avocatul Kristin Jones. În acest discurs îndrăzneț, ea povestește despre cum a reușit să depășească rușinea care a urmat abuzului sexual din adolescență și împărtășește modul în care părinții pot încuraja o conversație deschisă despre abuz, pentru a-i întări pe copii și a-i încuraja să ceară ajutor. (Acest discurs cuprinde conținut matur).

Acum câteva săptămâni,

am stat de vorbă cu mama

și i-am spus ceva ce țineam în mine
de 22 de ani.

De la 14 ani

și până la 16,

am fost abuzată sexual.

A fost groaznic și de neînțeles.

A fost umilitor.

Și chiar dacă pot spune cu adevărat

că mama și cu mine
am avut mereu o relație strânsă,

nu i-am spus niciodată.

Chiar și cu acțiunile recente
care au adus în discuție

abuzul sexual și agresiunile sexuale,

n-am spus nimic.

Și vă garantez că pentru fiecare
persoană curajoasă care a spus „Me Too”,

au existat multe altele care n-au făcut-o,

încă n-au făcut-o.

De ce n-au vorbit mai devreme?

Eu de ce n-am făcut-o?

Din cauza rușinii.

Din cauza acelei senzații interioare

care îmi spunea că ce s-a întâmplat
a fost din vina mea.

Cu toții auzim acea voce câteodată.

O auzim spunându-ne:

Nu ești destul de bună,

nu ești destul de deșteaptă,

nu poți ține un discurs TED.

Auzim acea voce

și e greu să auzim altceva.

Ne torturează gândul
despre ce vor crede alții despre noi,

cum ne vor judeca

dacă ne vor afla cele mai ascunse secrete.

Rușinea e atât de puternică
încât poate deveni parte din cine suntem.

I-am spus mamei ce mi s-a întâmplat,

și unul dintre primele lucruri
pe care le-a spus a fost:

„Of, Kristin,

m-am tot întrebat de ce făceai
atât de multe toți anii ăștia.”

Și-a dat seama înaintea mea.

Rușinea mea avea rădăcini așa de adânci

încât compensam încercând să fiu perfectă

în toate celelalte aspecte ale vieții.

Încercam să construiesc familia perfectă,

cariera perfectă,

afișând control în locul haosului
pe care-l simțeam în interior.

Toată viața am încercat

să orchestrez felul
în care mă percepe lumea,

pentru că înăuntrul meu
nu mă simțeam destul de bună.

Mama îmi spunea mereu
că fac prea multe lucruri,

iar acum știa și motivul.

Unii oameni sunt mai predispuși
la rușine decât alții,

dar abuzul sexual nu face discriminare.

Are capacitatea

de a-l face până și pe cel mai încrezător
dintre noi să aibă gânduri negre.

De ce?

Pentru că îl privează de controlul
asupra unui lucru din viața lui

care se presupune
că e cu adevărat numai al lui:

corpul nostru.

M-a tot obsedat un gând
de când a început această experiență.

Încercând să înțeleg
ce se întâmplă cu mine,

mă gândeam în sinea mea:

Asta e doar vina mea.

N-am spus „Nu” destul de bine.

Data viitoare voi spune „Nu” mai bine.

M-am întrebat de ce era asta
reacția mea automată

și de ce rușinea mea
era atât de profundă și de grea

încât m-a împiedicat multă vreme
să spun adevărul.

Iar acum, că sunt mamă
a doi copii extraordinari,

mă întreb mereu ce pot să fac

și ce putem face cu toții, ca societate,

ca să depășim rușinea

și să le insuflăm copiilor noștri
că fără îndoială

abuzul sexual nu este vina lor.

Dr. Brené Brown,

care a făcut cercetări extraordinare
despre rușine și vulnerabilitate,

consideră că rușinea este
cea mai puternică emoție umană.

Sunt întru totul de acord.

Rușinea are puterea de a-i face pe copiii
care au fost abuzați sexual,

sau care au fost agresați de adulți,

să se închidă în ei

și să sufere profund în interior.

Gândiți-vă puțin la asta.

Nu e extrem de nedrept?

Nu cumva am eșuat ca societate

atunci când rezultatul final
e un copil care simte rușine?

N-ar trebui să fie agresorii?

N-ar trebui să le fie rușine
pentru ce au făcut?

În schimb, ei profită de rușinea copiilor

și îi manipulează să creadă
că ce s-a întâmplat e vina lor.

Persoana care m-a abuzat
mi-a insuflat rușine

și am picat în plasa ei,

transformându-mă într-un ghem
de tăcere chinuitoare

pentru mulți ani.

Dar rușinea aceasta e tot vina mea?

Nu din postura de victimă, dar ca părinte

care ca mulți dintre noi

a spus copiilor, fără să gândească,
lucruri precum:

„Nu lăsa pe nimeni să te atingă;

nu lăsa pe nimeni să-ți facă rău;

să nu ajungi în situații
în care poți deveni victimă.”

În calitate de părinți,
credem că le dăm putere copiilor

să-și asume dreptul asupra corpului lor,

dar când le spunem:
„Nu lăsa pe nimeni să te atingă”,

ce le spunem de fapt este:

„Ești responsabil
pentru acțiunile celorlalți.”

Tratăm problema asta de parcă
ar fi ceva ce copiii pot controla,

iar asta e nerealist

și chiar creează un sentiment
de falsă responsabilitate

în mintea unui copil.

O voce care îi spune
că e responsabilitatea lui

să împiedice un lucru rău să se întâmple,

că ei, copiii, ar trebui
să oprească acțiunile cuiva

care e, de obicei, mai mare,

mai puternic

și mai în vârstă decât ei.

Mesajul că ar fi trebuit să fiu în stare
să opresc ceea ce mi se întâmpla

m-a făcut să mă învinovățesc.

Am dezvoltat o idee în care am și crezut,
aceea că am făcut ceva greșit.

Mă întreb dacă nu cumva, fără să vreau,
întind aceleași capcane copiilor mei.

Nu greșesc pentru că vreau
să-mi ocrotesc copiii,

dar s-ar putea să greșesc
spunându-le aceleași lucruri

pe care le-am crezut când eram mică:

că aș putea opri pe cineva
să profite de mine,

spunând „Nu”,

iar atunci,

dacă „Nu”-ul meu nu funcționa,

era din vina mea.

Ca supraviețuitoare,

vreau să le spun acum
ce mi-am dorit să aud atunci:

Nu poți face nimic

pentru a împiedica să profite de tine

pe cineva care n-ar trebui să facă asta.

Dar în același timp,

vreau să creadă că au puterea

de a opri pe cineva să profite de ei.

Vreau să simtă că sunt stăpâni
pe corpul lor.

Vreau să le spun copiilor mei
că îi pot proteja,

și vreau să cred asta.

Dar în spatele acestor bune intenții

și a instinctelor materne,

se află aceeași rușine.

Dacă le spun copiilor mei că pot face ceva
ca să prevină un abuz sexual,

asta nu înseamnă
că și eu puteam să fac ceva?

Ne învățăm copiii să spună „Nu”.

Dar eu am spus „Nu” de fiecare dată.

Și am învățat repede că „Nu”
nu funcționează tot timpul.

Asta nu înseamnă că e greșit
să spui „Nu”,

ci doar că nu e o soluție.

Este un concept înfricoșător,

dar este o realitate
pe care trebuie să o confruntăm

și să fim sinceri cu copiii noștri.

Cu cât spuneam mai des „Nu”,

cu atât mai mult prelungeam inevitabilul.

Ajunsesem în punctul în care simțeam

că dacă cedam și se termina,

măcar aveam un pic de liniște
până data următoare.

Asta mă făcea să mă simt ca o ratată.

Simțeam că toată puterea
asupra situației se năruia

și orice iluzie grandioasă
de a remedia ce se întâmplase

doar se adăuga la vinovăția
și rușinea pe care le simțeam

deoarece nu fusesem suficient
de puternică ca să opresc abuzul.

Acum mă simt vinovată
pentru că am fost atât de slabă.

Mă simt vinovată că mi-a fost frică.

Trebuia să fiu mai puternică.

Trebuia să spun „Nu” mai bine.

„Nu”-ul meu trebuia să fie de ajuns.

Acum, în schimb, le spun copiilor mei
că dacă li se întâmplă ceva rău,

nu e din cauză că nu au prevenit asta,

nici nu e doar sarcina lor să spună „Nu”.

Cu toate că așa pare,

abuzul sexual nu se întâmplă într-un vid.

Este ajutat în fiecare zi

de modul în care societatea noastră

denaturează și condiționează
percepția asupra violenței sexuale:

omniprezentele norme de gen
și misoginismul sistemic,

învinuirea victimelor

și multe altele.

Nu e doar o problemă individuală,

mai ales că studiile arată

că una din patru fete

și unul din 13 băieți
suferă abuzuri sexuale

la un moment dat în copilărie.

Asta înseamnă că nu doar oamenii
pot soluționa această problemă.

În timp ce îmi învăț copiii
despre putere, rezistență,

perseverență și depășirea obstacolelor,

mă asigur că ei știu

că puterea nu înseamnă să înfrunte
singuri provocările și neplăcerile.

Există putere când sunt mai mulți

și există putere în a cere ajutor.

Mi-a fost rușine să vorbesc,
de teamă să nu par slabă,

dar am învățat

că dacă vorbesc despre ce s-a întâmplat,
devin mai puternică.

A făcut ca rușinea să dispară.

Îmi învăț copiii despre curaj

și vreau ca ei să știe

că și oamenii puternici și curajoși
cer ajutor.

Îmi amintesc când eram mică

și părinții mă duceau
până la stația de autobuz.

Spuneau că vor să fiu în siguranță,

și eu îi credeam.

Îmi amintesc că mereu mă uitam
după dubița albă

de care fusesem avertizată.

Dar ca peste 90% din copiii
care sunt abuzați sexual,

n-am fost luată de la un colț de stradă
și nici răpită dintr-un mall.

Am fost abuzată de cineva cunoscut.

Părinții mei au făcut totul
ca să mă protejeze,

dar nimeni nu și-a dat seama

de rușinea care începea
să prindă contur în interior,

când vorbeam de pericolul
pe care-l reprezintă străinii,

cum să spui „Nu”

și cum să nu devii victimă.

Firește că n-a fost intenționat.

Au făcut ceea ce doresc toți părinții:

și-au imaginat că putem face ceva
pentru a ne proteja copiii de rău,

dar adevărul e că nu putem.

Și nu putem să rezolvăm
problema abuzului sexual

aruncând vina pe victime reale
sau potențiale,

sau pe cei dragi.

Sută la sută din vină e a agresorilor.

Și dacă ne prefacem că e în altă parte,

nu doar că permitem agresorilor
să scape de întreaga responsabilitate,

dar continuăm să perpetuăm
rușinea victimelor.

Eu, una, m-am săturat să-mi fie rușine.

Vă spun sincer,

am scris zece concluzii diferite
pentru acest discurs,

dar niciuna nu părea potrivită.

Și cred că e din cauză
că nu există nicio concluzie.

Nu se poate să închizi acest subiect
într-o cutie,

să-i pui o fundă potrivită,

să-l pui deoparte
și să zici că ai terminat.

E un lucru care are nevoie

de conversații deschise

și de multe ori incomode.

Și oricât aș dori să-mi protejez copiii,

mi-am dat seama că nu-i pot apăra
de violența sexuală

mai mult decât m-ar fi putut
proteja părinții mei pe mine.

Dar îi pot proteja de rușine.

Ferească Dumnezeu să treacă
copiii mei prin ce am trecut eu.

Aș vrea ca ei să știe

că abuzul sexual nu este,

n-a fost

și nu va fi niciodată vina lor.

Vă mulțumesc!