Persoana I vs. persoana a II-a vs. persoana a III-a - Rebekah Bergman

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/first-person-vs-second-person-vs-third-person-rebekah-bergman

Cine spune o poveste, și din ce perspectivă, sunt cele mai importante decizii luate de orice autor. Văzută dintr-un alt unghi, o poveste se poate schimba radical. Persoanele I, a II-a și a III-a au fiecare posibilitățile și limitele proprii. Așadar, cum alegi perspectiva poveștii tale? Rebekah Bergman explorează modurile diferite de a spune o poveste.

Lecție de Rebekah Bergman, în regia Gibbons Studio.

„Sunt un om invizibil.”

„Doamna Dalloway a spus
că va cumpăra ea florile.”

„Urmează să citiți noul roman
al lui Italo Calvino.”

Aceste trei replici de deschidere
din romanul lui Ralph Ellison,

„Omul invizibil”,

al Virginiei Woolf, „Doamna Dalloway”,

și al lui Italo Calvino,
„Dacă într-o noapte de iarnă un călător”,

stabilesc un punct de vedere diferit.

Cine spune povestea,
și din ce perspectivă,

sunt câteva dintre cele mai importante
alegeri pe care le face un autor.

Privită dintr-un alt unghi,
o poveste poate fi radical diferită.

De exemplu acest basm:

„Rapunzel, Rapunzel”,
strigă Prințul, „lasă-ți părul în jos”.

Rapunzel și-a despletit părul
și l-a atârnat peste fereastră.

Prințul se cățără pe șuvițele ei în turn.

Așa e povestită de obicei „Rapunzel”,
cu naratorul în afara poveștii.

Acest punct de vedere
este numit persoana a III-a.

Însă, „Rapunzel” poate fi de asemenea
narată de un personaj al poveștii -

un narator la persoana I.

„Vârfurile șuvițelor lui Rapunzel
s-au așternut la picioarele mele.

Le-am prins și am început să urc... vai!

Nu mă puteam descurca din ele.

Firele de păr se lipeau de mine.”

Într-o narațiune la persoana I,
povestea poate fi dramatic schimbată

în funcție personajul narator.

Să spunem că Rapunzel narează
povestea în locul prințului:

„Sper că apreciază cât de mult îmi ia
să despletesc șapte metri de păr.

AU! Să fiu sinceră, am crezut
că o să mi se rupă tot părul din cap.

«Poți să urci mai repede?» am strigat.”

La persoana a II-a,
naratorul spune povestea cititorului:

„Te strigă pe nume.
Vrea să-ți lași părul în jos.

Tocmai ai terminat cu împletitul,
dar hei, nu ai mereu musafiri.”

Perspectivele la persoanele I,
a II-a și a III-a

au fiecare posibilitățile
și restricțiile sale.

Deci, cum alegi perspectiva poveștii tale?

Limitările nu sunt neapărat ceva rău -

ele pot ajuta la centrarea poveștii
pe anumite elemente-cheie.

De exemplu,

un narator la persoana a III-a
este neapărat puțin detașat de personaje.

Asta poate fi bine în cazul poveștilor
unde distanțarea este importantă.

Un astfel de narator
poate să fie ori limitat,

adică oferă informații detaliate despre
gândurile și sentimentele unui personaj,

ori omniscient,
capabil să-și cunoască toate personajele

și să-i ofere cititorului
mai multe detalii.

O poveste la persoana I creează
o apropiere între cititor și narator.

De asemenea, este limitată
de cunoștințele naratorului.

Asta poate crea suspans

pe măsură ce cititorul află mai multe
odată cu personajul.

Un narator la persoana I
nu trebuie neapărat

să descrie cu acuratețe
experiențele personajului -

ele pot fi amăgitoare sau înșelătoare.

În romanul lui Kazuo Ishiguro,
„Rămășițele zilei”,

Stevens, un valet bătrân din 1956,
își amintește de anii săi de muncă,

dar nu reușește să accepte
defectele stăpânului său.

Scăpările din narațiunea sa
atrag atenția cititorului

asupra greșelilor nerecunoscute
ale claselor sociale și culturii

din care făcea parte.

Romanul lui Justin Torres,
„Noi, animalele”,

începe cu o narare la persoana I plural:

„Eram șase mâini și șase picioare;

eram frați, băieți, trei mici regi
vrând mereu tot mai mult.”

Ceva mai încolo în poveste,
perspectiva se schimbă

la persoana I singular, de la noi la eu,
pe măsură ce băieții cresc,

iar unul dintre frați
se simte alienat de ceilalți doi.

Persoana a II-a este o alegere
mai puțin folosită.

Ea presupune ca scriitorul să convingă
cititorii să devină conștient un nou „eu”.

A-l pune pe cititor în pielea personajului

poate crea suspans.

Totuși, uneori,

persoana a II-a e menită
să-l distanțeze pe narator de poveste,

nu să-l apropie pe cititor de ea.

În aceste cazuri,

naratorul se referă la ei înșiși
cu „tu” în loc de „eu”.

Scriitorii experimentează constant
cu noi și noi perspective.

Noile tehnologii de realitate
virtuală și augmentată

pot extinde posibilitățile
acestor experimentări.

Prin plasarea oamenilor
într-o anumită locație în spațiul virtual,

cum am putea schimba modul
în care spunem și trăim poveștile?