David Griffin despre cum ne unește arta fotografică.

Directorul de fotografie al National Geographic, David Griffin, cunoaște puterea fotografiei de a ne uni cu lumea noastră. În cadrul unui discurs condimentat cu imagini fabuloase, el vorbește despre cum folosim cu toții fotografiile pentru a ne spune poveștile.

Să începem prin a privi câteva fotografii excelente.

Aceasta este un simbol al National Geographic,

fotografia unui refugiat afgan, facută de Steve McCurry.

Dar Harvard Lampoon va veni

cu o parodie pentru National Geographic

și mă înfior gândindu-mă la ce vor face cu această fotografie.

Sigur, mânia Photoshop-ului.

Acesta este un avion aterizând la San Francisco, fotografiat de Bruce Dale.

El a instalat un aparat foto pe coada avionului.

O imagine poetică pentru o poveste despre Tolstoi, realizată de Sam Abell.

Pigmei in Republica Democrata Congo, de Randy Olson.

Iubesc această fotografie deoarece îmi amintește

de sculpturile în bronz ale micului dansator, realizate de Degas.

Un urs polar înotând în Oceanul Arctic, de Paul Nicklin.

Urșii polari au nevoie de gheață pentru a se putea mișca înainte și înapoi,

nu sunt buni înotatori.

Și știm cu toții ce se întâmplă cu gheața.

Acestea sunt cămile deplasându-se de-a lungul Văii Riftului, în Africa,

fotografiate de Chris Johns.

Fotografiate de ss în jos, astlef încât acestea sunt umbrele cămilelor.

Acesta este un fermier în Texas, de William Albert Allard,

un excelent portretist.

Și Jane Goodall, realizând propria legătură specială,

fotografiată de Nick Nichols.

Aceasta este o discotecă cu spumă în Spania, fotografiată de David Alan Harvey.

David a spus că se întâmplau multe lucruri ciudate

pe ringul de dans.

Dar este măcar igienic.

(Rasete)

Aceștia sunt lei de mare, în Australia, executând propriul lor dans,

de David Doubilet.

Aceasta este o cometa, surprinsa de Doctor Euan Mason.

Și, în sfârșit, prora Titanicului, fără staruri de film,

fotografiată de Emory Kristof.

Fotografia este purtătoarea unei forțe care rezistă

în vârtejul neîndurător al saturatei lumi mediatice de azi,

deoarece fotografiile copiază felul în care

mintea nostră îngheată un moment important.

Iată un exemplu.

Acum patru ani am fost la plajă cu fiul meu,

iar el învața să înoate

în resacul oarecum liniștit al plajelor Delaware.♪

Însă eu l-am pierdut din atenție pentru o clipă iar el a fost prins într-un vârtej

și a început să fie împins spre chei.

Pot sa stau acum aici și să văd

cum ma reped în apă după el,

secundele încetinind și înghetând în acest aranjament.

Pot vedea stâncile lângă mine.

Un val e pe cale sa se spargă peste el.

Pot vedea mâinile lui ieșind la suprafată

și fața sa cuprinsă de teroare,

uitându-se la mine, zicând, "Ajutâ-mă, tată."

L-am prins, valul s-a spart peste noi,

apoi ne-am întors pe țărm și el a fost bine.

Eram doar puțin zdruncinați.

Dar această "memorie bliț", cum este numită,

se referă la momentul când toate elementele se unesc nu numai pentru a defini evenimentul,

ci și legatura mea emoționlă cu acesta.

Acesta este lucrul pe care fotografia îl exploatează

atunci când realizeasă propria sa uniune cu un spectator.

Trebuie să vă spun

că am vorbit cu Kyle despre asta săptămâna trecută,

despre faptul că voi povesti întâmplarea.

Iar el a spus, " Îmi amintesc și eu!

Te văd pe tine,

pe țărm, țipând la mine. "

(Râsete)

Mă credeam erou.

(Râsete)

Ei bine...

aceasta reprezintă-- aceasta este o mostră

de imagini remarcabile realizate de unii dintre cei mai buni fotojurnaliști din lume

lucrând la cel mai înalt nivel al talentului lor.

Cu excepția uneia.

Aceasta fotografie a fost facută de Doctor Euan Mason

în Noua Zeelandă, anul trecut,

și a fost trimisă la si publicată in National Geographic.

Anul trecut am adăugat website-ului nostru o secțiune numita "Poza ta,"

unde oricine poate trimite fotografii pentru o posibilă publicare.

Are un succes rasunător,

în comunitatea entuziastă de fotografi.

Calitatea acestor fotografii amatoare

poate fi, uneori, uimitoare.

Acest lucru îmi confirmă faptul că

în fiecare dintre noi zac cel puțin una sau două

fotografii extraordinare.

Dar pentru a fi un fotojurnalist excelent

trebuie să ai în tine mai mult de una sau două

fotografii grozave.

Trebuie să fii capabil să faci asemenea fotografii tot timpul.

Însă ceea ce este chiar mai important,

trebuie să știi cum să creezi o narațiune vizuală.

Trebuie să știi cum să spui o poveste.

Așa că voi împărtăși cu voi câteva imagine

ce cred că demonstrează puterea fotografiei de a spune o poveste.

Fotograful Nick Nichols s-a dus să studieze

un sanctuar de viață sălbatică foarte mic și relativ necunoscut,

în Ciad, numit Zakouma.

Intenția inițială a fost de a merge acolo

și de a aduce înapoi o poveste clasică cu diverse specii

și un decor exotic.

Iar asta este ceea ce a facut Nick până la un anumit punct.

Acesta este un serval.

El se fotografiază, practic, singur,

cu ajutorul unei camere foto automate.

Camera are o rază infraroșie

iar servalul pașește în rază și este fotografiat.

Aceștia sunt babuimi la adăpat.

Nick --cu aceeași cameră automată --

le-a facut mii de poze.

Iar Nick a sfârșit având mii de fotografii

cu posterioarele babuinilor.

(Răsete)

Un leu luând o gustare târzie--

observați că are un dinte rupt.

Și un crocodil pe malul raului, îndreptându-se spre vizuine sa.

Iubesc suprafața aceea mică de apă

care apare în spatele cozii lui.

Dar elefanții sunt cea mai importantă specie din Zakouma.

Este una dintre cele mai mari turme intacte din această parte a Africii.

Aceasta este o fotograzie făcută în lumina lunii,

ceva la care fotografia digitală și-a adus o contribuție însemnată.

Cu acești elefanți a fost închegată povestea.

Nick, împreună cu cercetătorul Doctor Michael Fay,

a identificat femela dominantă din turmă.

Au numit-o Annie

și au început să îi urmărească mișcările.

Turma era în siguranță în interiorul parcului

datorită acestui grup dedicat de paznici ai parcului.

Dar odată ce au început ploile anuale,

turma a pornit migrația către locurile cu hrană din afara parcului.

Și acesta este momentul când au început să aibă probleme.

Departe de siguranța parcului erau braconieri

care i-ar fi vânat numai pentru valoarea colților lor din fildeș.

Femela dominantă pe care o urmăreau,

după săptămâni de deplasări inainte și înapoi, înauntrul și în afara parcului,

s-a stabilit în afara acestuia.

Annie a fost ucisă, la fel ca și alți 20 de membri ai turmei sale.

Și asta doar pentru fildeș.

Acesta este unul dintre paznici.

Ei au reușit sa prindă unul dintre braconieri și sa recupereze fildeșul.

Nu îl puteau lăsa acolo,

pentru ca încă este valoros.

Dar Nick nu s-a întors

cu o poveste ce a depașit metoda tradițională

de a spune pur și simplu "Nu e asta o lume uimitoare?"

A creat, în schimb, o poveste ce impresionează adânc spectatorii.

În loc de cunoaștere a acestui parc,

el a creat înțelegere și empatie

pentru elefanți, paznici și numeroasele probleme

legate de conflictul dintre om și viața sălbatică.

Acum hai sa ne ducem spre India.

Uneori poți spune o poveste complicată intr-o manieră concentrată.

Ne interesa aceeași problemă dezbătută de Richard Wurman

în proiectul său, Populația Noii Lumi.

Pentru prima dată în istorie,

mai mulți oameni trăiesc în mediile urbane decât în cele rurale.

Iar această creștere nu se produce atât de mult în orașe,

cât în suburbiile ce le înconjoară.

Jonas Bendiksen, un fotograf energic,

a venit la mine și mi-a spus,

"Trebuie să ne documentăm despre asta și iată ce propun:

Hai să călătorim în jurul lumii și să fotografiem fiecare suburbie."

Eu am spus, "Știi, ar putea fi o idee cam ambițioasă pentru bugetul nostru."

Ceea ce am făcut, în loc de a merge și de a realiza

ceva ce s-ar fi sfarșit cu

un fel de trecere în revistă a poveștii,

când te duci și vezi doar câte puțin din toate,

a fost să îl trimitem pe Jonas în Dharavi,

care este parte din Mumbai, în India,

să îl lăsăm să stea acolo și să se integreze cu adevarat

în inima și sufletul acestei părți importante a orașului.

Jonas s-a dus și nu a făcut un studiu de suprafață

al condițiilor groaznice din aceste locuri.

El a văzut că suburbia este o parte ce trăiește și respiră, vitală pentru

funcționarea întregii arii urbane.

Concentrându-se pe un singur loc,

Jonas a pătruns în sufletul și trainicul spirit uman

ce definesc această comunitate.

Și a făcut-o într-o manieră frumoasă,

Uneori, unica metodă de a spune o poveste este printr-o imagine cuprinzătoare.

I-am luat cu noi în echipă pe fotograful subacvatic Brian Skerry

și pe fotojurnalistul Randy Olson

pentru a studia epuizarea resurselor de pește ale lumii.

Nu am fost singurii ce au abordat acest subiect,

dar fotografiile făcute de Brian și Randy

sunt unele dintre cele mai bune fotografii ce surprind

devastarea atât umană, cât și naturală a resurselor de pește.

Aici, într-o fotografie făcută de Brian,

se pare că un rechin este prins

într-o plasa din Baja.

Am văzut fotografii în regulă cu capturi accidentale,

animalele fiind prinse din greșeală

în timp ce se pescuiau alte specii.

Dar aici, Brian a surprins o imagine unică

stând sub barcă

atubci când încărcătura inutilă a fost aruncată peate bord.

Brian a riscat apoi chiar mai mult

pentru a face această unica fotografie

a unui năvod zăcând pe fundul oceanului.

Ajuns înapoi pe uscat, Randy Olson a fotografiat

o piața improvizată de pește în Africa,

unde rămășițele de fileu erau vândute localnicilor,

cele mai bune părți fiind deja trimise în Europa.

Iar aici, în China, Randy a fotografiat o piața în care se vindeau meduze.

Cum sursele principale de hrană sunt epuizate,

oceanele sunt explorate mai adănc

și sunt aduse mai multe asemenea surse de proteine.

Se numește pescuit la baza lanțului trofic.

Dar există licariri de speranță,

iar eu cred că atunci când facem din asta o poveste,

nu ne mulțumim doar să mergem

și să observăm problemele.

Vrem să căutăm și soluții.

Brian a fotografiat un sanctuar marin în Noua Zeelandă,

unde pescuitul comercial a fost interzis,

rezultatul fiind acela că speciile pe cale de dispariție au fost refăcute

iar odată cu ele a apărut și o posibilă soluție pentru pescăriile de subsidență.

Fotografia ne constrânge, de asemenea, să ne confruntăm cu

probleme potențial dureroase și controversate.

James Nachtwey, care a fost premiat la conferința TED de anul trecut,

a aruncat o privire asupra sistemului medical

utilizat pentru tratarea soldaților americani răniți în Irak.

Este ca un fel de tub, printr-un capăt intrând un soldat rănit,

care iese prin celălalt, ajungând direct acasă.

Jim a început pe câmpul de luptă.

Aici, un paramedic îngrijește un soldat rănit

în timpul călătoriei cu elicopterul spre spitalul de război.

Aici este spitalul de război.

Soldatul din dreapta are numele fiicei lui

tatuat pe piept pentru a-i aduce aminte de casă.

De aici, soldații cu răni mai grave sunt transportați în Germania,

unde își revăd familiile

pentru prima dată.

Apoi se întorc în Statele Unite pentru recuperare în spitale de veterani

la fel ca acesta, Walter Reed.

Iar într-un final, uneori cu proteze făcute cu ajutorul tehnologiei avansate,

ei părăsesc spitalul și încearcă

să își reia viețile dinaintea războiului.

Jim a luat ceea ce ar fi putut fi o poveste medicală științifică

și i-a adăugat o latură umană ce i-a sensibilizat cititorii noștri.

Acum, aceste povești sunt exemple extraordinare

pentru felul în care poate fi folosită fotografia

în expunerea unora dintre cele mai importante subiecte ale noastre.

Dar se întâmplă și ca fotografii

să dea peste lucruri care sunt

pur și simplu amuzante.

Fotograful Paul Nicklin a fost în Antarctica

pentru un articol despre focile leopard.

Acestea au fost rareori fotografiate, în parte pentru că sunt considerate

una dintre speciile cele mai periculoase de prădători din ocean.

Chiar cu un an în urmă un cercetător fusese prins de o focă leopard,

târât spre fundul apei și omorât.

Vă puteți imagina că a ezitat puțin

înainte de intrarea în apă.

Ei bine, ceea ce fac focile leopard cel mai mult este să mănânce pinguini.

Ați auzit de "Marșul Pinguinilor";

acesta este un fel de mâncatul pinguinilor.

(Râsete)

Aici, un pinguin se duce pe margine

și se uită pentru a vedea dacă este liberă coasta.

Apoi restul îl urmează.

Dar într-un final Paul a intrat în apă.

El spune că niciodată nu s-a temut cu adevărat de acest animal.

Ei bine, această focă a venit la el.

Păcat că nu se vede în fotografie,

dar ea are o lungime de peste trei metri și jumătate.

Așa ca iese destul de bine în evidență.

Paul spune că nu s-a temut pentru că

el nu era o amenințare pentru ea, ci o curiozitate.

Gestul acesta, al ei, cu gura

era felul ei de a spune "Hei, uite ce mare sunt!"

Sau, poate, "Tanti, ce dinți mari ai."

(Râsete)

Paul s-a gândit apoi, că ei îi era milă de el.

Pentru ea, el era o creatură mare, și toantă,

care dintr-un motiv sau altul, nu era interesată

de vânarea pinguinilor.

Iar ceea ce a facut, a fost să înceapă să-i aducă pinguini vii

și să îi pună în față.

Ea le dădea drumul, iar ei se îndepărtau de ea.

Se uita la el de parca ar fi spus "De ce nu îi iei?"

Se întorcea, îi lua, îi aducea înapoi

și le dădea drumul în fața lui Paul.

A facut asta timp de mai multe zile,

pâna când a fost atât de frustrată de comportamentul lui,

încât a început să îi pună pinguinii direct pe cap.

(Răsete)

Ceea ce a avut ca rezultat o fotografie fantastică.

(Răsete)

Într-un final, Paul crede că ea și-a imaginat

că el nu v-a supraviețui.

Acesta este un fel de gâfâit,

se sforăit în semn de dezgust.

(Răsete)

Și-a pierdut interesul pentru el și s-a întors la ceea ce știe să facă mai bine.

Paul s-a dus să fotografieze o creatură

misterioasă și relativ necunoscută

și nu s-a întors doar cu o colecție de fotografii,

ci și o experiență uimitoare și o poveste fantastică.

Poveștile în genul acesteia,

cele care depașesc imediatul și superficialul,

sunt cele care demonstrează puterea fotojurnalismului.

Cred în faptul că fotografia poate realiza o adevărată conexiune între oameni,

că poate fi un agent pozitiv

pentru înțelegerea oportunitaților și provocărilor

cărora le facem față zilnic.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)