Plimbările de speranţă ale lui Shimon Schocken

Profesorul de informatică Shimon Schocken este şi un pasionat ciclist montan. Pentru a împărtăşi lecţiile de viaţă dobândite pedalând, el a pornit un program în aer liber cu delicvenţii minori din Israel şi a fost emoţionat de problemele lor grave şi de succesele lor profunde.

Ciclismul montan în Israel

este ceva ce fac cu multă pasiune

şi dedicare.

Iar când sunt pe bicicletă,

simt că mă conectez

la frumusețea profundă a Israelului

şi simt că sunt unit

cu istoria acestei ţări

şi cu legea biblică.

Şi de asemenea, pentru mine,

ciclismul e o modalitate de a mă întări.

Cand ajung pe culmea

unui munte abrupt în mijlocul pustiului,

mă simt tânăr,

invincibil, nemuritor.

Este ca şi cum mă unesc cu un fel de moştenire

sau cu un fel de energie

mult mai mare decât mine.

Puteţi vedea camarazi biciclişti

la finalul fotografiei,

uitându-se la mine cu îngrijorare.

Şi iată o altă fotografie cu ei.

Din păcate, nu pot să le dezvălui feţele,

şi nici nu pot să le destăinuiesc numele,

şi asta deoarece camarazii mei biciclişti

sunt deţinuţi minori,

infractori,

încarceraţi într-o instituţie de corecţie

la aproximativ 20 de minute de condus de aici.

De fapt, ca orice altceva în Israel.

Şi merg pe munte cu aceşti copii o dată pe săptămână,

în fiecare marţi, indiferent de vreme, în ultimii patru ani.

Şi între timp, ei au devenit o parte importantă din viaţa mea.

Povestea a început acum patru ani.

Instituţia de corecţie unde ei erau închişi

întâmplător se află exact în mijlocul

uneia dintre călătoriile mele obişnuite,

şi este încercuită de sârmă ghimpată

şi de porţi electrice cu paznici înarmaţi.

Astfel în una din călătorii,

am reușit să intru în instituţie

şi am fost să mă întâlnesc cu directorul.

Și i-am spus

că vreau să iniţiez un club de ciclism montan în acest loc

şi că în principiu vreau să-i duc pe copii

de aici acolo

Şi i-am spus, "Haideţi să găsim o cale

prin care să pot scoate 10 copii o dată pe săptămână

pentru a face o tură cu ei vara prin ţară."

Iar directorul a fost chiar amuzat,

şi mi-a spus că se gândea că sunt ţicnit.

Zicându-mi,

"Acest loc e o instituţie de corecţie. Aceşti indivizi sunt infractori.

Ei ar trebui să fie închişi.

Ei nu ar trebui să fie în spaţiu deschis."

Şi totuşi, am început să vorbim despre asta,

şi o vorbă a dus la alta.

Şi nu mă pot vedea

mergând într-o închisoare statală în New Jersey

ca să fac o astfel de propunere.

Dar pentru că eram în Israel,

directorul a făcut acest lucru posibil.

Astfel două luni mai târziu,

ne aflam în mijlocul naturii,

eu,

10 infractori minori

şi un tovarăş extraordinar pe nume Russ,

care a devenit un prieten foarte bun de-al meu

şi partenerul meu în acest proiect

Şi în următoarele câteva săptămâni, am avut nemaipomenita plăcere

de a le face cunoştinţă acestor copii

cu lumea libertăţii totale,

o lume constând din peisaje magnifice

ca acestea.

Tot ceea ce vedeţi este bineînţeles în Israel --

totodată întâlniri îndeaproape

cu tot felul de creaturi mici

de diferite dimensiuni,

culori, aspecte, forme

şi aşa mai departe.

În ciuda acestei splendori,

începutul a fost extrem de frustrant.

Fiecare obstacol minor,

fiecare urcare uşoară,

îi făcea pe aceşti băieți

să se oprească din drum şi să renunţe.

Am avut parte de multe astfel de întâmplări.

Mi-am dat seama că le era dificil

să aibă de-a face cu frustrările şi dificultăţile,

nu pentru că nu erau pregătiţi fizic.

Însă acesta este un motiv pentru care ei au ajuns unde erau.

Şi pentru că deveneam din ce în ce mai agitat,

pentru că eram acolo,

nu doar ca să fiu cu ei,

ci şi pentru drumeţie şi pentru a crea o echipă.

Şi nu ştiam ce să fac.

Acum daţi-mi voie să vă dau un exemplu.

Facem o coborâre pe un teren accidentat,

şi roata din faţă a lui Alex

se înţepeneşte într-una din crevasele de acolo.

Astfel că se prăbuşeşte,

rănindu-se uşor,

dar asta nu-l împiedică să sară în sus

iar apoi să-şi calce bicicleta în picioare sărind pe ea

şi să înjure violent.

Apoi îşi aruncă în aer casca.

Rucsacul său zboară ca un glonţ în altă direcţie.

Apoi aleargă la cel mai apropiat copac

şi începe să rupă crengi şi să arunce cu pietre

şi să înjure cum eu n-am mai auzit.

Iar eu stau deoparte,

urmărind scena

plin de uimire,

neştiind ce să fac.

Eu sunt obişnuit cu algoritmi

şi structuri de date

şi studenţi foarte motivaţi

şi nimic din evoluţia mea

nu m-a pregătit să fac faţă

unui adolescent plin de furie, violent

în mijlocul pustiului.

Şi trebuie să realizaţi că aceste incidente

nu s-au întâmplat în locaţii comode.

S-au întâmplat în locuri ca acesta

în Deșertul Iudaic,

la 20 km distanţă de cel mai apropiat drum.

Iar ceea ce nu vedeţi în această fotografie

e că undeva printre aceşti biciclişti,

este un adolescent aşezat pe o stâncă,

spunând, "Eu nu mă mai mişc de aici. Poţi să uiţi.

M-am săturat."

Ei bine, asta e o problemă

pentru că într-un fel sau altul, trebuie să-l faci pe acest individ să se urnească

pentru că în curând se va întuneca şi va deveni periculos.

A trebuit să depăşesc câteva astfel de incidente pentru a-mi da seama ce ar trebui să fac.

La început era un dezastru.

Am încercat cuvinte dure şi ameninţări

şi nu obţineam niciun rezultat.

Asta era ceea ce au primit toată viaţa.

Şi la un moment dat mi-am dat seama,

când un puşti intră în criză,

cel mai bun lucru ce poţi să-l faci

e să stai cât mai aproape posibil de puşti,

ceea ce e greu,

pentru că ceea ce vrei de fapt să faci e să te îndepărtezi.

Dar ăsta e lucrul de care a avut parte toată viaţa,

oameni care îl părăseau.

Deci ceea ce trebuie să faci e să stai aproape

şi să încerci să te apropii

şi să-i mângâi umărul

sau să-i dai o bucată de ciocolată.

Astfel aş spune, "Alex, ştiu că e foarte dificil.

De ce nu te odihneşti pentru câteva minute

şi apoi vom continua."

"Dispari maniacule, psihopatule,

De ce ne-ai adus în locul acesta nenorocit?"

Iar eu i-aş răspunde, "Relaxează-te, Alex.

Uite ia o ciocolată."

Iar Alex ar face, "Arrrrrggg!"

Pentru că trebuie să înţelegeţi

că în timpul acestor ture ne e foame încontinuu --

şi după ele de asemenea.

Şi cine este acest tip, Alex, pentru început?

El are 17 ani.

Când avea 8 ani,

cineva l-a îmbarcat pe un vapor la Odessa

cu destinaţia Israel

pe cont propriu.

Şi a ajuns în sudul Tel Aviv-ului

şi nu a avut norocul

să fie ridicat de un (neclar)

şi a hoinărit pe străzi

şi a devenit un membru proeminent al bandelor.

Şi a petrecut ultimii 10 ani ai vieţii

în doar două locuri --

mahala şi închisoarea statală,

unde şi-a petrecut ultimii doi ani

înainte de a ajunge să stea pe această stâncă acolo.

Astfel acest puşti

a fost probabil abuzat,

abandonat, ignorat, trădat

de aproape fiecare adult cu care s-a întâlnit

Astfel, pentru un astfel de puşti,

când un adult pe care învaţă să-l respecte stă aproape de el

şi nu îl părăseşte

în nicio situaţie,

indiferent de cum se comportă,

e o experienţă imensă de vindecare.

e un act de acceptare necondiţionată,

ceva de care n-a avut parte niciodată.

Vreau să spun câteva cuvinte despre viziune.

Când am pornit programul acum patru ani,

aveam acest plan original

de a crea o echipă

de oropsiţi învingători.

Aveam o imagine cu Lance Armstrong

în minte.

Şi mi-a luat exact două luni

de frustrare completă

pentru a realiza că această viziune

era nepotrivită,

şi că era o altă viziune

mult mai importantă

şi mult mai uşor la îndemână.

Şi dintr-o dată mi-a apărut ideea că în acest proiect,

scopul acestor călătorii

ar trebui de fapt să fie

expunerea acestor copii

la un singur lucru: dragoste,

dragoste de ţară, de urcuşuri

şi coborâşuri,

de toate creaturile incredibile ce ne înconjoară --

animalele, plantele,

insectele,

dragoste şi respect

pentru ceilalţi membrii din echipa ta,

în echipa ta de ciclism,

şi cel mai important,

dragoste şi respect pentru tine,

ceea ce e ceva

de care au nevoie cu adevărat.

Odată cu puştii,

Şi eu de asemenea am parcurs o transformare remarcabilă.

Ei bine eu vin dintr-o lume acerbă

a ştiinţei şi tehnologiei înalte.

Obişnuiam să cred că argumentarea şi logica

şi motivaţia continuă

sunt singurele căi ce duc la realizări.

Şi înainte să fi lucrat cu puştii,

orice făceam cu ei,

sau orice făceam cu mine,

trebuia să fie perfect,

ideal, optim,

dar după ce-am lucrat cu ei pentru un timp,

Am descoperit marea valoare a empatiei

şi flexibilităţii

şi să fii capabil să începi cu o viziune,

iar dacă viziunea nu funcţionează, ei bine nu s-a întâmplat nimic.

Tot ce trebuie să faci e să te joci cu ea, să o schimbi puţin,

şi să vii cu o soluţie care ajută, care chiar funcţionează.

Astfel acum, simt că

uite astea sunt principiile mele,

şi dacă nu îţi plac,

am altele.

(Râsete)

(Aplauze)

Şi unul din aceste principii

e concentrarea.

Înaintea fiecărei ture

stăm laolaltă cu copiii,

şi le dăm un cuvânt

la care să se gândească pe parcursul turei.

Trebuie să le centrezi atenţia pe ceva

pentru că se întâmplă atât de multe lucruri.

Acestea sunt cuvinte ca lucru în echipă

sau răbdare

sau chiar concepte complicate

ca alocarea resurselor

sau perspectivă, un cuvânt pe care ei nu-l înţeleg.

Ştiţi, perspectiva

este una din foarte importantele

strategii de a face faţă unei situaţii

pe care ciclismul montan te poate învăţa cu adevărat.

Le spun puştilor

când se chinuie la vreun urcuş

şi simt că nu mai rezistă,

asta îi ajută să ignore obstacolele imediate

şi să-şi ridice capul să se uite în jur

să vadă cum perspectiva se lărgeşte.

Efectiv îţi dă un imbold în sus.

Despre asta e perspectiva de fapt.

Sau poţi să te uiţi înapoi

şi să-ţi dai seama că ai cucerit deja

pante mult mai abrupte.

Şi astfel ei dobândesc încredere în ei.

Daţi-mi voie să vă dau un exemplu despre cum funcţionează.

Stai cu bicicleta la începutul lui februarie.

E foarte frig, şi ai nimerit una din zilele ploioase,

şi e o ploaie măruntă

şi rece şi deprimant,

şi te afli în, să spunem, Yokneam.

Şi te uiţi la cer şi printre nori

vezi mănăstirea din vârful Muhraka --

într-acolo ar trebui să urci acum --

şi-ţi spui, "E imposibil să pot ajunge acolo."

Şi totuşi, două ore mai târziu

te afli şezând pe acoperişul acestei mănăstiri,

plin de noroi,

sânge şi transpiraţie.

Şi te uiţi în jos la Yokneam,

totul e atat de mic şi mărunt.

Și spui, "Hei, Alex. Uită-te la parcarea de unde am pornit.

E atât de mare.

Nu-mi vine să cred că am reuşit.

Şi asta e ideea

când începi să te iubeşti.

Şi astfel am vorbit despre

aceste cuvinte speciale pe care noi îi învăţăm.

Iar la sfârşitul fiecărei ture, stăm laolaltă

şi împărtăşim momente

în care acele cuvinte speciale alese pentru ziua respectivă

ne-au venit în minte şi au făcut diferenţa.

Şi aceste discuţii

pot fi foarte inspirante.

În una dintre ele, unul dintre puşti a spus,

"Când mergeam pe această culme

uitându-ne la Marea Moartă --

şi vorbeşte despre acest punct --

mi-am adus aminte

de ziua în care am părăsit satul meu din Etiopia

şi am plecat împreună cu fratele meu.

Am umblat 120 km

până când am ajuns în Sudan.

Acesta a fost primul loc în care am avut apă şi provizii."

Şi continuă să povestească, şi toată lumea se uită la el ca la un erou,

probabil pentru prima oară în viaţă.

Şi spune -- pentru că de asemenea am voluntari ce călătoresc cu mine,

adulţi, ce stau acolo

şi-l ascultă.

Iar el spune, "Şi ăsta era doar începutul

chinului nostru

până când am ajuns în Israel.

Şi doar acum", spune el,

încep să înţeleg unde mă aflu,

şi îmi place cu adevărat."

Îmi aduc aminte când a spus-o,

mi s-a făcut pielea de găină,

pentru că a spus-o uitându-se la Munţii Moab aici în spate

Aici a coborât Iosua

şi a trecut Iordanul

conducând poporul israelit pe tărâmul Canaan-ului

acum 3000 de ani

pe ultima bucată

a călătoriei din Africa.

Astfel perspectiva

şi contextul şi istoria

joacă roluri importante

în modul în care îmi aleg traseele

cu puştii.

Am vizitat Kibbutzim

care a fost creat de supravieţuitorii Holocaustului.

Explorăm ruine

ale satelor palestiniene,

şi discutăm cum au ajuns ruine.

Şi trecem pe lângă numeroase ruine

ale aşezărilor evreieşti, nabatice,

aşezări canaaniene --

de 3.000 - 5.000 ani vechime.

Şi cu acest fundal,

care este istoria acestei ţări,

copiii dobândesc

ceea ce e probabil cea mai importantă

valoare în educaţie,

adică înţelegerea că viaţa e complexă,

şi că nu există alb şi negru.

Şi apreciindu-i complexitatea,

ei devin mai toleranţi,

iar toleranţa conduce spre speranţă.

Călătoresc cu aceşti copii o dată pe săptămână,

în fiecare marţi.

Uite o fotografie făcută marţea trecută -- cu mai puţin de o săptămână în urmă --

şi voi merge cu ei şi mâine de asemenea.

În fiecare din aceste ture

în final ajungem într-o destinaţie incredibilă,

uitându-mă la acest peisaj mirific din jurul meu.

Şi mă simt binecuvântat şi norocos

că trăiesc,

şi că simt fiecare fibră

din corpul meu îndurerat.

Şi mă simt binecuvântat şi norocos

că acum 15 ani

am avut curajul să-mi dau demisia

de la Universitatea din New York

şi să mă întorc în ţara mea natală

unde pot să fac aceste călătorii incredibile

cu acest grup de copii cu probleme

venind din Etiopia

și Maroc și Rusia.

Şi mă simt binecuvântat şi norocos

că în fiecare săptămână, în fiecare marţi

şi de fapt în fiecare vineri de asemenea,

pot din nou să mă bucur

până în măduva oaselor

de esenţa traiului în Israel pe culmi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)