Ce ne învață ciorile despre moarte

Ritualurile mortuare sunt peste tot în lumea naturală, văzute în practică de la oameni și elefanți la albine, delfini și nu numai. Cu multă carismă și o perspicacitate jucăușă, behaviorista animală Kaeli Swift investighează obiceiurile legate de viața (și moartea) ciorilor, și ne împărtășește ce ne pot dezvălui răspunsurile lor despre relația noastră cu mortalitatea.

Fie că vor sau nu,
oamenii petrec mult timp

gândindu-se la moarte.

Și este posibil să fi făcut asta
chiar dinainte ca homo sapiens

să apară în peisaj.

La urma urmei, primul
ritual de înmormântare

a avut loc acum
aproximativ 100.000 de ani.

La ce s-au gândit oare acei oameni

care au stat să sape o groapă,

să așeze trupul în ea,

și apoi să îl acopere la loc?

Încercau să îl protejeze de prădători

sau să prevină răspândirea bolilor?

Încercau să-l onoreze pe cel decedat?

Sau pur și simplu nu voiau
să se uite la un cadavru?

Fără o mașină a timpului,

nu vom putea ști vreodată
la ce se gândeau acei oameni,

dar un lucru pe care îl știm e că oamenii
nu sunt nici pe departe singurii

care sunt preocupați de moarte.

La fel ca oamenii, unele animale,

inclusiv corvidele, familia de păsări

în care se găsesc
ciorile, corbii, coțofenele și gaițele

par să acorde o atenție specială morților.

De fapt, ritualurile corvidelor
ar putea servi ca sursă de inspirație

pentru ale noastre.

La urma urmei, Dumnezeu a trimis un corb

pentru a-l învăța pe Cain cum
să-l îngroape pe fratele său Abel.

Deși primii oameni
au observat că alte animale

au grijă de morții lor,

doar recent știința
și-a îndreptat atenția cu adevărat

spre acest fenomen.

De fapt, un nume oficial pentru
acest domeniu – tanatologie comparativă –

a fost introdus abia în 2016.

În acest domeniu aflat în dezvoltare,
am început să apreciem cât de diversă

este lumea naturală atunci când vine vorba
despre cum animalele își respectă morții,

și aceste noi cunoștințe

servesc ca o mașină a timpului
spre strămoșii noștri.

Deci, ce învățăm din acest domeniu
aflat în creștere?

Ei bine, putem diviza cunoștințele
de până acum în două mari grupe.

În prima, avem animalele care au
un comportament stereotipic, predictibil

cu privire la cei morți,

și pentru care marea parte a informațiilor

vine din studii experimentale.

Acest grup include insectele sociale –

precum albinele, furnicile și termitele –

și pentru toate aceste animale,
igiena de grup este extrem de importantă,

iar ca rezultat, aceste animale
au obiceiuri extrem de precaute

când vine vorba de cadavre.

De exemplu, ei pot să elimine
carcasele din colonie.

Pot să le consume.

Pot chiar să construiască morminte.

Vedem răspunsuri igienice similare
la anumite mamifere ce trăiesc în colonii.

Șobolanii, de exemplu,
îi vor îngropa pe cei

care au murit de 48 de ore.

În cealaltă grupă avem
animalele care au comportamente

mai variabile,
poate chiar mai carismatice,

și despre care știm multe lucruri

din anecdote

făcute de oamenii de știință sau de alții.

Acestea sunt animalele
ale căror comportamente

legate de moarte sunt
mai familiare cu ale oamenilor.

Includem aici viețuitoare
precum elefanții,

care sunt binecunoscuți
pentru grija către morții lor,

inclusiv în cultura populară.

De fapt, se știe că ei sunt atrași

de oasele decedaților lor.

Includem și animale precum primatele,

care au o mulțime de comportamente
în jurul decedaților,

de la îngrijirea lor

la atenția deosebită acordată lor,

păzirea lor,

chiar transportarea puilor morți.

Acesta este chiar un comportament
observat la multe animale,

ca de exemplu delfinii.

Vă puteți aminti povestea lui Tahlequah,

orca din capsula J din Puget Sound,

care în vara anului 2018

și-a cărat puiul mort

pentru 17 zile.

O astfel de poveste

este tristă și fascinantă deopotrivă,

dar oferă mai multe
întrebări decât răspunsuri.

De exemplu, de ce și-a cărat ea puiul

pentru o perioadă atât de lungă?

Era oare atât de îndurerată?

Era mai nedumerită de inerția puiului?

Dar acesta este
un comportament mai rar la orci

decât credeam că este?

Din mai multe motive

este dificil să facem tipurile
de studii experimentale

pe un animal precum orca,
sau oricare alt mare mamifer,

pentru a elucida aceste întrebări.

În loc, știința se întoarce la un animal
ale cărui comportamente legate de moarte

sunt studiate încă din Antichitate:

ciorile.

Ca insectele și primatele,

ciorile par de asemenea să acorde
o atenție specială morților lor.

De obicei, acestea se manifestă
prin strigătul de alarmă,

precum acesta din imagine,

urmat de adunarea altor păsări în zonă

ce formează așa-numitul grup.

Poate fi chiar și mai diferit decât atât.

De exemplu, unii oameni mi-au spus
că au văzut ciori având priveghiuri

în memoria ciorilor
decedate sau pe moarte.

Alții mi-au spus că au văzut
ciori punând obiecte

precum bețe sau ambalaje
în preajma corpurilor ciorilor moarte.

Aceste observații plasează aceste păsări

pe un loc important în schema noastră,

pentru că sugerează că, pe de o parte,
ele pot fi ca insectele,

prin afișarea acestor
comportamente predictibile,

dar, pe de altă parte,
avem și aceste observații

care sunt mai greu de explicat
și sunt similare cu ce vedem

la unele mamifere
precum primatele sau elefanții.

Și, precum acele animale, ciorile
au un creier relativ mare

și tipul de viață socială care poate
aduce cu sine mai multă complexitate

în ceea ce privește moartea.

Așa că am vrut să încerc
să înțeleg ce se petrecea

când ciorile întâlneau o alta moartă,

și ce ne poate învăța acest lucru
despre rolul morții în lumea lor,

și posibil lumea altor animale
de asemenea,

poate chiar și a strămoșilor noștri.

Există mai multe feluri
în care putem explica

de ce ciorile ar putea fi
atrase de morții lor.

De exemplu, poate
este o oportunitate socială,

un mod de a explora
de ce acel individ a murit,

cine era,

și ce impact are acest lucru
asupra comunității.

Poate este o exprimare a durerii,

precum înmormântările contemporane.

Sau poate este modul lor de a învăța
despre pericolele din preajma lor.

Deși toate aceste explicații
pot fi studiate,

și niciuna nu poate fi exclusă din calcul,

nu pot fi toate testate
din punct de vedere științific.

Dar ideea că ciorile moarte
pot fi semne ale pericolului e viabilă.

Ca student în an terminal,
am vrut să explorez această ipoteză,

cu precădere două idei.

Prima era dacă ele ar putea fi
capabile să învețe despre noii prădători,

mai exact oamenii,

bazându-se pe asocierea lor
cu ciorile moarte.

Și cea de-a doua era dacă
ele ar putea învăța locurile

unde au găsit cadavrele altor ciori.

Pentru a face asta, m-am dus
într-un cartier din Seattle

și am început să hrănesc câteva ciori

de-a lungul a trei zile,

acest lucru arătându-mi

cât de rapid ciorile vin la mâncare,

care, după cum veți vedea imediat,
e foarte important.

Apoi, în cea de-a patra zi,

avea o înmormântare.

Aceasta este Linda.

Linda e una dintre cele șapte măști care
trebuia să stea acolo pentru 30 de minute

cu micul ei aperitiv de cioară decedată

cât timp eu documentam ce se petrecea.

Cel mai important

era trebuia să revină după o săptămână

de data asta fără cioara moartă,

pentru a vedea dacă păsările ar trata-o
ca pe un pieton obișnuit,

sau dacă ar avea comportamente diferite,
precum semnalele de alertă

sau planatul rapid,

care ar indica că o consideră un prădător.

Deoarece știm că ciorile pot învăța

și recunoaște fețele umane,

nu e surprinzător faptul că
majoritatea ciorilor din studiul nostru

au tratat măștile pe care le-au văzut
cu ciori moarte ca pe niște amenințări

când le-au revăzut în decursul
următoarelor șase săptămâni.

Acum, dacă stați și vă gândiți:

„Ei, hai, dă-mi pace,

uite ce înspăimântătoare e fața aia,

oricine ar considera-o o amenințare

dacă ar vedea-o pe stradă”,

să știți că nu sunteți singurii.

Aparent, mulți dintre oamenii

în fața caselor cărora
am făcut experimentele

au fost de aceeași părere,

dar vom vorbi despre asta altă dată.

Deci puteți fi liniștiți,
deoarece am făcut teste de control

pentru a ne asigura că ciorile
nu au prejudecăți legate de măști

care arată ca versiunea feminină
a lui Hannibal Lecter, la fel ca noi.

Pe lângă că am aflat că ciorile
erau capabile să facă asocieri cu oamenii

bazate pe contactul lor cu ciorile moarte,

am aflat și că în zilele
de după funeralii,

pe măsură ce le hrăneam,

voința lor de a veni la grămada cu mâncare
s-a diminuat semnificativ.

și nu am văzut același tip de scădere
în grupurile noastre de control.

Acest lucru sugerează că da,
ciorile pot face asocieri

cu anumite locuri
unde au văzut ciori moarte.

Așadar, ce am aflat este că,

deși nu trebuie să ignorăm
și celelalte explicații,

suntem destui de siguri că pentru ciori

atenția acordată morților lor

ar putea fi un mod important

pentru aceste animale
de a învăța despre pericole.

Aceasta e o premisă foarte interesantă

pe care ne putem baza.

Dar, în viață și moarte,

lucrurile sunt rareori atât de clare,

și am descoperit asta într-un
alt experiment ulterior,

când analizam modul în care
ciorile reacționează la moarte

în absența unui prădător.

E suficient să spunem că
am descoperit în cazurile de față

că „priveghiurile” sunt ceva mai diferite.

Așa arată acest studiu experimental.

Poți vedea cioara împăiată
singură pe trotuar,

și a fost plasată
pe teritoriul unei perechi.

(Cârâit)

Acela este semnalul de alarmă
al unei păsări teritoriale,

și apare în peisaj.

Curând, partenerul i se va alătura.

Până aici, totul este normal.

Asta fac ciorile.

Bun, acum devine puțin mai neobișnuit.

Poate nu toți de aici știu cum arată
un contact sexual între păsări,

deci dacă nu știți, așa arată.

Ce vedeți aici este o combinație
de trei comportamente:

alarma, indicată de acel cârâit,

agresivitatea, indicată
de ciocănitul puternic

făcut de cele două păsări
și unul dintre martorii agitați,

și excitarea sexuală.

Clar, acest lucru e uimitor,

și interesant de observat și de discutat.

Dar, dacă țelul nostru este să înțelegem

în mare cum animalele
interacționează cu morții lor,

atunci cea mai importantă întrebare ar fi:
ce am văzut este reprezentativ?

Este ceva ce se întâmplă frecvent?

Și de aceea studiile sistematice pe ciori

sunt atât de importante,

pentru că, după sute
de asemenea experimente,

în care am pus ciori moarte pe pavaj

pe teritoriile a sute de perechi diferite,

am descoperit că răspunsul este nu.

Contactul de orice tip,

fie el sexual, agresiv,

sau doar explorator,

a avut loc în 30% din situații.

Deci, nefiind reprezentativă,

aceasta era minoritatea,

pe care am fi tentați să o excludem

ca fiind un comportament irelevant,
ciudat și înfiorător.

Ce v-ar putea surprinde, totuși,
e că aceste comportamente precum

agresiunea sau sexualitatea

nu sunt așa de rare,

și clar nu sunt restrânse doar la ciori.

Atunci când povestea populară
despre animale versus moarte

se concentrează pe comportamente

precum îngrijirea sau păzirea,

acestea sunt doar câteva dintre lucrurile
pe care le fac chiar și apropiații noștri

în jurul morților.

De fapt, am studiat comportamente
precum mușcatul, bătutul și chiar sexul

la multe alte animale,

inclusiv multe primate sau delfini.

Deci, unde ne situăm noi
în înțelegerea animalelor

și a ritualurilor mortuare?

Ei bine, pentru ciori, este sugerat că,

la fel ca insectele, ele ar putea avea
o înclinație puternică

spre interesul asupra morților.

În acest caz, ar putea fi
învățatul pericolelor,

și asta ar putea fi chiar inspirația

pentru ritualurile noastre de asemenea.

Dar, dacă privim îndeaproape,

vedem că nu există o simplă variantă

care poate explica
nenumăratele comportamente

observate la ciori și multe alte animale.

Și asta sugerează că suntem încă departe
de a completa acea mașină a timpului.

Dar va fi o călătorie
de-a dreptul fascinantă.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)