Arta de a cere

Nu obligați oamenii să plătească pentru muzică, spune Amanda Palmer. Dați-le voie să o facă. Într-un discurs pasionat care începe cu zilele în care era artist stradal („dați un ban pentru Mireasa de 2 metri jumătate!”), ea examinează noua relație dintre artist și fani.

(Inspiră, expiră)

Nu am trăit dintotdeauna din muzică.

Timp de vreo cinci ani după ce am absolvit

o universitate serioasă
de științe umaniste,

aceasta a fost ocupația mea zilnică.

Eram propriul angajat, o statuie vie
numită „Mireasa de 2 metri jumătate”

și îmi place să le povestesc oamenilor
că făceam asta ca ocupație

pentru că toată lumea vrea să știe

cine sunt ciudații ăștia în realitate.

Salut!

Mă vopseam în alb, mă urcam pe o cutie,

îmi puneam în față
o pălărie sau o cutiuță,

iar când cineva trecea
și arunca bani în ea,

îi dădeam o floare

și un contact vizual intens.

Iar dacă nu lua floarea,

luam o poziție de tristețe și dor

în timp ce persoana se îndepărta.

(Râsete)

Am avut astfel cele mai profunde
întâlniri cu oamenii,

mai ales cei însingurați, care păreau

că n-au mai vorbit cu cineva de săptămâni,

și aveam momentul acela minunat

de contact vizual prelungit,
permis pe o stradă din oraș,

și ne îndrăgosteam un pic, într-un fel.

Iar ochii mei spuneau:
„Mulțumesc. Te văd.”

Iar ai lor spuneau:

„Nu mă vede nimeni niciodată.

Mulțumesc."

Și mi se aruncau reproșuri uneori.

Oameni ce strigau la mine din mașini:

„La muncă cu tine!”

Și mă gândeam: „Asta e slujba mea.”

Dar mă durea, fiindcă mă făcea să mă tem

că poate făceam ceva nefolositor

și necinstit, rușinos.

Nu aveam idee cât de bună
era educația pe care o primeam

pe acea cutie pentru industria muzicală.

Și pentru cei care sunt economiști,

poate ați fi interesați să știți
că aveam un venit destul de predictibil,

ceea ce era șocant pentru mine

dat fiind că nu aveam clienți permanenți,

dar destul de constant,
60 de parai marțea, 90 vinerea.

Era constant.

În același timp făceam turnee locale

și cântam în cluburi cu trupa mea,
Dresden Dolls.

Eram eu la pian și un baterist genial.

Eu scriam cântecele, iar la un moment dat

am început să facem destui bani
și am putut renunța să mai fiu statuie,

și am început să facem turnee,

însă nu voiam deloc să pierd senzația asta

de conexiune directă cu oamenii,
pentru că o iubeam.

Așa că după toate spectacolele noastre,
dădeam autografe

și îmbrățișam fanii, stăteam
și vorbeam cu oamenii,

și am făcut o artă din a le cere
oamenilor să ne ajute

și să ni se alăture,
iar eu căutam muzicieni locali

și artiști care se postau
la intrarea în zona de spectacol

și treceau pălăria din mână în mână,

iar apoi veneau alături de noi pe scenă,

așa că aveam un amalgam
rotativ de circari ciudați.

Iar apoi a apărut Twitter

și a făcut lucrurile și mai magice,
fiindcă puteam cere

orice, oriunde, instant.

Dacă aveam nevoie de un pian
la care să exersez,

o oră mai târziu eram în casa unui fan.

Asta e în Londra.

Oamenii ne aduceau mâncare
gătită peste tot,

în culise, ne hrăneau și mâncau cu noi.

Asta e în Seattle.

Fani care lucrau la muzee si magazine

și oricare alte locuri publice,
ridicau mâna,

iar eu mă hotăram dacă fac o cântare
gratuită, spontană, neanunțată.

Asta e o bibliotecă din Auckland.

Sâmbătă am cerut pe Twitter
lada asta și pălăria

fiindcă n-am vrut să le car
de pe Coasta de Est,

și au apărut, cu ajutorul tipului ăstuia,

Chris din Newport Beach, care vă salută.

Odată am întrebat pe Twitter de unde
pot cumpăra un vas de irigare nazală

și o asistentă de la un spital
a venit cu unul imediat

la cafeneaua unde eram eu,

i-am făcut cinste cu un smoothie

și am stat de vorbă despre
îngrijirea medicală și despre moarte.

Și iubesc stilul ăsta
de apropiere întâmplătoare,

ceea ce e un noroc,
fiindcă fac mult couchsurfing.

În vile unde fiecare din echipă
primește camera lui

dar nu e rețea wireless;
sau în maghernițe amărâte,

toată lumea pe podea,
într-o singură cameră, fără toalete,

dar cu wireless,
care e clar opțiunea mai bună.

(Râsete)

Echipa mea a oprit odată microbuzul

într-un cartier foarte sărac din Miami

și am aflat că gazda noastră
din noaptea aceea

era o fată de 18 ani,
care locuia cu familia,

iar familia era una de imigranți
fără documente, din Honduras.

Iar în noaptea aceea toată familia ei

s-a mutat pe canapele,
ea a dormit cu mama ei

ca noi să putem avea paturile lor.

Și stăteam întinsă acolo gândindu-mă,

oamenii ăștia au atât de puțin.

E cinstit?

Și dimineață, mama ei ne-a învățat

cum să încercăm să facem tortillas
și a vrut să-mi dea o Biblie.

M-a luat deoparte și mi-a spus,
într-o engleză stricată:

„Muzica ta a ajutat-o
pe fiica mea atât de mult.

Mulțumesc pentru că ați stat aici.
Vă suntem foarte recunoscători.”

Și m-am gândit, este cinstit.

Asta este asta.

Câteva luni mai târziu, eram în Manhattan,

am întrebat pe Twitter de un loc
unde să dorm și, la miezul nopții,

sunam la o ușă în Lower East Side,

și îmi dau seama că n-am mai făcut
niciodată asta singură,

am fost mereu cu trupa sau cu echipa.

Asta fac oare oamenii proști?

(Râsete)

Așa mor oamenii proști?

Dar până să mă pot răzgândi,
ușa se dă de perete.

Ea e artistă,
el e blogger financiar la Reuters,

și îmi dau un pahar de vin roșu,

îmi oferă o baie.

Am avut mii de asemenea nopți.

Fac mult couchsurfing,
dar și mult crowsdsurfing.

Afirm că ambele

sunt practic același lucru.

Te arunci în mulțime

și aveți încredere unul în celălalt.

Am întrebat cândva o trupă
care cânta în deschidere

dacă vor să „dea pălăria din mână în mână”

în public ca să facă ceva bani în plus,
ce eu am făcut adesea.

Și ca de obicei, trupa a fost încântată,

dar era un tip din grup

care mi-a spus că nu se simțea
în stare să facă asta.

Să stea acolo cu pălăria întinsă
semăna prea mult cu cerșitul.

Și am recunoscut teama lui de „e cinstit?”
și „la muncă cu tine!”

Între timp, trupa mea
devenea tot mai mare.

Am semnat cu o casă de discuri importantă.

Muzica noastră e o încrucișare
între punk și cabaret.

Nu e pentru oricine.

Bine, poate pentru voi...

(Râsete)

Semnăm, și vine toată publicitatea
și agitația înainte de noul album.

Iese albumul și se vând cam 25 de mii
de copii în primele câteva săptămâni,

iar casa de discuri
consideră asta un eșec.

Am zis: „25.000, nu e mult?”

Iar ei: „Nu, vânzările scad. E un eșec.”

Și pleacă.

Chiar în timpul ăsta, dădeam autografe
și îmbrățișări după o cântare

și un tip vine la mine

și îmi dă o bancnotă de 10 dolari,

zicând:

„Îmi pare rău, am copiat CD-ul tău
de la un prieten.”

(Râsete)

„Dar îți citesc blogul,
știu că urăști casa de discuri.

Vreau doar să îți dau acești bani.”

Și începe să mi se întâmple asta mereu.

Mă transform în pălăria
propriilor concerte,

dar trebuie să stau acolo, fizic,
și să primesc ajutorul oamenilor

și, spre deosebire de tipul
din trupa de deschidere,

aveam mult antrenament în a sta așa.

Mulțumesc.

Acesta e momentul în care mă hotărăsc

că-mi voi oferi gratuit muzica,

online, de câte ori va fi posibil.

Metallica cu Napster, e rău,

dar eu, Amanda Palmer, voi încuraja

toate felurile de descărcări gratuite,
dar voi cere ajutor,

pentru că am văzut pe stradă că merge.

Așa că m-am luptat să scap de casa
de discuri și pentru noul meu proiect

cu noua mea trupa,
The Grand Theft Orchestra,

am apelat la crowdfunding
(n.t. finanțarea de către public),

și m-am aruncat în miile de conexiuni
pe care le-am făcut,

și am cerut mulțimii să mă prindă.

Ținta era de 100.000 de dolari.

Fanii mi-au dat aproape 1,2 milioane,

cel mai mare proiect muzical
finanțat de public de până acum.

(Aplauze)

Puteți vedea cât de mulți sunt.

Aproape 25.000 de oameni.

Și mass media m-a întrebat:

„Amanda, industria muzicală e în declin,
iar tu încurajezi pirateria.

Cum ai obligat oamenii
să plătească pentru muzică?”

Și răspunsul adevărat e că i-am obligat,
le-am cerut ajutorul.

Și prin însuși faptul de a cere,

am intrat în conexiune cu ei.

Și când te conectezi cu ei,
oamenii vor să te ajute.

E destul de nefiresc pentru mulți artiști.

Nu vor să ceară.

Dar nu e ușor. Nu e ușor să ceri.

Și mulți artiști au o problemă cu asta.

Când ceri, devii vulnerabil.

Am primit multe critici online

după ce proiectul de pe Kickstarter
a devenit faimos,

pentru că am continuat
practicile de crowdsourcing,

mai ales după ce am întrebat muzicieni

care sunt fani,
dacă vor să vină cu noi pe scenă

pentru câteva cântece, primind în schimb
dragoste, bilete și bere.

Asta e o imagine trucată cu mine,

care a apărut pe un website.

Și m-a durut într-un mod foarte cunoscut.

Iar oamenii zicând:

„Nu mai ai voie să ceri
un astfel de ajutor”

mi-au amintit de oamenii din mașini
care strigau „la muncă!”

Pentru că nu erau cu noi pe trotuar

și nu puteau să vadă schimbul

ce avea loc între mine și mulțimea,

un schimb echitabil pentru noi,
dar străin pentru ei.

Asta-i un pic indecentă.

E petrecerea pentru susținătorii
Kickstarter din Berlin.

La sfârșitul serii, m-am dezbrăcat
și i-am lăsat pe toți să deseneze pe mine.

Dați-mi voie să vă spun,
dacă vreți să trăiți

un sentiment visceral
de încredere în străini,

(Râsete)

vă recomand asta,

mai ales dacă străinii aceia
sunt germani beți.

(Râsete)

Asta a fost o conexiune cu fanii
de nivel maestru-ninja,

pentru că ceea ce spuneam aici era:

„Am încredere în voi atât de mult.

Ar trebui?

Arătați-mi!”

În cea mai mare parte
din istoria umanității,

muzicienii, artiștii,
au fost parte din comunitate,

oameni-punte și deschizători de drumuri,
nu stele de neatins.

Celebritatea înseamnă mulți oameni
care te iubesc de la distanță,

dar Internetul și conținutul

pe care suntem liberi
să-l distribuim prin el

ne aduc înapoi.

E vorba despre câțiva oameni
care te iubesc de aproape

și acei oameni sunt suficienți.

Mulți oameni sunt derutați de ideea

de a nu avea un preț fix.

Văd asta ca pe un risc imprevizibil,
dar în tot ce am făcut,

proiectul Kickstarter,
strada, sunatul pe la uși,

eu nu văd astea ca riscuri,

le văd ca încredere.

Acum, instrumentele online
care să facă schimbul

la fel de ușor și instinctiv ca strada,

sunt aproape.

Dar instrumentele perfecte nu ne vor ajuta

dacă nu putem să stăm față în față

și să dăm și să primim fără teamă,

dar, și mai important,

să cerem fără rușine.

Mi-am clădit cariera muzicală

încercând să întâlnesc oameni pe internet

așa cum îi întâlneam
când stăteam pe cutie,

adică scriind pe blog și Twitter
nu doar datele turneurilor

și despre videoclipul nou,
ci și despre munca, arta noastră

cât și despre temerile, mahmurelile,
greșelile noastre,

și ne vedem unul pe celălalt.

Și cred că atunci
când ne vedem cu adevărat,

vrem să ne ajutăm reciproc.

Cred că lumea a fost obsedată
de o întrebare greșită:

„Cum obligăm oamenii
să plătească pentru muzică?”

Ce-ar fi dacă am începe să ne întrebăm:

„Cum să le permitem oamenilor
să plătească pentru muzică?”

Mulțumesc.

(Aplauze)