Cum m-am împrietenit cu realitatea

Cu inteligența și înțelepciunea ei, Emily Levine își dă întâlnire cu o ultimă provocare, aceea de comedian/filozof: face din moarte ceva amuzant. În această discuție intimă, ne ia într-o călătorie în care se împrietenește cu realitatea și face pace cu moartea. Viața este un dar extraordinar, spune Levine: „îl îmbogățești cât de mult poți, apoi îl dai înapoi.”

Am să încep prin a vă spune ceva
ce ar fi provocat în bunica mea

alerta celor cinci văicăreli:

„Vai-vai-vai-vai-vai!"

(Râsete)

Iar acum urmează...
sunteți gata?

Bine.

Am cancer pulmonar în stadiul IV.

Da, știu: „biata de mine!"

Eu nu simt așa.

Sunt în regulă cu asta.

În plus, am și avantaje,

nu oricine poate avea o atitudine
atât de nepăsătoare.

Nu am copii mici.

Am o fiică adultă care este
minunată, deșteaptă și fericită.

N-am greutăți financiare.

Cancerul meu nu e foarte agresiv.

Seamănă cu conducerea democraților,

(Râsete)

nu-i prea sigur de izbândă.

Practic, doar stă acolo,

așteptând ca Goldman Sachs
să-i dea niște bani.

(Râsete)

(Aplauze)

Și, cel mai bun lucru dintre toate,

am o mare realizare la activ.

Da.

Nici nu știam de ea
până nu mi-a trimis-o cineva anul trecut.

Zicea așa:

„Ești responsabilă

de feminizarea bărbatului american.”

(Râsete)

(Aplauze)

Nu că ar fi doar meritul meu, dar...

(Râsete)

Dar dacă nu aveți atuurile mele?

Singurul sfat pe care vi-l pot da
este să faceți ce am făcut eu:

împrieteniți-vă cu realitatea.

Nu există relație mai proastă
cu realitatea decât am avut eu.

Din start

n-am fost deloc atrasă de realitate.

Dacă exista Tinder când
am făcut cunoștință cu realitatea,

aș fi glisat spre stânga

și aș fi încheiat discuția.

(Râsete)

Realitatea și cu mine

nu împărtășim aceleași valori,
aceleași obiective.

(Râsete)

Să fiu sinceră, nu am obiective;

am fantezii.

Sunt exact ca obiectivele,
doar că fără efort.

(Râsete)

(Aplauze)

Nu mă dau în vânt după efort,

dar știți cum e realitatea,

fie este hai, hai, hai, hai

prin reprezentanta sa,
funcția de execuție a creierului,

unul din „triumfurile” morții:

funcția de execuție a creierului meu
n-o să mă mai solicite mult.

(Râsete)

Dar s-a întâmplat ceva

care m-a făcut să înțeleg

că realitatea poate să nu fie realitate.

S-a întâmplat cam așa:

am vrut ca realitatea să mă lase-n pace,

dar să mă lase-n pace
într-o casă frumoasă,

cu un aragaz și un frigider
ultra-performante,

cu lecții private de yoga,

însă m-am ales doar cu o ofertă la Disney.

Și m-am trezit într-o zi
în noul meu birou,

pe Strada Mutulică numărul 2,

(Râsete)

despre care realitatea credea
că aș fi fost încântată.

(Râsete)

Și mă tot uitam la cadoul trimis
să-mi sărbătorească venirea,

nu la vaza Lalique sau pianul
pe care am auzit că l-au primit alții,

ci la un Mickey Mouse împăiat
înalt de un metru

(Râsete)

și un catalog, în cazul în care
doream să comand și altceva

dacă n-ar fi fost pe gustul meu.

(Râsete)

Și când m-am uitat în catalog

să văd cât a costat șoarecele
ăsta de un metru înălțime,

era descris ca fiind...

„în mărime naturală”.

(Râsete)

Și atunci mi-am dat seama.

Realitatea nu era adevărată.

Realitatea era un șarlatan.

Așa că m-am aruncat în fizica cuantică
și în teoria haosului,

pentru a găsi realitatea adevărată

și tocmai am terminat un film,

da, în sfârșit,

despre toate acestea,

dar lăsăm la o parte asta,

oricum, doar după ce am terminat filmul

și mi-am rupt piciorul
care nu s-a vindecat,

așa că am mai făcut o operație
un an mai târziu,

asta a luat un an,

doi ani în scaun cu rotile

și atunci am făcut cunoștință
cu adevărata realitate:

limitele.

Limitele acelea pe care
le-am negat toată viața

și peste care am trecut ignorându-le,

erau reale

și a trebuit să mă confrunt cu ele

și-a fost nevoie de imaginație,
creativitate și de toată priceperea mea.

La urma urmei chiar mă pricepeam.

Nu doar m-am împăcat cu ideea,

ci chiar m-am îndrăgostit.

Și ar fi trebuit să știu,

dată fiind relația mea instabilă
cu spiritul vremurilor...

O să spun doar că, dacă interesează
pe cineva un casetofon Betamax,

(Râsete)

ar fi trebuit să știu că în momentul
în care m-am îndrăgostit de realitate,

restul țării s-a decis
să meargă în direcția opusă.

(Râsete)

N-o să vorbesc de Trump, extrema dreaptă
sau contestatarii încălzirii globale

și nici de inventatorii acestui lucru,

pe care l-aș fi numit o cutie,

doar că chiar aici spune că:

„Aceasta nu este o cutie."

(Râsete)

Cineva se joacă cu mine.

(Râsete)

(Aplauze)

Dar despre ce vreau să vorbesc

este o provocare personală

pe care o iau personal,

și vreau să o prefațez spunându-vă
că sunt foarte atrasă de știință.

Am această...

deși nu sunt om de știință,

am această abilitate de a înțelege
orice este științific,

în afară de știința propriu-zisă,

(Râsete)

adică matematica.

Dar cele mai neobișnuite concepte
au sens pentru mine.

Teoria corzilor,

ideea că toată realitatea emană
din vibrațiile acestor mici particule,

eu o numesc „Marea Vibrație.”

(Râsete)

Dualitatea undă-particulă:

ideea că un singur lucru
se poate manifesta în două moduri,

nu-i așa?

Că un foton se poate manifesta
ca undă și ca particulă

coincide cu cea mai profundă
dintre intuițiile mele,

aceea că oamenii sunt buni și răi,

că ideile sunt bune și rele.

Freud avea dreptate
cu teoria invidiei penisului,

dar se înșela în privința deținătorului.

(Râsete)

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

Și apoi mai există această mică variație

a realității care arată ca două lucruri,

dar se dovedește a fi interacțiunea
dintre aceste două lucruri,

cum ar fi spațiu-timp,

masă-energie,

și viață și moarte.

Așa că nu înțeleg,

pur și simplu nu înțeleg

mentalitatea oamenilor care vor
să biruiască și să învingă moartea.

Cum e posibil?

Cum învingi moartea fără să omori viața?

Nu are niciun sens.

De asemenea, trebuie să spun,

mi se pare incredibil de ingrat.

Ți se dă acest dar extraordinar,

viața,

dar e ca și cum i-ai fi cerut Moșului
un Rolls-Royce argintiu

și ai fi primit în schimb o salatieră.

Asta e problema,

că vine cu dată de expirare.

Moartea este finalul.

Asta nu pricep.

Nu înțeleg,

pentru mine e lipsă de respect.

E lipsă de respect față de natură.

Ideea că vom stăpâni natura,

o vom administra,

natura este prea fragilă
pentru inteligența noastră,

așa că nu, nu cred.

Dacă ați fi citit fizica cuantică
așa cum am citit eu,

adică am citit un e-mail
de la cineva care a citit-o, dar...

(Râsete)

Trebuie să înțelegeți

că nu mai trăim în universul lui Newton.

Trăim în universul cojii de banană

și nu vom putea niciodată să știm totul,

să controlăm

sau să prezicem totul.

Natura e ca o mașină
care se conduce singură.

Cel mai bine e să fim
ca bătrâna din gluma aceea,

nu știu dacă ați auzit-o.

O femeie în vârstă era la volan,

iar fiica ei, de vârstă mijlocie,
pe scaunul din dreapta.

Mama trece semaforul pe roșu,

însă fata nu spune nimic, ca să nu
o facă pe mama ei să creadă

că e prea bătrână să conducă,

așa că nu zice nimic.

Mama trece iar pe roșu la alt semafor,

iar fiica, cu multă diplomație,

îi spune: „Mamă, îți dai seama

că tocmai ai trecut de două ori pe roșu?”

Iar mama spune: „Oh, eu sunt la volan?”

(Râsete)

(Aplauze)

Deci...

Acum voi face un salt mintal,

lucru foarte ușor pentru mine,
pentru că am cascadoria în sânge;

pe numărul meu de la mașină scrie

„Gândesc, deci planez.”

Sper că sunteți alături de mine,

însă problema mea cu mentalitatea
că e de greu să învingi moartea

dacă ești anti-moarte,

ceea ce pentru mine e anti-viață,

e anti-natură,

anti-femeie,

pentru că femeile au fost multă vreme
identificate cu natura.

Inspirația mea este Hannah Arendt,

filozof german și autoarea
cărții „Condiția umană”.

Unde spune că de obicei

munca este asociată cu bărbatul.

Activitatea vine din cap;

este ceea ce inventăm,

ceea ce creăm,

este modul în care ne lăsăm
amprenta asupra lumii.

În timp ce efortul e asociat cu corpul.

E asociat cu oamenii care muncesc

sau sunt puși la muncă.

Pentru mine,

concepția care neagă

că suntem sincronizați cu bioritmurile,

cu ritmurile ciclice ale universului,

nu oferă un mediu propice pentru femei

sau pentru persoanele asociate cu munca,

cu alte cuvinte,

oameni pe care îi vedem
ca descendenți ai sclavilor,

sau oameni care fac muncă manuală.

Cam așa arată din punctul de vedere
al universului într-o coajă de banană,

din concepția mea, pe care
o numesc „universul lui Emily”.

În primul rând,

sunt foarte recunoscătoare pentru viață,

dar nu vreau să fiu nemuritoare.

Nu vreau ca numele meu să dăinuiască
după ce eu nu mai sunt.

De fapt, nu vreau asta,

pentru că am observat că,

indiferent cât de drăguț și de deștept,

cât de talentat ești,

la 50 de ani după ce mori
se vor întoarce împotriva ta.

(Râsete)

Chiar am dovezi că așa e.

Un titlu din ziarul „Timpul”
din Los Angeles:

„Anne Frank: Nu e atât de drăguță,
la urma urmei."

(Râsete)

În plus, îmi place să mă sincronizez

cu ritmurile ciclice ale universului.

E un lucru extraordinar despre viață:

e un ciclu de generare,

degenerare,

regenerare.

„Eu” înseamnă doar o colecție de particule

care sunt grupate în acest specimen,

care se va descompune și va fi disponibil

cu toate componentele sale, naturii,

pentru a se reorganiza într-un alt tipar.

Pentru mine este extraordinar

și mă face și mai recunoscătoare
să fac parte din acest proces.

Știți,

acum privesc moartea din punctul
de vedere al biologului german

Andreas Weber,

care o vede ca parte dintr-un cadou.

Ți s-a dat acest dar enorm, viața,

îl înfrumusețezi cât de bine poți

și apoi îl dai înapoi.

Cum spunea Auntie Mame:
„Viața e un banchet”.

Ei bine, am mâncat pe săturate.

Am avut o enormă poftă de viață,

am devorat-o,

dar în moarte eu voi fi cea devorată.

Mă duc în pământ exact așa cum sunt,

iar acolo, invit fiecare microb,

și gândac,

și proces chimic

să se înfrupte.

Cred că le voi părea delicioasă.

(Râsete)

Da.

Cred că cel mai bun lucru
despre atitudinea mea e că-i reală.

Se poate vedea.

Se poate observa.

Chiar se întâmplă.

Poate nu chiar cum
înfrumusețez eu acest dar,

n-am idee despre asta,

dar cu siguranță viața mea
a fost îmbogățită de alții.

De TED,

care mi-a făcut cunoștință
cu o întreagă rețea de oameni

care mi-au îmbogățit viața,

inclusiv Tricia McGillis,
designerul website-ului meu,

care împreună cu minunata mea fiică

lucrează să-mi transforme site-ul în ceva

unde nu trebuie decât să scriu un blog.

Nu trebuie să folosesc
funcția executivă a creierului.

Ha, ha, ha, am câștigat!

(Râsete)

Și vă sunt extrem de recunoscătoare.

Nu vreau să spun „publicul”,

pentru că eu nu-l văd ca și când
am fi două lucruri separate.

Mă gândesc la el tot
în termeni de fizică cuantică.

Și știți că experții în fizică cuantică
nu-s foarte siguri de ce se întâmplă

când unda devine particulă.

Există teorii diferite,

colapsul funcției de undă,

decoerența,

dar toți sunt de acord cu un lucru:

realitatea se naște prin interacțiune.

(Șoptind) Și voi la fel.

Și fiecărui public pe care l-am avut,

în trecut și acum,

vă mulțumesc că mi-a făcut viața reală.

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

Vă mulțumesc!