Pericolul „orbirii intenționate"

Gayla Benefield îşi făcea munca - până ce a descoperit un secret îngrozitor despre oraşul ei, unde rata mortalităţii era de 80 de ori mai mare decât oriunde în SUA. Când a încercat să spună oamenilor despre asta a aflat ceva şi mai şocant: Oamenii nu vroiau să ştie. Într-un talk, parte lecţie de istorie, parte chemare la acţiune, Margaret Heffernan demonstrează pericolul „orbirii intenţionate" şi laudă oamenii obişnuiţi ca Benefield, care sunt gata să vorbească. (Filmat la TEDxDanubia.)

În nord-vestul Statelor Unite,

chiar lângă graniţa cu Canada,

se află un orăşel - Libby, Montana,

înconjurat de pini şi lacuri,

cu o faună şi floră uimitoare

cu aceşti copaci enormi care strigă către cer.

Acolo se află Libby,

uşor singuratic,

şi izolat.

În Libby, Montana e o femeie neobişnuită

pe nume Gayla Benefield.

Mereu s-a simţit stingheră,

deşi a trăit acolo aproape toată viaţa,

o femeie cu origini ruseşti.

Mi-a povestit că la şcoală

a fost singura fată care a ales

să studieze desenul tehnic.

Mai târziu, a lucrat în domeniu, măsurând

din casă în casă, lungimile ţevilor de gaz, de curent.

Lucra în miezul zilei

şi a observat ceva ciudat:

în amiaza mare mulţi bărbaţi stăteau acasă,

de vârstă mijlocie sau uşor trecuţi,

şi mulţi respirau cu tuburi de oxigen

I s-a părut ciudat.

Câţiva ani mai târziu, tatăl ei a murit la 59 de ani,

cu 5 zile mai devreme de încasarea pensiei.

Fusese miner.

S-a gândit că fusese epuizat de muncă.

Câţiva ani mai târziu a murit şi mama ei,

iar asta era ciudat,

pentru că mama ei provenea dintr-o familie

extrem de longevivă.

Unchiul Galyei trăieşte şi azi

şi ia lecţii de vals.

Nu părea logic ca mama ei

să moară atât de devreme.

Era anormal şi ea se
întreba ce-i cu anomaliile astea.

Şi-a mai amintit câteva.

Şi-a amintit că mama ei,

când şi-a rupt piciorul s-a dus la spital

şi i-au făcut multe radiografii,

două dintre ele la picioare, logic,

dar şase la piept, şi asta nu mai era logic.

S-a tot gândit la toate întâmplările

din viaţa ei şi a părinţilor,

încercând să-şi dea seama ce reprezentau.

S-a gândit la oraşul ei.

Era o mină de vermiculită în apropiere.

Vermiculita se folosea pentru condiţionarea solului,

ca plantele să crească mai repede şi mai mari.

Se mai folosea în cantităţi mari

la acoperişuri, pentru izolaţie,

ca să menţină căldura în case
în iernile lungi din Montana.

Vermiculita se găsea pe terenurile de joacă.

Pe terenul de fotbal.

Pe patinoar.

Ceea ce avea să afle

era că vermiculita e o formă
extrem de toxică de azbest.

Când şi-a dat seama despre ce era vorba,

a început să spună tuturor

ce se întâmplase, ce păţiseră ai ei

şi cei pe care îi văzuse cu măşti de oxigen

în case după-amiază.

A fost uimită.

S-a gândit că dacă vor afla, vor face ceva,

când, de fapt, nimeni nu vroia să ştie.

Devenise atât de agasantă

cu insistenţele ei de a povesti vecinilor,

prietenilor şi altora din comunitate,

încât câţiva s-au adunat

şi au făcut un abţibild,

pe care şi l-au lipit mândri pe maşini, cu textul:

„Da, sunt din Libby, Montana,

şi nu am azbestoză."

Gayla nu a renunţat. A continuat să cerceteze.

Apariţia Internetului a ajutat-o.

A vorbit cu toţi care o ascultau.

Şi-a susţinut cauza până când

un cercetător a venit în oraş

studiind istoria minelor din zonă.

I-a spus şi lui povestea şi, ca toată lumea,

nici el n-a crezut-o,

dar, întors la Seattle a făcut propria cercetare

şi şi-a dat seama că ea avea dreptate.

Galya avea un aliat.

Cu toate astea oamenii încă nu vroiau să ştie.

Spuneau: „Dacă ar fi fost atât de periculos

ne-ar fi spus cineva."

„Dacă din cauza asta mor toţi,

doctorii ne-ar fi spus."

Cei obişnuiţi cu munca grea spuneau:

„Nu vreau să fiu o victimă.

Nu se poate să fiu eu victima,

şi fiecare meserie are riscurile ei."

Gayla a continuat şi până la urmă a reuşit

să aducă agenţii federale în oraş

să-i monitorizeze pe locuitori -

15.000 de oameni - şi au descoperit

că rata mortalităţii era de 80 de ori mai mare

decât oriunde in SUA.

Asta se întâmpla în 2002 şi nici atunci

nimeni nu s-a găsit să-i spună: „Gayla,

caută şi pe locurile de joacă unde se zbenguie copii.

E tapetat cu vermiculită."

Nu era vorba de ignoranţă.

Era orbire intenţionată.

Orbirea intenţionată e un concept legal definit ca:

informaţia pe care ai putea-o cunoaşte
şi pe care ar trebui s-o cunoşti

dar reuşeşti cumva să n-o afli.

Legea decide că te orbeşti intenţionat.

Alegi să nu ştii.

E foarte răspândită în zilele noastre.

O observi la bănci,

când mii de oameni au oferit credite

celor care nu şi le permiteau.

Se vede în bănci,

când dobânzile au fost umflate

toţi ştiau ce se întâmplă,

dar toţi au ignorat studioşi.

Vezi asta la Biserica Catolică,

unde zeci de ani s-a ignorat abuzul copiilor.

Poţi vedea orbire intenţionată

în escaladarea războiului din Iraq.

Există orbire intenţionată la scară impresionantă,

dar şi la scară mai mică,

în familii, în case şi în comunităţi,

dar în special în organizaţii şi instituţii.

Companii cercetate pentru orbire intenţionată

pot fi întrebate:

„Există probleme la muncă

pe care oamenii se tem să le discute?"

Când cercetători au efectuat asemenea studii

în corporaţiile din SUA

au văzut că 85% din oameni răspun „Da".

85% ştiu că e o problemă

dar nu spun nimic.

Când am refăcut studiul în Europa

cu aceleaşi întrebări,

am găsit acelaşi rezultat.

85%. E cam multă linişte.

Multă orbire.

Interesant e că dacă mă duc în companii din Elveţia

ei zic că asta le e specific doar lor.

În Germania - „O, da, asta e boală nemţească."

În Anglia:

„Da, englezii lasă de dorit aici."

Adevărul e că ţine de natura umană.

Cu toţii suntem orbi intenţionat în anumite situaţii.

Cercetările arată că unii orbesc intenţionat

de frică. Le e teamă de urmări.

Unii sunt orbi deoarece cred că

e inutil să observi ceva.

Oricum n-o să se schimbe nimic.

Dacă protestăm împotriva războiului din Iraq

nu se schimbă nimic. La ce bun?

Mai bine mă fac că nu văd.

Problema peste care dau obișnuit e:

„Ştii, cei care văd

sunt cei care dau alarma,

şi toţi ştim ce li se întâmplă."

E o întreagă mitologie despre cei care trag alarma.

În primul rând se spune că toţi sunt nebuni.

Dar ce am descoperit mergând prin lume

şi discutând cu ei, e că de fapt,

ei sunt chiar loiali şi deseori conservatori.

Sunt dedicaţi instituţiilor pentru care lucrează

şi motivul pentru care sparg tăcerea,

pentru care insistă asupra problemei

e pentru că le pasă atât de mult de instituţie

încât vor s-o menţină sănătoasă.

Despre aceşti avertizori oamenii spun ades

„N-are nici un rost

pentru că vezi ce li se întâmplă.

Sunt zdrobiţi.

Nimeni nu vrea să treacă prin asta."

Avertizorii, în schimb,

sunt mândri de ei.

Mă gândesc la Joe Darby.

Toţi ne amintim fotografiile de la Abu Ghraib,

care au şocat lumea şi care ne-au arătat

ce fel de război se ducea în Iraq.

Dar mă întreb cine îşi mai aminteşte de el,

un soldat extrem de bun, obedient,

care a găsit acele fotografii şi le-a predat.

El spunea: „Nu sunt genul de om care să pârască,

dar unele lucruri depăşesc orice limită.

Se spune că ignoranţa e binecuvântare,

dar nu ignori aşa ceva."

Am discutat cu Steve Bolsin, un doctor britanic,

care 5 ani s-a zbătut să atragă atenţia

asupra unui chirurg periculos care ucidea copii.

L-am întrebat de ce a făcut-o.

„Pentru că m-a îndemnat fiica mea."

A venit într-o seară la mine şi mi-a spus:

„Tati, nu poţi să-i laşi pe copii să moară."

Sau mă gândesc la Cynthia Thomas,

un adevărat soldat şi soţie de soldat,

care văzându-şi prietenii şi amicii

reîntorcându-se din Iraq, a fost atât de şocată

de starea lor mentală

şi de refuzul armatei
de a recunoaşte şi de a-şi însuşi

sindromul de stres post-traumatic,

încât a stabilit o cafenea
în centrul unui oraş milităresc

unde ei să primească legal
asistenţă psihologică şi medicală.

Mi-a spus: „Ştii Margaret,

când eram mică mereu spuneam că nu ştiu

ce vreau să mă fac când o să cresc.

M-am descoperit pe mine în cauza asta

şi asta m-a schimbat total."

Avem atâtea libertăţi,

câştigate cu greu:

libertatea de a scrie şi
de a publica fără cenzură,

o libertate inexistentă
ultima oară când am vizitat Ungaria,

libertatea votului, pentru care femeile

au luptat atâta,

libertatea celor din etnii, culturi şi
orientări sexuale diferite

să trăiască aşa cum doresc.

Dar libertatea nu există dacă nu o foloseşti

iar cei care avertizează

şi oameni ca Gayla Benefield

se folosesc de libertatea pe care o au.

Ei sunt pregătiţi şi ştiu că

va fi o dispută,

şi ştiu că vor fi multe certuri

cu vecinii, colegii şi prietenii,

dar mă voi perfecţiona în acest conflict.

Am să mă leg de sceptici

pentru că ei îmi amplifică şi-mi întăresc cauza.

Pot colabora cu adversarii

ca să devin mai bună la ceea ce fac.

Sunt oameni deosebit de încăpăţânaţi,

cu o răbdare incredibilă şi o hotărâre absolută

să nu fie orbi sau muţi.

Când am fost la Libby, Montana

am vizitat clinica de azbestoză

pe care a înfiinţat-o Gayla Benefield,

un loc în care, la început,

cei care aveau nevoie de ajutor şi tratament

intrau pe uşa din spate

pentru că nu vroiau să recunoască

faptul că ea avusese dreptate.

Stăteam într-un restaurant şi priveam

cum camioanele mişunau pe autostradă

cu pământ scos din grădini

şi aducând pământ proaspăt, necontaminat.

Am luat-o cu mine pe fiica mea de 12 ani

pentru că vroiam să o cunoască pe Gayla.

„De ce? Ce-i aşa mare lucru?"

I-am replicat: „Nu e un star de cinema,

nu e o celebritate şi nici un expert

şi ea ar fi prima să-ţi spună

că nu e o sfântă.

Cea mai importantă trăsătură a Gaylei

e că e obişnuită.

E ca tine, ca mine.

A avut libertate şi a fost pregătită s-o folosească."

Vă mulţumesc din suflet.

(Aplauze)