De ce unii găsesc exerciţiile fizice mai grele decât alţii? | Emily Balcetis | TEDxNewYork

Această prezentare a fost oferită în cadrul unui eveniment TEDx local, organizat independent de Conferințele TED.

De ce unii se chinuiesc mai tare decât alţii să nu se îngraşe? Psihologul social Emily Balcetis prezintă cercetări care studiază unul dintre motive: vederea. Într-o prezentare informativă, Emily ne arată cum, atunci când vine vorba de fitness, unii chiar văd lumea altfel decât ceilalţi. Ea ne oferă o soluţie surprinzător de simplă pentru depăşirea acestor diferenţe.

Văzul e simţul căruia îi dăm
cea mai mare importanţă.

Privim constant în jur, identificăm rapid
şi ne dăm seama ce vedem.

Să exemplificăm.

Vă voi arăta fotografia unei persoane
timp de 1 - 2 secunde

şi aş vrea să identificaţi
ce emoţie exprimă faţa ei.

Gata? Start!

Mergeţi pe instinct.

Ce vedeţi?

Am studiat 120 de indivizi,
iar rezultatele au fost amestecate.

Oamenii nu erau de aceeaşi părere
referitor la emoţia exprimată.

Poate aţi văzut disconfort.
E cel mai frecvent răspuns primit.

Poate persoana din stânga a spus
regret sau scepticism

iar cea din dreapta, ceva total diferit
ca speranţă sau empatie.

Cu toţii privim aceeaşi faţă, din nou.

Poate vedem ceva total diferit,
pentru că percepţia e subiectivă.

Ceea ce credem că vedem
e filtrat prin ochii minţii noastre.

Există multe alte exemple
de cum vedem lumea prin ochii minţii.

Vă mai dau câteva.
Cei care ţin dietă văd merele mai mari

decât cei care nu numără caloriile.

Jucătorii de softball văd mingea mai mică
dacă-s proaspăt ieşiţi din criză,

comparativ cu cei care
au petrecut noaptea trecută.

Credinţele politice ne pot afecta modul
în care-i percepem pe alţii,

inclusiv pe politicieni.

Cu echipa mea am decis
să testăm următoarea întrebare.

În 2008, Barack Obama candida
la preşedinţie pentru prima oară

şi am chestionat sute de americani,
o lună înainte de alegeri.

Am constatat că unii americani
consideră că fotografii ca acestea

reflectă cel mai bine
cum arată Obama în realitate.

Dintre ei, 75% au votat pentru Obama
la alegerile respective.

Alţii au considerat că aceste fotografii
reflectă cum arată Obama în realitate.

89% dintre aceştia l-au votat pe McCain.

Am arătat multe fotografii cu Obama,
pe rând, aşa că oamenii nu şi-au dat seama

ce schimbam de la una la alta,

fie că aveau lumină artificială
sau îi închideam tenul.

Cum e posibil ca atunci când privesc
o persoană, un obiect sau un eveniment

să văd ceva atât de diferit
faţă de altcineva?

Sunt multe motive,

dar unul presupune să înţelegem
mai bine cum funcţionează ochii.

Specialiştii în vedere ştiu că,

din informaţia vizuală primită
la un moment dat,

putem conştientiza
doar o mică parte.

Ce vedem cu acuitate,
claritate şi acurateţe

echivalează cu suprafaţa degetului mare
al mâinii noastre întinse.

Ce e în jurul acestei arii e neclar,
rezultatul fiind ambiguu pentru ochi.

Dar trebuie să clarificăm
ca să ne dăm seama ce vedem

şi mintea e cea care ne ajută
să completăm lipsurile.

Aşadar percepţia e o experienţă subiectivă

şi de aceea vedem doar prin ochii minţii.

Ca psiholog social,
astfel de probleme mă intrigă.

Sunt fascinată de momentele în care
oamenii nu văd cu ochii.

Cum se face că cineva vede efectiv
paharul plin pe jumătate,

iar altcineva îl vede pe jumătate gol?

Ce anume din gândurile
şi sentimentele unei persoane

determină modul diferit
în care ea percepe lumea?

Şi, oare asta contează?

Pentru a răspunde acestor întrebări,
împreună cu echipa mea

am decis să studiem amănunţit
o problemă de interes internaţional:

sănătatea şi forma fizică bună.

În toată lumea oamenii se străduiesc
să-şi controleze greutatea

şi există multe metode
să nu creştem în greutate.

De pildă ne propunem solemn
să facem exerciţii după sărbători,

dar hotărârile de Anul Nou
ale majorităţii americanilor

sunt uitate până de Ziua Îndrăgostiţilor.

Vorbim cu noi înşine, încurajator,
spunându-ne că ăsta e anul

în care ne vom reveni în formă

dar asta nu ajunge
ca să revenim la greutatea ideală.

De ce?

Nu există un răspuns simplu,
dar eu cred că ochii minţii ne sabotează.

Unii consideră exerciţiile foarte grele,
iar alţii mai uşoare.

Ca prim pas pentru teste,
am evaluat prin măsurători obiective

forma fizică a participanţilor.

Am considerat circumferinţa taliei
faţă de circumferinţa şoldurilor

Un raport mai mare talie/şold
indică o formă fizică mai slabă

faţă de un raport mai mic.

După colectarea măsurătorilor,
i-am pus să participe la o cursă în mers,

cărând greutăţi.

Înainte de asta i-am rugat
să estimeze distanţa până la sosire.

Ne-am gândit că forma fizică
pe care o aveau

ar putea modifica aprecierea distanţei.

Ce-am aflat?

Puteam prezice aprecierea distanţei
după raportul talie/şold.

Oamenii ieşiţi din formă, nepregătiţi,
apreciau distanţa ca mult mai mare

decât cei care erau în formă.

Forma lor fizică schimba
modul în care percepeau mediul.

Şi mintea poate face acelaşi lucru.

De fapt mintea şi corpul
lucrează în tandem

ca să modifice modul
în care percepem lumea.

Asta ne-a făcut să credem
că cei foarte motivaţi,

cei cu ţeluri bine definite,
ar putea vedea linia de sosire mai aproape

decât cei mai puţin motivaţi.

Ca să testăm dacă motivaţiile
ne afectează în acest mod percepţia

am mai făcut un studiu.

Am evaluat prin măsurători obiective
forma fizică a participanţilor, din nou,

circumferinţa taliei şi a şoldurilor,
şi i-am pus să facă nişte exerciţii.

În funcţie de feedback-ul furnizat de noi,

unii au spus că nu-s motivaţi
să mai facă exerciţiile.

Simţeau că atinseseră forma fizică dorită
şi nu aveau de gând să mai continue.

Aceştia nu fuseseră motivaţi.

Alţii, datorită feedback-ului nostru,

ne-au spus că erau foarte motivaţi
să facă exerciţiile.

Aveau un scop puternic
să ajungă la linia de sosire.

Şi acum, înainte să pornească,
i-am rugat să aprecieze distanţa.

Cât de departe li se părea
linia de sosire?

Din nou, ca şi în studiul precedent,

raportul talie/şold se corela
cu aprecierea distanţei.

Cei nepregătiţi găseau distanţa mai mare
decât cei aflaţi în formă fizică bună.

Important e că asta se petrecea
cu cei nemotivaţi să exerseze.

Cei puternic motivaţi să exerseze
apreciau că distanţa e scurtă.

Chiar şi cei foarte ieşiţi din formă
vedeau linia de sosire aproape,

dacă nu chiar mai aproape comparativ
cu cei mai bine antrenaţi decât ei.

Forma fizică poate determina
aprecierea distanţei până la sosire,

dar cei hotărâţi să atingă un obiectiv
realizabil în viitorul apropiat

şi care credeau că pot face asta,
au considerat exerciţiile mai uşoare.

Asta ne-a făcut să ne întrebăm
dacă nu cumva există o strategie

care să-i ajute pe oameni,
schimbându-le percepţia,

să le dea impresia
că exerciţiile sunt mai uşoare?

Am studiat literatura oftalmologică
să ne dăm seama ce puteam face

şi am creat o strategie, numită
,,Ochii la premiu!"

Nu e un slogan
dintr-un afiş de inspiraţie,

ci o indicaţie
despre cum să priveşti lucrurile.

Celor pregătiţi de noi
după această strategie

le-am spus să se concentreze
pe linia de sosire,

să evite să se uite în jur,

să-şi imagineze un reflector
care luminează scopul

şi că totul în jur e înceţoşat,
chiar greu de desluşit.

Ne-am gândit că această strategie
ar face exerciţiile să pară mai uşoare.

Am comparat acest grup cu unul martor.

Lor le-am spus
să privească lucrurile normal.

Să vadă sosirea
dar şi coşul de gunoi din dreapta,

sau oamenii şi lampadarul din stânga.

Ne-am gândit că ei vor estima
că distanţa e mai mare.

Ce-am descoperit?

I-am pus să aprecieze distanţa
să vedem dacă strategia

a avut succes în schimbarea percepţiei.

Da.

Oamenii cu ochii la premiu
au apreciat sosirea fiind 30% mai aproape

decât cei care erau atenţi şi în jur,
cum faci natural.

Grozav.

Eram foarte fericiţi, pentru că strategia
făcea exerciţiile să pară mai uşoare.

Problema era: ar ajuta asta
la îmbunătăţirea exersării?

Ar îmbunătăţi calitatea efectuării lor?

Următoarea etapă
a fost să spunem participanţilor

că urmau să care până la linia de sosire,
greutăţi suplimentare.

Le-am pus la glezne greutăţi
care reprezentau 15% din greutatea lor.

Le-am cerut să ridice genunchii sus
şi să meargă repede către sosire.

Am făcut acest exerciţiu
moderat de provocator, dar nu imposibil,

ca majoritatea exerciţiilor
care ne îmbunătăţesc forma fizică.

Aşadar, marea problemă:

Stând cu ochii pe premiu
concentraţi pe linia de sosire

a schimbat plăcerea exerciţiului?

Da.

Cei cu ochii pe premiu, ne-au mărturisit
că le-a fost cu 17% mai uşor

să efectueze exerciţiul,
decât celor care priveau în jur, natural.

Le-a schimbat modul subiectiv
în care se simţeau exersând,

dar şi modul obiectiv
în care efectuau exerciţiile.

Cei cu ochii pe premiu
s-au mişcat 23% mai rapid

decât cei care priveau natural în jur.

Pentru comparaţie, o creştere de 23%
e ca şi cum ai da Chevy Citation-ul tău

pe un Chevrolet Corvett, ambele din 1980.

Eram atât de bucuroşi pentru că însemna
că o strategie gratuită,

care e uşor de folosit,
indiferent de forma fizică

are un efect major.

Cu chii la premiu,
exerciţiul pare şi se simte ca mai uşor,

Cu chii la premiu,
exerciţiul pare şi se simte ca mai uşor,

pentru că se mişcă mai repede.

Ştiu că o sănătate bună
nu ţine doar de un mers rapid,

dar ochii la premiu poate fi o strategie
în plus pe care o puteţi folosi

ca să aveţi un stil de viaţă sănătos.

Dacă încă nu credeţi
că toţi vedem lumea

prin prisma ochilor minţii,
vă mai dau un singur exemplu.

În fotografie sunt două maşini,
pe o superbă stradă din Stockholm.

Maşina din spate pare mai mare
decât cea din faţă.

În realitate, ele au aceleaşi dimensiuni
dar noi le percepem ca diferite.

Asta înseamnă că ochii au luat-o razna,
sau că avem creierul praf?

Nicidecum. Aşa funcţionează ochii noştri.

Câteodată vedem lumea diferit,
alteori altfel decât este,

dar nu înseamnă că unul are dreptate
iar altul greşeşte.

Fiecare vedem lumea prin proprii ochi,
dar ne putem ajuta reciproc

să o vedem altfel.

Mă gândesc la zile îngrozitoare
pentru mine.

Sătulă de toate, irascibilă, obosită,
în urmă cu treaba,

cu un nor negru deasupra capului.

În astfel de zile,
pare că toţi din jur sunt la fel.

Colegul de muncă pare iritat
când cer o amânare a unui termen,

iar prietena pare frustrată
când întârzii la prânz

din cauza unei şedinţe prelungite.

Seara, soţul pare dezamăgit

pentru că prefer să mă culc
decât să mergem la film.

În astfel de zile, în care toţi
îmi par supăraţi şi nervoşi,

încerc să-mi reamintesc
că îi pot privi şi în alt fel.

Poate colegul era puţin confuz,
prietena mea îngrijorată,

iar soţul, poate că mă înţelegea.

Aşadar, toţi vedem lumea cu proprii ochi,
şi uneori poate părea

un loc periculos, competitiv
şi insurmontabil,

dar nu trebuie să o vedem aşa mereu.

Ne putem educa s-o vedem altfel,
iar când găsim un mod în care să ne pară

mai drăguţă, mai uşoară,
poate că aşa va şi deveni.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)