Scene din viața unui om de culoare transsexual

La răscrucea dintre viață și mijloacele de trai, savantul și activistul D-L Stewart ne invită să luăm parte la scene din viața sa, în timp ce opune rezistență și reflectă la poveștile dezumanizante care formează experiența unui om de culoare transsexual din Statele Unite. Cu fiecare cuvânt al analizei sale poetice, Stewart pune accent pe importanța și stringența sloganului „Viețile oamenilor de culoare transexuali contează!" - și îi roagă și pe ceilalți să susțină acest adevăr.

Salut!

Hei!

(Râsete)

Cum ați auzit,

numele meu este D-L Stewart,

și sunt cadru didactic
la Universitatea din Colorado.

Dar cel mai important lucru pe care
trebuie să îl știți acum despre mine

este că mă identific ca om de culoare

și ca transsexual, sau trans.

Iar astăzi voi discuta despre faptul că
viața oamenilor de culoare trans contează.

În timp ce fac asta,

vă voi povesti câteva scene
din propria mea viață,

și voi vorbi despre modul

în care rasa și identitatea de gen
s-au intersectat în prezent și în trecut

pentru a forma viața
oamenilor trans de culoare.

Sunteți gata?

Audiența: Da.

DLS: Scena unu.

Sunt acasă cu mine însumi.

Corpul meu, un stat suveran.

Suveran însemnând

că este de o calitate superlativă.

De cea mai înaltă calitate.

Având proprietăți de vindecare neprețuite,

fără limite,

supreme,

de o putere inimaginabilă,

nelimitate, absolute.

Savurând libertatea,

independent,

regal.

Corpul meu sfidează restricțiile

unei societăți dominate
de categorii și sisteme binare

și de „ești băiat sau fată?”

Independent de astfel de convenții,

corpul meu se agață de învățăturile
vremurilor de mult apuse

care îi înțelegeau magia.

Conțin multitudini.

Datorită acestei puteri
de a mă autodenumi,

de a mă autodefini și de a fi eu însumi,

îmi iau propria soartă în mâini

și îmi organizez rezistența.

O rezistență care proclamă cu mândrie
că viețile trans de culoare contează.

Corpul meu este un stat suveran

și primul meu turn de apărare.

Finalul scenei.

Să spui că viețile celor trans de culoare
contează e o revendicare a suveranității.

Precum „Magia Fetelor de Culoare”
și #transeminunat,

„Viețile celor Trans de Culoare Contează”
este un cor al rezistenței.

Pentru că viețile celor trans de culoare
încep prin definirea corpurilor noastre

drept state suverane

din care începem să opunem rezistență
mesajelor care susțin

că nu suntem bineveniți aici.

Creăm întregi mișcări
prin puterea viziunii noastre.

Dăm start trendurilor și creăm noi lumi.

Suntem avangarda.

Viețile oamenilor trans de culoare
au contat dintotdeauna.

Și totuși,

prinși la intersecția călătoriei în timp

dintre sărbătorirea emancipării Juneteenth

și declarația de emancipare
de la Stonewall,

viețile celor trans de culoare sunt
văzute, dar în același timp, nevăzute.

Nevăzute prin excluderea oamenilor
de culoare din mișcările gay și trans.

Nevăzute prin fobia și antagonizarea
celor trans din mișcările de culoare.

Suveranitatea și rezistența
ne sunt împiedicate

de straturile de sisteme și structuri

care au încercat dintotdeauna

să rețină, să definească și să elimine
corpurile oamenilor trans de culoare.

Scena a doua.

Sunt cu terapeuta mea.

Cea pe care trebuie să mă bazez

ca să mă declare destul de bărbat
pentru a-mi schimba documentele.

Cea care trebuie să fie crezută.

În ciuda propriilor mele declarații
că nu mă identific cu acest corp,

că nici ea, nici voi
nu aveți dreptul să-l definiți,

stau lângă acest doctor.

Și completează un formular pentru mine.

Și când vine vorba despre ce am făcut

pentru a-mi afirma identitatea de gen:

„Se aliniază genul fizic al persoanei

cu identitatea sa de gen?”

Ea decide că genul meu fizic

e, de fapt, mai mult neutru.

În timp ce eu stăteam acolo

îmbrăcat din cap până-n picioare
din partea magazinului

în care nasturii sunt cusuți în dreapta,

iar mărimea pantalonilor mei este dată
de numărul centimetrilor din jurul taliei,

iar părul meu este aranjat
ca în „Pus pe jar” al lui Denzel

și totuși, sunt „mai mult neutru”.

Serios?

Pentru că ea încă vede,

și voi încă vedeți,

o femeie de culoare.

Iar corpul femeilor de culoare
este deja defeminizat în fața societății.

Finalul scenei.

De la mammy și Sapphire,

la Mandingo și Sambo,

trupurile și genul oamenilor de culoare
au fost captivate în imaginația albilor.

Iar imaginația oamenilor albi
este plină de dorințe

și e destul de puternică încât
să-și transforme dorințele în realitate.

Imaginați drept un obiect,

am fost forțați să devenim acel obiect,

așa că am fost împerecheați
precum niște cai,

sacrificați aligatorilor
precum niște țestoase,

însemnați ca niște vite,

exploatați ca niște porci,

folosiți pe post de boi pentru arat.

Genul nu conta,

cât timp trupurile noastre,

mâinile, picioarele, spinările,

sânii și organele genitale

puteau fi exploatate pentru profit.

Trupurile oamenilor de culoare
nu erau albe,

deci nu meritau identitatea de gen.

Sub greutatea delicatului tul

și a purității dantelei în care
erau îmbrăcate femeile de pe plantații,

feminitatea persoanelor de culoare
a fost respinsă dintotdeauna.

În schimb, acestea sunt considerate
fie bestii, fie actrițe porno.

Lipsite de un gen real, dezumanizate.

Făcute să pară o amenințare socială,

care pune civilizația în pericol.

Stereotipul femeii furioase de culoare
nu poate fi ocolit.

Nici măcar
de prima doamnă a Statelor Unite.

În același fel,
nepotrivită pentru cavalerism

și necorespunzătoare
stăpânilor și căpitanilor,

bărbăția oamenilor de culoare zace

în mâinile dominanței albilor.

Măsurarea dimensiunilor corporale,

aprecierea vitezei,

prestabilirea alegerii jucătorilor.

Asta reprezintă sindicatul NFL.

Măsurarea dimensiunilor corporale,

inspectarea dinților
și a orificiilor corporale,

atribuirea unui număr.

Asta este camera de admisie a închisorii.

Măsurarea dimensiunilor corporale,

anunțarea talentelor și a abilităților,

inspectarea dinților
și a orificiilor corporale,

atribuirea unui nume și a unei valori.

Acesta este actul de vânzare
al unui sclav.

Considerat fie armăsar, fie bufon,
nu pentru uz propriu,

ci pentru profit și divertisment.

Sportivi și comici

îngrădiți.

Dezarmați.

„Genul meu este om de culoare”,
a spus Hari Ziyad,

fiindcă trupurile și genurile
oamenilor de culoare au fost prelucrate

în imaginația oamenilor albi

și am fost văzuți
drept transgresivi dintotdeauna.

„Transgresivitate” însemnând

încălcarea limitelor
acceptate și impuse de societate.

A fi om de culoare înseamnă
a fi transgresiv.

Și odată ce ești eliberat

din îngrădirile societății,

a fi om de culoare
schimbă limitele genului.

Întotdeauna am fost refugiați aici.

Scăpând de inspecția genului

pentru a ne revendica suveranitatea

și dreptul de a exista și de a fi liberi,

pentru a declara frumusețea

unui lucru care era considerat urât,

să sfidăm convențiile,

viețile oamenilor de culoare, transexuali
și viețile oamenilor trans de culoare.

Și totuși, în această lume, faptul că

viețile oamenilor trans de culoare
au un impact,

fac diferența

și fac să conteze nevoia de a conta
este negat

din cauza refuzurilor prezente și trecute

pentru drepturile noastre
de a exista și a rezista.

Trebuie să luptăm
pentru dreptul de a fi văzuți

în timp ce privim prin garduri

spre parcurile în care nu suntem primiți.

Scena a treia.

Sunt la școală.

Sună clopoțelul, e pauză.

Ne aliniem ca să mergem afară.

Cei considerați băieți într-o parte,

cele considerate fete în cealaltă.

Ieșim pe rând.

Băieții se opresc pe strada îngrădită.

Eu și fetele

traversăm strada.

„Uitați-vă drept în față”, ni se spune.

Pentru că e un parc peste stradă.

Dar parcul e închis cu un gard de fier.

Aici ne jucăm eu și fetele.

În mare parte,
eu stau lângă gard și îi privesc

pe ceilalți băieți cum se joacă
cu mingea în stradă

și sunt gălăgioși

și duri

și transpirați,

iar eu sunt în spatele gardului.

Acuzat că am gânduri obraznice.

Nici n-au idee.

Finalul scenei.

Feminizați și masculinizați,
toți suntem neadevărați.

Doar băieți în rochii și fete în costume,

trupul de culoare transgresiv

prins în fantezii
ale categoriilor și sistemelor binare

care presupun că organele noastre genitale
ne reprezintă identitatea de gen

și comportamentul
orientarea noastră sexuală.

Oamenii de culoare trans sunt, deci,
categorisiți drept gay feminini

sau lesbiene masculine.

Iar când o persoană feminină
are un corp considerat masculin

este considerată bărbat

și are semnul „lovește-mă” pe spate,

consecințele fiind, însă, mult mai fatale.

Majoritatea persoanelor trans
ucise în SUA sunt femei trans de culoare.

Deoarece atunci când bărbăția
se judecă după ce se află între picioare

și se definește drept opusul feminității,

ce se află între picioarele cuiva

nu poate avea nimic în comun
cu feminitatea.

Și aceeași aciditate e folosită
pentru a înălbi masculinitatea trans,

făcând-o să dispară în neant.

Bărbații trans de culoare
devin iluzii ale bărbăției,

femei care doar se joacă de-a bărbații,
pentru că nu poți găsi un bărbat real.

Îngrădiți pentru totdeauna,

suntem marcați drept „femei”.

Și, în cel mai bun caz, amenințarea
cauzată de bărbații trans de culoare

e segregată, inoculată,

făcută, de fapt, mai mult neutră.

Scena a patra.

Sunt cu terapeuta mea.

Îi spun la ce mă gândesc,

în timp ce corpul meu se transformă
într-o altă versiune a sa.

Ce se va întâmpla când trec

de la a fi o amenințare socială,
drept femeie de culoare

la a fi o amenințare fizică,
drept bărbat de culoare?

Când nu ne vor mai recunoaște vecinii
pe mine și pe pit bull-ul meu?

Ne-ar fi văzut aproape în fiecare zi,

înainte de răsărit sau după apus,

pentru aproximativ doi ani
la vremea respectivă.

Când și cât de repede

după ce nu mai sunt considerat femeie

va fi chemată poliția ca să mă controleze

și să mă elimine?

Cât mai e până persoanele în trecere
își țin strâns poșetele

și trec strada?

Ce presupune a deveni o bestie?

Transformarea trupului meu
într-un alt tip de amenințare?

E șocată că deja mă aștept la asta.

Nu-mi pot permite să n-o fac.

Finalul scenei.

Cine ne poate vedea pe mine și pe ceilalți
oameni trans de culoare ca atare?

Cine îndrăznește să ne iubească,

cine ne ține aproape?

Pentru cine contăm în afară de noi înșine?

Nu căutăm salvatori.

Ne avem unii pe ceilalți.

Cum a spus Lilla Watson,

„Dacă ai venit să mă ajuți,
îți irosești timpul.

Dar dacă ai venit pentru că știi

că eliberarea ta este legată de a mea,

atunci hai să lucrăm împreună.”

Să lucrăm împreună ca să facem viețile
oamenilor trans de culoare să conteze.

Să facem cunoscută experiența

oamenilor trans de culoare.

Și dacă tu crezi că eliberarea ta
depinde de a mea,

atunci te invit să trăiești

după sloganul „Viețile oamenilor trans
de culoare contează”

susținând schimbarea

în mod conștient și cu tărie.

Poți face asta în trei feluri.

Schimbă-ți gândirea despre culoarea pielii
și identitatea de gen.

Fii impunător asumându-ți riscul

de a te confrunta cu presupunerile false
și cu fricile și prejudecățile celorlalți.

Fii atent și crede

în ce spun persoanele de culoare trans
despre propriile vieți.

A susține schimbarea cu tărie și atenție

presupune efort.

Precum folosirea adecvată a pronumelor.

Ale mele sunt său/săi, el/lui, apropo.

Folosirea adecvată a pronumelor

și susținerea schimbării
cu tărie și atenție contează.

Pentru că viețile
oamenilor trans de culoare contează.

Viața mea contează.

Corpul meu este un stat suveran

și primul meu turn de apărare.

(Aplauze)